Florile înfloresc, florile se ofilesc. Rămas-bun unei persoane dragi
PARTEA A 2-A
Xiao Yao crezuse întotdeauna că suferise atât de mult încât devenise imună la durere, că toate rănile trecutului se transformaseră în cicatrici reci și lipsite de orice sensibilitate. Însă acum înțelegea că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat; ele rămân ascunse în cele mai adânci colțuri ale sufletului, acoperite de ani de tăcere și de prefăcută indiferență, iar atunci când cineva smulge cu forța acea pojghiță protectoare, durerea izbucnește din nou, la fel de vie ca în prima zi.
Cu inima sfâșiată și mintea copleșită de haos, Xiao Yao se întoarse și porni spre ieșirea din pădurea de piersici. Nu mai voia să afle nimic, nu mai voia să vadă nimic și nu mai voia să audă niciun cuvânt. Singurul gând care îi umplea mintea era să plece cât mai departe de acel loc și să nu se mai întoarcă niciodată.
Jing încercă să o oprească, însă în interiorul pădurii se putea deplasa doar cu mare dificultate, în timp ce Xiao Yao părea complet neatinsă de puterile care îi împovărau pe ceilalți.
– Xiao Yao, oprește-te!
Înainte ca ea să poată ieși dintre copaci, Marele Împărat îi apăru în față și îi blocă drumul. Xiao Yao îl împinse fără ezitare și continuă să alerge.
– O urăsc! O urăsc! Din ziua în care m-a abandonat nu am mai avut mamă! Nu-mi pasă dacă este vie sau moartă! Nu are nimic de-a face cu mine! Nu mă interesează dacă lumea o consideră eroină sau desfrânată, pentru mine nu înseamnă nimic!
Palma Marelui Împărat lovi cu putere obrazul ei. Sunetul sec răsună printre copaci, iar Xiao Yao rămase nemișcată, cu fața întoarsă într-o parte și cu obrazul arzând.
Îl privi neîncrezătoare. Niciodată, în toți acești ani, el nu îi adresase măcar un cuvânt aspru. Chiar și în deșertul acela infernal fusese dispus să își sacrifice viața pentru a o proteja. Și totuși acum o lovise.
– Te-a părăsit acum sute de ani! strigă ea cu furie.
– Nu te-a vrut! Nu te-a ales!
Privirea Marelui Împărat se întunecă.
– Poate că nu m-a vrut pe mine, însă niciodată nu te-a abandonat pe tine! Dacă nu ar fi fost pentru tine, de ce ar fi ales să continue să trăiască într-o asemenea existență? Uită-te în jurul tău! Crezi că acesta este un loc în care un om poate trăi?
Xiao Yao privi în tăcere. Brațele Marelui Împărat erau uscate și zbârcite, iar unul dintre picioarele lui devenise aproape doar un schelet carbonizat. Chiar și un zeu atât de puternic abia putea supraviețui în acel loc. Iar mama ei fusese acolo sute de ani.
Furia se stinse brusc, lăsând în urmă doar o disperare atât de adâncă încât o făcu să simtă că se sufocă.
Fără să mai spună nimic, se întoarse și alergă spre adâncul pădurii.
– Mamă! Mamă! Mamă! Sunt aici! Sunt aici! Xiao Yao a ta este aici!
Petalele de piersic acopereau cerul asemenea unei ploi nesfârșite, iar lumea întreagă părea să fi fost înghițită de acel val roz și roșiatic.
– Mamă! Mamă! Sunt Xiao Yao! Sunt Xiao Yao!
În mijlocul furtunii de petale apăru o siluetă îmbrăcată în albastru.
Xiao Yao se opri. Privea fără să clipească acea pată de culoare pierdută în oceanul de petale. Silueta se apropia încet, cu pași nesiguri și ezitanți, de parcă fiecare pas era însoțit de teamă.
Când ajunse suficient de aproape pentru a fi văzută, se opri. Petalele cădeau atât de dens încât îi ascundeau chipul și Xiao Yao nu îi putea distinge trăsăturile.
Deschise gura pentru a vorbi, însă descoperi că nu putea scoate niciun sunet. Gâtul îi era uscat și strâns de emoție.
Încercă să înainteze dar petalele o împinseră înapoi. Nu cu violență, ci cu o blândețe imposibil de învins. Din spatele ei se auzi vocea Marelui Împărat.
– Ah Heng…tu ești?
Trecu o perioadă lungă de tăcere, apoi răsună o voce răgușită și aspră, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost rostit prin foc.
– Shao Hao?
Corpul Marelui Împărat tresări.
– Sunt eu.
Din nou tăcere.
– Ai îmbătrânit.
Marele Împărat încercă să zâmbească.
– Tu… ai fost bine?
– Foarte bine.
Atât de simplu, atât de firesc. După sute de ani de despărțire și suferință, vorbeau ca doi vechi prieteni care se întâlniseră întâmplător pe o stradă acoperită de ploaie și își întrebau sincer unul altuia de sănătate.
– Am adus-o pe Xiao Yao să te vadă, spuse Marele Împărat.
Silueta în albastru rămase nemișcată. Petalele se roteau în jurul ei asemenea norilor purtați de vânt.
Xiao Yao împinse petalele și încercă din nou să înainteze. În aceeași clipă, femeia se retrase.
– Nu! Nu te apropia!
– De ce nu? strigă Xiao Yao.
– Vreau să vin la tine! O să vin! De ce te ascunzi în spatele petalelor? Fă-le să dispară!
Vocea răgușită răsună din nou.
– Xiao Yao… fii ascultătoare.
Xiao Yao auzise acele cuvinte de nenumărate ori în copilărie. Atunci când făcea năzbâtii, când refuza să mănânce cina pentru că voia dulciuri sau când nu îl asculta pe Zhuan Xu-gege, mama ei îi spunea întotdeauna cu blândețe: „Xiao Yao, fii ascultătoare.” Însă atunci vocea ei era dulce și melodioasă, asemenea unei adieri de primăvară, nu aspră și răgușită ca acum, de parcă fiecare cuvânt ar fi fost smuls dintr-un trup mistuit de foc.
Lacrimile începură să curgă fără oprire pe obrajii lui Xiao Yao. Pentru prima dată după foarte mult timp, nu mai încercă să se împotrivească și nici să se prefacă puternică. Se opri acolo unde era și ascultă, așa cum făcuse odinioară, însă încăpățânarea pe care o avusese încă din copilărie nu dispăruse nici acum.
Cu ochii încețoșați de lacrimi și cu vocea tremurând, întrebă:
– De ce nu pot să vin la tine?
– În mine arde focul soarelui. Puterea aceasta poate transforma câmpii nesfârșite și păduri luxuriante într-un deșert fără sfârșit și dacă te apropii prea mult de mine, te va răni.
Xiao Yao rămase uluită.
– Tu… tu ești monstrul secetei?
Umbra albastră păru să zâmbească ușor.
– Dacă asta spune lumea despre mine, atunci presupun că da.
– Ai trăit aici în tot acest timp?
– Da.
Xiao Yao își strânse pumnii. Întrebarea pe care o purtase în suflet întreaga viață îi ajunse în cele din urmă pe buze.
– Nu ai venit să mă iei nu pentru că nu ai vrut… ci pentru că nu ai putut, nu-i așa?
Adevărul se afla chiar în fața ochilor ei. Îl vedea, îl înțelegea. Și totuși avea nevoie să îl audă rostit cu voce tare, pentru că își așteptase răspunsul întreaga viață.
Silueta albastră păru să înțeleagă toată durerea ascunsă în acea întrebare. Își întinse mâna și făcu instinctiv câțiva pași înainte, apoi se opri brusc și se retrase.
– Focul soarelui arde în mine. Oriunde m-aș duce, totul ar fi distrus. Nu pot părăsi acest loc. Nu am putut decât să te aștept aici.
Vocea ei deveni și mai blândă.
– Te-am așteptat patru sute de ani pentru a-ți spune cu propriile mele cuvinte că mama îți datorează cele mai profunde scuze. Xiao Yao, în întreaga mea viață nu mi-am trădat nici regatul, nici oamenii, însă am dezamăgit două persoane. Pe tatăl tău și pe tine.
Petalele se roteau încet în jurul ei.
– Mamei tale îi pare foarte rău…
După patru sute de ani. După patru sute de ani de așteptare, de întrebări fără răspuns și de durere mută Xiao Yao primi în sfârșit răspunsul pe care îl căutase toată viața.
Un răspuns despre care nici măcar nu îndrăznise să creadă că îl va auzi vreodată.
Toată amărăciunea, toată furia și toată singurătatea adunate în sufletul ei se prăbușiră într-o singură clipă. Lacrimile îi inundară chipul, genunchii îi cedaseră înainte să își dea seama.
Căzu la pământ și izbucni:
– Mamă!
Umbra albastră tremură puternic. Păru că vrea să se aplece spre ea, însă petalele de piersic se strânseră imediat în jurul trupului ei, ca și cum ar fi încercat să o mângâie și să îi aline propria durere.
– Mamă…
Vocea lui Xiao Yao era sfâșiată de lacrimi.
– Ai fost singură aici în ultimii patru sute de ani?
– Nu am fost singură.
Răspunsul veni imediat.
– Tatăl tău a fost mereu alături de mine.
Xiao Yao întoarse instinctiv capul spre Marele Împărat.
Abia după câteva clipe înțelese, nu despre el vorbea.
Inima îi tresări.
– Qi Yo este și el în viață?
Ah Heng știa foarte bine nodul care îi apăsa sufletul fiicei sale și nu se supără că Xiao Yao îi rostise numele tatălui său fără niciun titlu de respect.
Totuși, nu îi răspunse, în schimb întrebă:
– Cine este tânărul din spatele tău?
Xiao Yao se întoarse. În mod absurd, inima începu să îi bată mai repede. Se simțea ca și cum ar fi fost surprinsă de părinți la o întâlnire secretă.
Marele Împărat răspunse în locul ei:
– Numele lui este Tu Shan Jing. Este actualul conducător al clanului Tu Shan din Qing Qiu.
Jing îngenunche imediat și își plecă respectuos capul.
– Acest supus o salută pe Prințesă.
Ah Heng ridică mâna.
– Nu este nevoie de asemenea formalități. Ești conducătorul unui mare clan.
Marele Împărat spuse liniștit:
– Își dorește ceea ce ai mai de preț. Firește că va fi respectuos.
Ah Heng privi silueta îngenuncheată din spatele lui Xiao Yao și înțelese imediat totul. Pentru o vreme nu spuse nimic. Părea prinsă între emoții contradictorii.
Jing și Xiao Yao rămaseră îngenuncheați. În cele din urmă, Xiao Yao nu mai rezistă.
– Mamă?
Ah Heng păru să revină la realitate.
– Este bun cu tine?
Xiao Yao zâmbi.
– Da. Foarte bun.
– Nu există nimeni care să te trateze și mai bine? De ce trebuie să fie el?
Xiao Yao răspunse fără ezitare:
– Pentru că este doar el. Indiferent ce s-ar întâmpla, el nu mă va părăsi niciodată.
Printre petalele care îi ascundeau chipul păru să răsune un râs ușor.
Apoi Ah Heng îl chemă:
– Jing.
– Sunt aici.
– Ai grijă de Xiao Yao.
Jing rămase o clipă nemișcat. Aceasta era aprobarea pe care o așteptase? Fără să mai poată ascunde bucuria, se înclină de trei ori până la pământ.
– Cu siguranță voi face asta.
Ah Heng întrebă apoi:
– Unde este Zhuan Xu? Ce face acum?
– Zhuan Xu este acum Împăratul Xuanyuanului și locuiește pe Muntele Sheng Nong.
Ah Heng tăcu o vreme.
– Când a murit bunicul tău?
Xiao Yao clipi surprinsă.
– Bunicul este încă în viață.
Începu imediat să povestească plină de entuziasm cum Împăratul Galben renunțase la tron în favoarea lui Zhuan Xu și cum își trăiau acum viața cei doi.
Ah Heng ascultă în liniște.
– Zhuan Xu și-a luat soție?
Pentru că vorbise atât de mult, Xiao Yao redevenise treptat ea însăși. Izbucni în râs.
– Mamă, nici în cele mai nebunești vise nu ai ghici! Ar trebui să întrebi câte soții are, nu dacă are una!
Se așeză pe pământ cu picioarele încrucișate și începu să numere pe degete.
– Are alianță cu clanul Sheng Nong, apoi în Câmpiile Centrale are clanul Tan, clanul Ji și clanul Gong. În nord sunt clanurile Wan Mei și Li Jie, iar în vest clanurile Heng Sa și Xiao Yue și…
Se opri și ridică neputincioasă din umeri.
– Ah! Sunt atât de multe încât nici măcar nu mi le mai amintesc pe toate!
Ah Heng oftă încet. Era fericită să afle că Zhuan Xu era sănătos și în siguranță. Totuși, nu își putu ascunde uimirea.
– Nu seamănă deloc cu Fratele al Patrulea și cu soția lui…
Xiao Yao îl privi pe Marele Împărat. Dintre toți cei prezenți, doar el îi cunoscuse pe Al Patrulea Unchi și pe mama ei la fel de bine și doar el putea înțelege pe deplin ceea ce simțea Ah Heng.
Marele Împărat zâmbi slab.
– Zhuan Xu seamănă foarte mult cu Chang Yi la înfățișare, însă firea lui este mai apropiată de Qing Yang. Cred că a moștenit și câte ceva de la mine, dar este mai capabil decât am fost vreodată eu sau Qing Yang. A luat tot ce era mai bun de la amândoi.
Ah Heng rămase tăcută câteva clipe.
– Îți mulțumesc că ai avut grijă de Zhuan Xu și că l-ai învățat.
În vocea Marelui Împărat se strecură o tristețe profundă.
– Nu este nevoie să-mi mulțumești. Era o datorie pe care o aveam față de Qing Yang, față de Chang Yi… și față de tine.
Xiao Yao interveni imediat:
– Mamă, acum sunt foarte pricepută în medicină. Cu siguranță voi găsi o metodă să te vindec. După ce te faci bine, îl vei putea vedea și pe Zhuan Xu.
Ochii îi străluceau de speranță.
– Și unde este tata? Nu ai spus că a fost alături de tine în tot acest timp? De ce nu vine să mă vadă?
Ah Heng răspunse cu blândețe:
– Din clipa în care ai intrat în pădurea de piersici, tatăl tău a fost alături de tine.
Xiao Yao privi nedumerită în toate direcțiile.
– Unde? De ce nu îl văd?
Ah Heng observă că Jing încă stătea îngenuncheat și îi ceru să se ridice înainte de a se întoarce spre Marele Împărat.
– Shao Hao, aș vrea să vorbesc singură cu Xiao Yao.
– Desigur.
Marele Împărat îl conduse pe Jing la o anumită distanță, suficient de departe încât să nu mai poată auzi conversația.
Abia după ce rămaseră singure, Ah Heng întrebă cu căldură:
– Xiao Yao, vrei să afli cum l-am cunoscut pe tatăl tău?
Xiao Yao încuviință imediat, apoi își aminti că mama ei nu îi putea vedea gestul prin perdeaua de petale.
– Da, vreau să știu.
Vocea lui Ah Heng deveni liniștită, ca și cum s-ar fi întors într-un trecut foarte îndepărtat.
– Eu eram cea mai mică fiică a Împăratului Galben din Xuanyuan. Aveam trei frați mai mari de același sânge. Din păcate, al Doilea Frate, Yun Zhe, murise înainte ca eu să mă nasc. Fratele cel Mare, Qing Yang, era întotdeauna foarte sever cu mine, însă mama și Fratele Al Patrulea, Chang Yi, mă răsfățau fără măsură. Încă de mică adoram să mă joc și să cutreier lumea, iar mama nu încerca niciodată să mă oprească. Am preluat numele ei de familie și mă prezentam drept Xi Ling Heng atunci când călătoream prin Marele Pustiu.
Vocea ei deveni mai moale.
– Într-o seară de vară, când soarele apunea la orizont, mă îndreptam spre Regatul Buo Fu și am întâlnit un bărbat îmbrăcat într-o robă roșie…
Pe măsură ce Ah Heng povestea, Xiao Yao nu mai asculta doar niște amintiri. Parcă devenise însăși tânăra Ah Heng. Trăia alături de ea toate bucuriile și toate durerile acelei vieți. Bărbatul numit Qi Yo începu să capete treptat chip și suflet. Nu mai era demonul despre care vorbea lumea și nici străinul despre care auzise doar povești. Încetul cu încetul, el începu să se suprapună peste puținele amintiri din copilărie pe care le avea despre tatăl său.
Când Ah Heng și Qi Yo își făcură promisiunea sub piersicul din Jiuli, jurând că se vor întâlni în fiecare an în acel loc, Xiao Yao se bucură pentru ei și în același timp se temea pentru viitorul lor.
Când Ah Heng află că Împăratul Galben intenționa să o mărite cu logodnicul ei, Shao Hao, și îl rănise pe Qing Yang pentru a putea fugi din Muntele Xuanyuan și așteptase toată noaptea sub piersicul promisiunii, Xiao Yao așteptă împreună cu ea.
Iar când în acea noapte Qi Yo nu apăruse pentru că Muntele Sheng Nong fusese izolat după moartea Împăratului Flăcării, iar promisiunea lor fusese încălcată, Xiao Yao suferi împreună cu ei.
Când Ah Heng hotărî să se căsătorească cu Shao Hao pentru binele mamei și al fratelui ei, iar Qi Yo veni să oprească ceremonia, Xiao Yao aproape că nu putea respira de emoție.
Pe Podul Păsărilor, Qi Yo încercă să o ia cu el însă puterea lui nu se putea compara cu cea a lui Shao Hao. Lovitura care îl aruncase în apă îi sfâșie și ei inima.
Când Ah Heng și Shao Hao hotărâră să rămână uniți doar în nume și să nu fie niciodată soț și soție în adevăratul sens al cuvântului, Xiao Yao fu fericită pentru Qi Yo, dar în același timp simți milă pentru Shao Hao, care încă nu știa că avea să regrete acea alegere pentru tot restul vieții sale.
Povestea continuă. Ani și ani, iubiri, despărțiri, războaie, jurăminte, trădări, moarte.
Xiao Yao plângea fără oprire în timp ce asculta despre moartea Primului Unchi, despre moartea lui Chang Yi, despre durerea lui Qi Yo și despre disperarea mamei sale.
Când povestea ajunse la sfârșit, ochii îi erau atât de umflați de plâns încât aproape nu mai putea vedea. În schimb, vocea lui Ah Heng rămase liniștită și împăcată.
– În spatele lui se afla Sheng Nong. În spatele meu se afla Xuanyuan. El nu putea abandona Sheng Nong. Eu nu puteam trăda Xuanyuan. La final, singura noastră alegere a fost să ne întâlnim pe câmpul de luptă.
Petalele cădeau încet în jurul siluetei albastre.
– Îmi pare rău, Xiao Yao. Te-am mințit. În ziua în care mi-am luat rămas-bun de la tine pe Muntele de Jad, știam deja că mergeam spre moarte.
Xiao Yao își mușcă buza.
– Atunci… tata?
Ah Heng răspunse după o scurtă tăcere.
– Eu știam că voi muri. El probabil nu știa. Era prea mândru și prea arogant pentru a porni la drum așteptându-se la moarte. Nu era în firea lui.
Vocea îi deveni aproape șoptită.
– Și totuși, la final, el a murit… iar eu am rămas în viață.
Xiao Yao ridică imediat privirea.
– Dar ai spus că nu ai fost singură în acești patru sute de ani și că tata a fost mereu cu tine…
În vocea ei se amestecau speranța, neliniștea și dorința disperată de a înțelege.
– Pentru a salva Xuanyuanul, am eliberat puterea focului solar ascunsă în trupul meu. Însă acea putere era mult prea mare. Chiar și o zeiță era incapabilă să o controleze. Mi-am pierdut conștiința și am devenit un demon al distrugerii. Ardeam tot ce întâlneam în cale și nimeni nu mă putea opri.
Vocea lui Ah Heng rămase calmă, însă fiecare cuvânt părea să poarte greutatea a sute de ani de suferință.
– Atunci tatăl tău m-a salvat. Inima mea fusese complet distrusă de focul solar, iar el și-a folosit propria inimă pentru a o înlocui. Eu voiam să mor împreună cu el. I-am spus că vița rămâne încolăcită pe copac chiar și după ce acesta moare, iar copacul rămâne alături de viță chiar și după moarte. Însă el nu mi-a permis să-l urmez.
Petalele se legănau ușor în jurul siluetei sale.
– Mi-a spus: „Eu nu am avut niciodată părinți și nu vreau ca fiica mea să crească fără ei. De când s-a născut Xiao Yao, nu mi-am îndeplinit niciodată datoria de tată. Singurul lucru pe care îl mai pot face pentru ea este să-i păstrez mama în viață, astfel încât într-o zi să afle cine au fost cu adevărat părinții ei și să nu fie nevoită să trăiască purtând rușinea numelor noastre.”
Ah Heng își așeză palma pe trunchiul unui piersic.
– Xiao Yao, tatăl tău nu a făcut niciodată în viața lui ceva pentru care să trebuiască să se rușineze sau să-și ceară iertare. Nu și-a trădat niciodată tribul Sheng Nong și nici pe Împăratul Flăcării, față de care avea o datorie de recunoștință. Singurul regret pe care l-a avut atunci când a murit ai fost tu.
Vocea ei tremură pentru prima dată.
– Singurul lui regret a fost că nu a apucat niciodată să te audă spunându-i „tată”.
Lacrimile curgeau fără oprire pe obrajii lui Xiao Yao și nu putea rosti niciun cuvânt.
– Mi-a cerut să-ți spun că te-a iubit foarte mult. Mi-a cerut să-ți spun că nici el, nici eu nu am făcut nimic greșit și că nu trebuie niciodată să te simți rușinată din cauza noastră.
Ah Heng își așeză o mână pe piept și cu cealaltă arătă spre pădurea nesfârșită de piersici.
– Inima tatălui tău se află în trupul meu, iar trupul lui s-a transformat în această pădure de piersici. Xiao Yao, el a fost alături de mine în tot acest timp. Împreună te-am așteptat să vii.
Xiao Yao ridică încet privirea. Petalele cădeau necontenit în jurul ei, îi mângâiau obrajii, i se încolăceau în jurul mâinilor și al veșmintelor.
Atât de blânde, atât de tandre, ca îmbrățișarea unui tată.
Toate lacrimile pe care le ținuse captive o viață întreagă izbucniră dintr-odată.
– Tată!
Vocea ei răsună prin pădure.
– Tată! Tată! Tată!
Se prăbuși în genunchi.
– Sunt fiica ta! Sunt Xiao Yao! Mă auzi? Tată! Tată!
Strigătele ei sfâșietoare se răspândiră printre copaci. Un vânt ușor se ridică de nicăieri. Printre petale păru să plutească un parfum vag de vin. Petalele dansară în jurul ei ca și cum ar fi răspuns chemării sale.
Xiao Yao se întoarse spre Ah Heng cu ochii plini de lacrimi.
– Mamă… crezi că m-a auzit?
Ah Heng îi mângâie părul. Zâmbetul ei era blând și infinit de trist.
– Te-a auzit.
Apoi adăugă încet:
– Xiao Yao… mama trebuie să plece acum.
Chipul fetei se albi.
– Să pleci?
Ea clătină disperată din cap.
– Nu. Nu! Mamă, vino cu mine! O să te vindec! O să găsesc o cale!
Ah Heng începu să meargă spre ea. Pentru prima dată petalele se despărțiră iar Xiao Yao îi văzu chipul. În lumina roșiatică a cerului, trupul mamei sale era aproape de nerecunoscut.
Nu mai avea niciun fir de păr, pielea îi era uscată și zbârcită, trăsăturile îi erau deformate de suferință. Era atât de diferită de femeia frumoasă din amintirile ei încât inima lui Xiao Yao se sfărâmă.
Dar Ah Heng o privea cu o fericire atât de pură încât frumusețea sau urâțenia nu mai aveau niciun sens.
– Ochii tăi sunt exact ca ai tatălui tău.
Zâmbi.
– Tatăl tău a avut dreptate. Acum că te-am văzut din nou, toată durerea a meritat.
Privirea ei alunecă pentru o clipă spre Jing.
– Xiao Yao, știu că nu vrei să plec. Dar mama este foarte obosită. Tu ai crescut. Ai pe cineva care te iubește și are grijă de tine. Îl ai pe Zhuan Xu. Nu mai trebuie să-mi fac griji.
Vocea îi deveni aproape o șoaptă.
– Acum pot în sfârșit să mă duc la tatăl tău.
Durerea îi tăie inima lui Xiao Yao asemenea unei lame și totuși înțelegea. După patru sute de ani petrecuți într-o existență mai rea decât moartea, eliberarea era cel mai mare dar pe care mama ei îl putea primi.
Ah Heng se opri în fața ei. Petalele cădeau încet în jurul lor.
Își întinse brațele și o trase pe Xiao Yao într-o îmbrățișare.
În acel moment, pentru a îngădui întâlnirea dintre mamă și fiică, pădurea de piersici începu să dispară. O îmbrățișare înaintea morții. Atât de solemnă, atât de caldă,atât de liniștitoare.
Lacrimile curgeau pe chipul lui Ah Heng.
– Qi Yo… Xiao Yao…
Vocea îi tremură.
– Familia noastră este în sfârșit din nou împreună.
Trupul ei începu să se destrame încet. Xiao Yao încercă să o strângă mai tare.
– Mamă! Mamă!
Însă era ca și cum ar fi încercat să prindă nisip printre degete.
Ah Heng zâmbi. Se aplecă și îi sărută semnul din naștere în formă de floare de piersic de pe frunte. În clipa următoare, trupul ei se transformă într-o lumină albastră splendidă care se ridică spre cer și se amestecă printre petalele roșii.
Prin ceața de lumină și petale, Xiao Yao îi văzu.
Qi Yo îmbrăcat în roșu, înalt, mândru, puternic, exact așa cum și-l amintea.
Iar alături de el se afla Ah Heng, din nou frumoasă, luminoasă și plină de viață.
Cei doi stăteau unul lângă celălalt, îmbrățișați. Zâmbeau și priveau spre ea.
– Tată! Mamă!
Xiao Yao alergă înainte cu mâna întinsă.
– Tată! Mamă! Nu plecați! Vă rog!
Însă siluetele lor deveneau tot mai transparente. Petalele începeau să se topească în lumină. Lumea din jur dispărea.
Nu mai exista deșertul arzător. Nu mai exista pădurea de piersici. Nu mai exista cerul roșu ca focul. Totul se risipi asemenea unui vis.
Xiao Yao rămase nemișcată multă vreme. În cele din urmă se întoarse încet.
Vocea ei era atât de slabă încât abia se auzea.
– Tatăl meu… și mama mea au plecat.
Părul Marelui Împărat devenise complet alb. În ochii lui străluceau lacrimi pe care nu se mai obosea să le ascundă.
În acel moment un tunet puternic răsună pe cer.
Xiao Yao ridică privirea. Norii se sfâșiară și o ploaie torențială începu să cadă peste lume. Într-o singură clipă, fețele tuturor fură acoperite de apă.
Nimeni nu mai putea spune dacă ceea ce curgea pe obrajii lor era ploaie… sau lacrimi.
Mulțumesc!❤️