De unde a apărut o asemenea persoană
PARTEA 1
Xiao Yao deschise o mică clinică medicală pe o alee sărăcăcioasă din Castelul Zhi Yi. Nu era prima dată când făcea asta, însă de această dată totul era diferit. Nu mai era ca în cetatea Qing Shui, când folosea micile trucuri din Manualul de plante Sheng Nong pentru a-și câștiga existența și nici ca pe Muntele Celor Cinci Zei, unde trata medicina drept o ocupație pentru a-și umple timpul. Acum își folosea cu adevărat cunoștințele pentru a salva vieți.
În timp ce trata oameni, Xiao Yao continua să învețe. Nu mai mergea la cursuri, deoarece ceea ce se preda acolo nu îi mai era suficient. Învățătura depășise deja limitele acelui loc, așa că îi ceruse lui Zhuan Xu să poruncească celui mai bun medic din Palatul Xuan Yuan să o instruiască personal.
Zhuan Xu zâmbi.
– Cel mai bun medic al meu este Yin, dar este mut și comunică foarte greu.
Xiao Yao răspunse fără ezitare:
– Nu este nicio problemă. Pot învăța limbajul semnelor.
Yin era un geniu al medicinei și considera că timpul lui era prea prețios pentru a fi irosit predându-i lui Xiao Yao. Totuși, nu putea încălca ordinul lui Zhuan Xu. Venise fără tragere de inimă, însă după ce petrecu mai mult timp alături de ea, fusese sincer bucuros că acceptase.
Cunoștințele medicale ale lui Xiao Yao nu se puteau compara cu ale lui Yin, care studiase încă din copilărie, însă ea cutreierase lumea, supraviețuise în sălbăticie și petrecuse sute de ani cercetând otrăvuri. În ceea ce privește plantele medicinale și proprietățile lor, experiența ei depășea cu mult ceea ce știa Yin. Adesea vorbea atât de firesc și atât de precis, încât acesta ajunsese să simtă că nu el o învăța pe ea, ci ea îl învăța pe el.
Două luni mai târziu era sfârșitul anului și se apropia un nou început.
Jing era acum singur, însă continua să fie liderul clanului și toate problemele, mari sau mici, cădeau pe umerii lui. Trebuia să se întoarcă în Qing Qiu pentru festivitățile noului an, iar Xiao Yao hotărâse să aștepte până după sărbători înainte de a-l duce pentru o vreme pe Muntele Celor Cinci Zei.
Jing încuviință și glumi:
– Atâta timp cât tatăl tău nu se opune, sunt la dispoziția ta oriunde și oricând.
Xiao Yao luă un recipient de jad de pe biroul lui Jing și începu să scrie o scrisoare, râzând ușor:
– Tata… desigur că va face ce îmi doresc eu.
Jing așteptă până când Xiao Yao termină de scris scrisoarea, apoi chipul lui deveni ușor întunecat.
– În ultima vreme circulă un zvon prin marile clanuri și familii. Nu știu dacă cineva ți-a vorbit despre el.
– Ce zvon?
– În urmă cu mulți ani, în Defileul Florilor de Prun, nu o singură persoană a încercat să te omoare… ci patru.
Xiao Yao răspunse cu nepăsare:
– Știu. În afară de Mu Fei, pe care bunicul l-a executat, mai erau încă trei. Xing Yue mi-a spus că Gege i-a ucis în secret pe toți. Din cauza asta, familiile Gong și Cheng au fost furioase pe el.
Expresia lui Jing deveni și mai apăsată.
– Tocmai această poveste a făcut oamenii să înceapă să vorbească. Se întreabă de ce acei patru oameni ar fi renunțat la propriul viitor și ar fi riscat să fie măcelăriți de Împăratul Galben și de Marele Împărat doar pentru a-ți face rău.
Trupul lui Xiao Yao încremeni.
Își amintea fiecare cuvânt pe care Mu Fei îl rostise în labirintul morții. Încercase să uite, încercase de nenumărate ori. Dar unele cuvinte nu dispăreau niciodată cu adevărat; rămâneau ascunse în cele mai întunecate colțuri ale inimii și așteptau clipa potrivită pentru a reveni.
Jing continuă:
– Cei patru aveau un singur lucru în comun. Erau orfani proveniți din familii exterminate de Qi Yo. Acum, odată ce zvonul a apărut, se va răspândi precum focul pe câmpie. Iar cel care l-a pornit vrea să îndrepte degetul spre…
Vocea lui se opri brusc, de parcă ultimele cuvinte refuzau să-i iasă dintre buze.
Xiao Yao râse ușor.
– Spre faptul că sunt fiica nelegitimă a lui Qi Yo, nu?
Spusese acele cuvinte cu un zâmbet, însă în adâncul sufletului ei ceva se frânse. Încă din copilărie, acesta fusese cel mai înspăimântător coșmar al ei. Din cauza acestei temeri nu se întorsese pe Muntele Celor Cinci Zei pentru a-și revedea tatăl. Crezuse că totul rămăsese în urmă, că umbrele trecutului se stinseseră de mult.
Dar cine ar fi putut crede că acel coșmar o urmărise în tăcere și o ajunsese din urmă?
Jing o privi cu durere.
– Xiao Yao… să nu te numești așa.
Xiao Yao își întoarse privirea către fereastră. În ochii ei se oglindea frica.
Știa cum să înfrunte sabia unui dușman, știa cum să privească moartea drept în față, însă de această dată nu știa ce trebuia să facă. Nu știa cum să lupte cu asta.
Jing spuse liniștit:
– Foarte puțini cunosc adevărul despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Dacă familiile Gong sau Cheng ar fi știut, ar fi răspândit povestea de mult. Asta înseamnă că rămân doar Feng Long și Xing Yue…
Xiao Yao oftă.
– Dacă nu este Feng Long, atunci este Xing Yue. Am făcut de rușine clanul Chi Sui. Dacă ar vrea să mă distrugă, aș putea înțelege asta.
– Cred că este mai probabil să fie Xing Yue.
Xiao Yao își trecu mâna peste frunte, tulburată.
– Lasă… Nu vreau să mă mai gândesc la asta. Nu putem opri zvonurile și nu eu aleg al cui copil sunt. Numai mama ar putea confirma adevărul, iar ea nu mai este aici. Să spună ce vor.
În acel moment, vocea lui Jing Ye răsună din afara încăperii:
– Stăpâne, Shan Hu a venit să o conducă pe Prințesă.
Xiao Yao îi conduse pe o alee și intră într-un restaurant cu carne la grătar.
– Acesta este cel mai bun loc unde am mâncat vreodată, atât ca gust, cât și ca igienă, dar nu am mai venit de mult timp, așa că nu știu dacă gustul a rămas același.
Toate restaurantele ascunse prin alei și colțuri erau locuri în care Fang Feng Bei o dusese cândva. În fața celor doi oameni cei mai apropiați ei, Xiao Yao nu încercă să ascundă nimic, însă în glasul ei se simțea o ușoară neliniște. Zhuan Xu și Jing erau amândoi oameni foarte inteligenți și înțeleseră imediat că Xiao Yao venise aici în trecut împreună cu Fang Feng Bei. Zhuan Xu o bătu ușor pe umăr, făcându-i semn să nu se gândească prea mult, în timp ce Jing oftă doar în tăcere.
Restaurantul avea o despărțitură care izola mesele din interior și, deoarece ajunseseră devreme, aleseră locurile mai retrase; mai târziu, chiar dacă aveau să vină alți clienți, nici nu i-ar fi putut vedea.
Cei trei comandară carne de miel, carne de vită și ulcioare cu vin. Focul ardea puternic, iar băutura tare le cobora în stomac. Zhuan Xu părea să se bucure în mod deosebit de moment și oftă:
– Au trecut atât de mulți ani de când nu m-am mai simțit atât de bine. Ar trebui să mai vin pe aici de acum înainte.
Xiao Yao întoarse carnea pe grătar și murmură:
– Cineva vrea prea multe. Nu există nicio posibilitate ca toate lucrurile bune din lumea asta să ajungă numai la tine.
Zhuan Xu rămase surprins pentru o clipă, apoi o privi îndelung și zâmbi.
– Cine spune asta? Eu chiar le vreau pe toate!
Xiao Yao îi puse o bucată de carne în farfurie.
– Dacă le vrei pe toate, atunci ia-le! Cei pe care îi chinuiești sunt Xiao Xiao și ceilalți, nu pe mine!
Zhuan Xu o ciupi ușor de frunte.
– Ce obraznică ești! Întotdeauna trebuie să ai ultimul cuvânt!
Xiao Yao îl privi urât, în timp ce Jing își împinse propria farfurie goală înainte și spuse teatral, plângându-se:
– Cu tine este obraznică și tot tu primești tot ce e mai bun, iar cu ceilalți zâmbește frumos și glumește, dar nu le oferă nimic bun.
Zhuan Xu zâmbi și își ridică bucata de carne, dar Xiao Yao o mută în farfuria lui Jing.
Jing zâmbi.
– Mulțumesc!
Zhuan Xu se opri o clipă și îi zâmbi ușor lui Xiao Yao.
– Mai fă-mi și mie o porție.
Xiao Yao era ocupată să pună condimente și răspunse imediat:
– Fă-ți-o singur. Trebuie să-mi hrănesc gura asta obraznică, altfel de unde să-i vină obrăznicia?
Zhuan Xu își coborî glasul într-un ton aproape rugător:
– Carnea pe care o fac eu nu are același gust ca aceea făcută de tine.
Xiao Yao nu spuse nimic, însă când carnea fu gata, puse toată porția în farfuria lui Zhuan Xu.
În acel moment, trei bărbați masivi intrară în local și se așezară la masa de lângă ei. Zhuan Xu și Jing nu mai spuseră nimic și doar îi ascultară comandând. Pe lângă carne, cei trei comandară și legume, iar în acel sezon legumele erau mult mai scumpe decât carnea. Xiao Yao comandase doar carne pentru a nu atrage atenția, așa că oamenii care tocmai sosiseră erau ori foarte bogați, ori nobili.
Accentul lor era clar din Xuan Yuan.
Xiao Yao îi șopti lui Zhuan Xu:
– Îi cunoști?
Zhuan Xu încuviință din cap și scrise două cuvinte pe masă: General.
Xiao Yao scoase limba spre el.
– Cine ți-a spus să-i chemi pe Muntele Sheng Nong?
După ce comandară, de partea lor se făcu dintr-odată liniște. Cel mai probabil ridicaseră o vrajă pentru ca ceilalți să nu le poată auzi conversația.
Xiao Yao murmură:
– Trebuie să fie ceva secret.
Se apropie puțin de Jing.
– Nu este corect. Eu m-am temut să nu atrag atenția și nu am ridicat nicio vrajă, iar ei au făcut exact asta. Dacă vorbesc despre Gege, atunci ar putea fi interesant.
Xiao Yao îl trase pe Jing de mânecă.
– Vreau să aud ce spun. Ai vreo metodă?
Jing zâmbi.
– Există o metodă.
Ținu în mână un pahar cu vin, iar acesta se transformă într-o ceață albă care pluti spre masa cealaltă și dispăru.
Vocile ajunseră până la ei și nu era nimic secret sau important. Discutau doar despre noua capitală, Castelul Zhi Yi, comparând-o cu vechea capitală, Castelul Xuan Yuan. Toți trei erau oameni lucizi; chiar dacă își iubeau locul natal, erau de acord că noua capitală era mai potrivită pentru un regat aflat în continuă dezvoltare.
Din felul în care își vorbeau unul altuia, Xiao Yao deduse că cel mai în vârstă era Marele General Li Yuan, iar ceilalți doi erau cumnatul și nepotul său.
Continuară să vorbească despre capitală, apoi discuția ajunse la Împăratul Galben.
Unul dintre ei oftă:
– Cine știe dacă vom avea ocazia să-l vedem pe Împăratul Galben.
Celălalt răspunse:
– Noi nu, dar poate unchiul îl va putea vedea pe Maiestatea Sa.
Xiao Yao îi zâmbi lui Zhuan Xu, iar acesta scrise: ,,Li Yuan, generalul care păzește Provincia Zhe. L-a urmat pe bunicul în cucerirea Câmpiilor Centrale…”
Mâna i se opri o clipă înainte de a continua: ,,În marea bătălie din Provincia Yi, a luptat sub comanda mătușii”.
Zâmbetul lui Xiao Yao dispăru.
Cei trei începură să bea, iar unul întrebă:
– Cumnate, ai luptat alături de Prințesa General în victoria din Provincia Yi. Trebuie să fi fost apropiat de ea, nu?
Prințesa General era modul special în care soldații Xuan Yuan care luptaseră alături de mama ei o numeau. Xiao Yao încercă să pară nepăsătoare, dar își încordă auzul pentru a surprinde răspunsul lui Li Yuan.
Însă acesta rămase tăcut mult timp înainte să spună:
– Acea bătălie… este greu de spus că am câștigat-o.
Cuvintele lui păreau să aducă înapoi durerea de acum sute de ani și toți cei de la masă băură în tăcere. După o perioadă de liniște, o altă voce întrebă:
– Unchiule, nu știu dacă ai auzit zvonurile recente. Cele despre Marea Prințesă Gao Xing.
– Am auzit.
Vocea lui Li Yuan rămase calmă. Trupul lui Xiao Yao se aplecă instinctiv înainte.
– Unchiul a fost apropiat de Prințesa General. Atunci…
Vocea bărbatului ezită stânjenită înainte să continue:
– A cui fiică este Marea Prințesă Gao Xing?
Li Yuan nu spuse nimic, iar trupul lui Xiao Yao se încordă complet. Jing îi luă mâna. Ea nici măcar nu observă, dar o strânse instinctiv.
Un alt bărbat mai în vârstă întrebă:
– Cumnate, suntem doar noi trei aici. De ce nu poți spune?
Li Yuan vorbi în cele din urmă:
– Nu am fost apropiat de Prințesa General. Generalul Ying Long a fost cel care i-a fost cu adevărat apropiat. Eu doar i-am raportat atunci și nu am vorbit niciodată cu ea în privat. Nu știu a cui fiică este cu adevărat Marea Prințesă Gao Xing.
Trupul lui Xiao Yao se relaxă brusc și simți o slăbiciune neașteptată.
Deodată însă, vocea lui Li Yuan răsună din nou:
– Într-o dimineață, Generalul Ying Long m-a dus să inspectăm tabăra armatei și am auzit gălăgie din afara ei. Ne-am grăbit acolo și am văzut-o pe Prințesă și pe Qi Yo înconjurați de soldații lui Qi Yo…
Trupul lui Xiao Yao tresări, ca și cum o parte din ea nu ar fi vrut să mai audă ce urma. Jing încercă să retragă vraja, dar ea îi prinse mâna, privind înainte cu ochii larg deschiși, asemenea unei fiare care își încordase toate simțurile spre depărtare.
– Soldații lui Qi Yo strigau furioși și mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce erau atât de agitați. Se pare că Prințesa și Qi Yo nu se întorseseră în tabără în noaptea precedentă, iar în dimineața aceea fuseseră văzuți revenind împreună. Cineva îi văzuse chiar îmbrățișându-se înainte de despărțire. Îl întrebau pe Qi Yo ce se întâmplase, dar el nu spunea nimic. Generalul Ying Long striga la cealaltă parte, iar mulțimea era pe punctul de a se împrăștia când, deodată, Prințesa a strigat către toți: «Îl iubesc pe Qi Yo!»
– Toți am rămas uluiți și am crezut că uitase să adauge cuvântul „nu”. Dar apoi Prințesa a strigat din nou: «Îl iubesc pe Qi Yo de sute de ani!»
– Vocea ei era atât de puternică, de parcă ar fi vrut ca întreaga lume să o audă.
Ca și cum ar fi fost prinsă într-un coșmar, Xiao Yao era atât de îngrozită încât nu se putea mișca, iar vocile păreau să vină de foarte departe.
– D-d-de ce? Qi Yo… Qi Yo este un mare demon!
Vocea tânărului tremura și era plină de suferință. Nu putea accepta că Prințesa General, idolul care murise pentru țară și pentru popor, l-ar fi putut iubi pe Qi Yo. Ar fi preferat mai degrabă să creadă că fusese forțată de el.
Vocea lui Li Yuan, de obicei calmă, deveni aspră:
– Știu că voi doi nu întrebați doar din cauza zvonurilor. Oamenii vă presează și să vă alăturați celor care vor să-i facă rău Marii Prințese Gao Xing. Vă avertizez acum: NU! Cât timp Generalul Ying Long și eu suntem în viață, nimeni din armata mea nu va face vreodată rău fiicei Prințesei General!
– Dar… dar, unchiule…
– Fără „dar”!
Vocea lui Li Yuan purta greutatea unui veteran care trecuse prin nenumărate câmpuri de luptă. Amândoi răspunseră imediat asemenea unor soldați:
– Da!
Vocea lui Li Yuan redeveni calmă.
– Există prea multe greutăți și prea multe alegeri dificile în viață pe care voi nu le-ați cunoscut încă, de aceea nu puteți înțelege. Prințesa a renunțat la tot pentru ca voi să nu fiți nevoiți să treceți vreodată prin astfel de lucruri. Qi Yo… era dușmanul nostru, dar era un om demn de iubirea Prințesei!
După ce termină de vorbit, Li Yuan se ridică și plecă. Cei doi rămași mai stătură o clipă, apoi alergară după el.
– Xiao Yao… Xiao Yao…
Xiao Yao își ridică privirea și îi văzu pe Zhuan Xu și Jing privind-o îngrijorați. Buzele ei se mișcară, însă gâtul îi era atât de uscat încât niciun cuvânt nu ieși.
Jing îi întinse apă, însă ea clătină din cap și luă bolul cu vin pe care i-l întinsese Zhuan Xu. Îl bău dintr-o singură înghițitură și, când arsura îi traversă limba și gâtul, simți că își recapătă viața.
Era deja întuneric, iar felinarele luminau strada. Xiao Yao stătea dreaptă și nu se uita nici la Zhuan Xu, nici la Jing, privind doar pe fereastră.
După mult timp, spuse cu un calm neobișnuit, dar cu o certitudine deplină:
– Sunt fiica lui Qi Yo!
– Xiao Yao, spuse Zhuan Xu în grabă,
– Nu contează a cui fiică ești. Pentru mine, tu ești persoana cea mai dragă.
Jing spuse încet:
– Xiao Yao, când ne-am întâlnit prima dată, tu erai doar Xiao Yao, nu fiica cuiva. În viitor, indiferent a cui fiică ești, vei rămâne tot Xiao Yao.
Xiao Yao se ridică și ieși afară. Zhuan Xu și Jing porniră după ea, dar ea spuse:
– Vreau să rămân singură. Nu mă urmați!
Amândoi se opriră și o priviră îndepărtându-se.
După ce Xiao Yao se îndepărtă suficient, o mică vulpe astrală albă sări din mâneca lui Jing și dispăru în noapte.
Zhuan Xu ieși din restaurant și le spuse gărzilor sale personale:
– Trimiteți câțiva oameni să o protejeze pe Prințesă.
Apoi îi spuse rece lui Jing:
– Gărzile o vor conduce pe Xiao Yao înapoi la Vârful Xiao Yue. Tu întoarce-te și odihnește-te!
Zhuan Xu era pe punctul de a pleca atunci când Jing întrebă:
– Maiestatea Voastră, de ce ați făcut asta?
Zhuan Xu se întoarse încet.
Mulțimea curgea grăbită pe sub trepte, însă pe trepte, fie pentru că gărzile ridicaseră o barieră, fie pentru că nimeni altcineva nu mergea în acea direcție, domnea o liniște ciudată. Sub lumina felinarelor, doar Jing și Zhuan Xu se priveau unul pe celălalt.
În colțul buzelor lui Zhuan Xu apăru un zâmbet batjocoritor.
– Cum ai aflat?
Jing răspunse:
– La început am crezut că este Împărăteasa, deoarece vrea să-i facă rău lui Xiao Yao și are puterea necesară pentru a răspândi zvonurile. Credeam că Maiestatea Voastră încearcă să le oprească, dar indiferent cât am încercat, chiar și folosind puterea celor trei clanuri Xi Ling, Gui Fang și Tu Shan, nu am putut opri răspândirea lor. Atunci am realizat că nu părea să fie mâna Împărătesei, pentru că puterea din spatele zvonurilor era prea mare. În această seară părea că Xiao Yao a ales singură totul, dar dacă Maiestatea Voastră și-ar fi dorit cu adevărat ca ea să nu fie tulburată, atunci Generalul Li Yuan și oamenii lui nu ar fi putut intra în acel restaurant. Singura explicație este că Maiestatea Voastră a vrut ca Xiao Yao să îi întâlnească din întâmplare.
Zhuan Xu spuse calm:
– Feng Long mi-a spus odată că ești mai inteligent decât oricine cunoaște el. La vremea aceea nu l-am crezut cu adevărat, dar astăzi se pare că meriți laudele lui Feng Long.
Jing spuse:
– Maiestatea Voastră, nu este vorba că Xiao Yao nu ar fi suficient de inteligentă ca să își dea seama. Este doar faptul că ea nu va crede niciodată că dumneavoastră i-ați putea face rău.
Zâmbetul lui Zhuan Xu dispăru. Spuse rece:
– Am făcut-o pentru că vreau să o protejez.
Jing știa deja intențiile lui Zhuan Xu, însă chiar și așa, auzind confirmarea îl zgudui până în adâncul sufletului.
Coborî în tăcere treptele și își luă rămas-bun:
– Acest supus se va retrage.
Xiao Yao rătăcea printre mulțimile adunate pentru festivalul felinarelor, fără să aibă o destinație anume în minte. Nu știa câte străzi traversase și nici câte felinare privise. Rătăci până pe o alee veche și dărăpănată, iar când se opri în fața unei porți șubrede, își dădu seama că acesta fusese locul în care voise să ajungă încă de la început.
Xiao Yao împinse poarta, însă în locul mirosului aromat de carne de măgar care se gătea odinioară în curte, o întâmpinară frigul și pustietatea.
Bătrânul cu un singur braț, cel care gătea acea carne atât de delicioasă… nu mai gătea?
Xiao Yao păși în curte. Înăuntru era întuneric deplin, fără niciun semn de viață. Lumina lunii cădea peste mesele îngrămădite într-un colț, acoperite de un strat gros de praf.
Xiao Yao bătu la ușă.
– Este cineva aici? Moșule? Moșule…
Nu primi niciun răspuns. Intră în casă și văzu o masă pe care fusese așezat un altar. În fața lui ardeau trei bețișoare parfumate.
Priveliștea aceea îi spuse imediat unde plecase bătrânul.
Xiao Yao rămase nemișcată o vreme înainte să intre mai adânc și să se așeze pe platforma de dormit. Locuința era deja veche, iar lipsa oamenilor îi dăduse un miros închis și umed, însă Xiao Yao nu voia să plece. Poate că acesta era singurul loc care încă o primea.
Privi altarul și stătu mult timp în tăcere, apoi întrebă deodată:
– Moșule, au spus că ai fost cândva general sub comanda lui Qi Yo. Trebuie să-l fi cunoscut foarte bine. Ai întâlnit-o vreodată pe mama mea? De fapt… voiam de multă vreme să vin să vorbesc cu tine, dar nu am avut niciodată curajul. Am evitat tot ce avea legătură cu Qi Yo, însă acum nu mai pot evita asta. În sfârșit am curajul să te întreb: ce fel de om era Qi Yo? Chiar era un demon monstruos și crud, așa cum spune toată lumea? Ți-a vorbit vreodată despre mama mea? Știa că exist? Am atât de multe întrebări să-ți pun… dar tu ai plecat deja…
Xiao Yao își rezemă spatele de perete și își închise ochii. Lacrimile rupseră barajul și îi inundară obrajii.
Bătrânul general care gătea carne de măgar era singura persoană rămasă în lume care îl cunoscuse pe Qi Yo. Avusese mii de ocazii să vină să-l întrebe. Dar nu venise. Iar acum, când ajunsese aici… era deja prea târziu.
Xiao Yao deschise gura vrând să scoată un strigăt de durere, însă niciun sunet nu ieși. Durerea extremă și anii de reprimare îi făcură întregul trup să tremure.
– Moșule… toată lumea îl urăște, toată lumea îl urăște! Și eu îl urăsc… dar vreau doar să aud măcar o persoană care nu l-a urât vorbindu-mi despre el. Să-mi spună că nu trebuie să-l urăsc. Vreau să știu ce fel de om era… Moșule, oriunde mă duc oamenii îl blestemă și probabil că tu erai singurul om din lume care nu făcea asta. Dar acum ai plecat și tu… Îl urăsc! Îl urăsc!…
Xiao Yao continuă să repete:
– Îl urăsc… îl urăsc…
Îl ura pe Qi Yo pentru că adusese atâta rușine asupra mamei sale și asupra ei. Îl ura pentru că nu îi oferise niciodată grija și iubirea unui tată. Îl ura și mai mult pentru că o abandonaseră.
Dacă nu o voiau… atunci de ce îi dăduseră viață?
În această noapte însă, venise aici nu pentru a spune „îl urăsc”. Voia cu disperare ca cineva să-i dea un motiv să nu-l urască. Un motiv care să-i permită să privească lumea în față, chiar dacă lumea o blestema și o scuipa.
Dar și ultima persoană dispăruse. Tot ce știa despre tatăl ei erau blestemele lumii. În ochii ei încețoșați de lacrimi, Xiao Yao văzu deodată o siluetă apărând din colțul întunecat al încăperii. Ridică imediat brațele și își șterse lacrimile.
– Cine ești? De ce stai ascuns acolo?
