Înainte să mă pierzi- Capitolul 3

Josh se așeză pe marginea patului și își cuprinse capul în palme. Rămăsese în aceeași poziție încă de când îl culcase pe Pete, cu câteva ore în urmă. Totuși, indiferent cât trecea timpul, gândurile lui se întorceau necontenit în același loc, ca un cerc vicios din care nu găsea ieșire.

,,…Nu ești dispus?”

Vocea lui Mark îi răsuna în minte, apăsată, aproape străină de liniștea camerei. Josh rămăsese tăcut atunci, limitându-se la un oftat prelung.

Banii erau singura problemă. Doar ei contau. În fond, oricine ar fi fost dispus să-l laude pe Chase, dacă ar fi avut măcar o urmă de caracter agreabil. Însă, după ce „Dumnezeu” modelase trupul lui Chase Miller cu o perfecțiune aproape crudă, uitase, se părea, să-i adauge și smerenia.

La acest gând, un zâmbet amar îi încolți în mintea lui Josh. Sarcasm tăcut, fără glas.

Mark își trecuse o mână prin păr și nu mai spusese nimic.

După un oftat adânc, Josh vorbi din nou:

– Ai discutat cu ceilalți? Toți aveau vreo urgență, ca mine?

Mark îl privi o clipă, fără grabă, apoi răspunse scurt, adăugând câteva detalii înainte de a încheia conversația și de a pleca.

De atunci, neliniștea lui Josh nu făcuse decât să crească.

De ce tocmai acel om?

Răspunsul era, în fond, evident. Celebritățile plăteau sume exorbitante pentru propria lor siguranță. Iar el avea nevoie de acei bani murdari mai mult decât de orice altceva, pentru a se menține la suprafață. Era o realitate pe care, oricât ar fi încercat s-o respingă, trebuia să o accepte.

Indiferent cât analiza situația, concluzia rămânea aceeași.

Până la ivirea zorilor, hotărârea fusese deja luată.

Era vorba de șase luni, cel mult. Nu avea să prelungească înțelegerea sub nicio formă după expirarea contractului. Mark urma să se ocupe de toate detaliile.

Când în sfârșit își adună curajul, Josh îl sună.

– Ce ai aflat despre ceilalți? Câți au acceptat? Sunt sigur că nu toți au refuzat.

O neliniște rece îi urcă pe șira spinării în timp ce aștepta răspunsul.

Vocea lui Mark veni scurt, aproape indiferent:

– Eu, Seth, Henry… și Isaac.

Toți. Cu excepția lui.

Mark continuă, pe un ton neutru:

– Henry pare că a revenit la jocuri de noroc. A spus că a rămas fără bani.

Seth acceptase imediat, orbit de suma promisă. Iar Isaac fusese prins în aceeași rețea, constrâns de datoriile pe care i le „împrumutase” lui Henry.

Josh rămase cu telefonul în mână, simțind cum liniștea de după cuvintele lui Mark devenea mai grea decât orice răspuns.

– Henry a furat și a jucat la jocuri de noroc toți banii lui Isaac. În orice caz, este o problemă între ei.

Nu era prima dată când Henry îi golise portofelul lui Isaac. Josh închise ochii pentru o clipă și lăsă să-i scape un oftat amar, greu.

– Vin și eu.

– Bine. Suntem cinci, cu tine, Joshua.

Josh înțelese imediat că Mark îi trecuse deja numele pe listă înainte ca el să-și rostească decizia. Nu exista surpriză în vocea lui, nici satisfacție, doar o constatare rece, ca și cum rezultatul fusese stabilit de la început. Pentru Josh, oricum, nu fusese o alegere cu adevărat liberă, ci una inevitabilă.

Închise apelul, promițând vag că va verifica prin e-mail detaliile contractului. În realitate, dacă suma promisă ar fi ajuns la timp și în întregime, clauzele nu mai aveau nicio importanță.

După ce hotărârea fusese luată, totul decurse rapid, aproape mecanic.

Își sună sora și îi vorbi despre noul său loc de muncă, încercând să-i liniștească vocea îngrijorată. Îi spuse să nu-și facă griji în privința banilor, că va avea el grijă de tot. Din fericire, locul de muncă se afla la doar trei sau patru ore de mers cu mașina de casa mamei și a surorii sale. Asta însemna că putea să-l lase pe Pete acolo și să-l vadă în fiecare zi, fără să rupă complet legătura cu el.

– Nu-ți face griji pentru Pete, Josh. Mama este foarte fericită că va veni, îi spuse Emma cu o voce caldă, liniștitoare.

După ce închise, Josh rămase o clipă nemișcat, cu telefonul încă în mână și lăsă un oftat să-i scape în singurătate. Prima problemă se rezolvase.

Dar imediat își făcu loc alta, mai grea, mai tăcută.

Pete.

Nu exista nicio posibilitate ca Josh să-i dezvăluie lui Chase existența copilului. Nici măcar nu îndrăznea să exploreze în minte consecințele unei astfel de mărturisiri.

Dacă ar fi existat un moment potrivit, acela fusese cu mult timp în urmă, atunci când începuse totul. Acum, o astfel de revelație ar fi fost absurdă, aproape de neconceput, ca și cum ar fi apărut într-o zi în fața ușii lui Chase, ținând un copil în brațe.

Nu era greu să ascundă adevărul. Toți îl considerau un Beta și un simplu bodyguard nu atrăgea atenția nimănui. Nimeni nu avea să-l privească de două ori.

Și totuși… Josh nu-și amintea momentul în care acea etichetă fusese lipită de el.

Atunci, brusc, cuvintele uitate îi reveniră în minte, neașteptate, ca o rană redeschisă.

Un colț din piept i se strânse dureros.

✤✤✤✤✤✤

Trebuia să-l lase pe copil în grija familiei sale, așa că hotărâse să plece mai devreme și să se alăture celorlalți mai târziu, la destinație. Trecuse mult timp de la ultima revedere, iar gândul întâlnirii îi aducea, în mod neașteptat, o urmă de căldură.

Își luă rămas-bun de la doamna Robert. Îi mulțumi pentru tot ajutorul oferit și îi promise că o va contacta. Femeia îl îmbrățișă pe Pete cu o tandrețe prelungită, ca și cum ar fi încercat să rețină ceva ce deja începea să-i lipsească.

După încă câteva zile, Josh era pregătit de plecare. Se îndreptă spre aeroport, cu un nod în piept.

În momentul îmbarcării, privirea însoțitoarei de bord se opri pentru o clipă asupra lui, ușor nedumerită: un bărbat cu un copil în brațe și un coș de transport în cealaltă mână. Reacția ei se schimbă rapid într-un zâmbet profesional, bine exersat. Josh avea un loc rezervat pentru bebeluș, iar procedura decurse fără incidente.

După ce îl așeză pe Pete în scaunul special, îl înveli cu grijă și îi întinse câteva dulciuri. Copilul se liniști imediat, mulțumit, privind curios în jur.

În timp ce fixa centurile, privirea lui Josh se opri asupra feței micuțe. Obrajii rotunzi, ușor îmbujorați în mod natural, îi treziră o amintire neașteptată.

Oare e pentru că știu că este fiul lui… sau chiar seamănă atât de mult?

Gândul îl făcu să ezite.

Ar trebui să cer cuiva să verifice…

Își reprimă imediat curiozitatea. Nu era momentul.

Oare m-ar recunoaște? Și-ar mai aminti de mine?

Prima lor întâlnire îi reveni brusc în minte, privirea aceea fixă, încruntată, ca și cum îl măsura dintr-o singură clipire. De atunci, imaginea rămăsese neschimbată.

Era un om a cărui prezență impunea distanță.

Un narcisist, își spusese atunci.

Se spunea despre Alpha dominanți că, înainte de stabilizare, puteau fi instabili, aproape periculos de intenși. În perioada lor de „explozie”, emoțiile nu erau controlate, iar furia devenea adesea dominantă.

În cazul lui Chase C. Miller, transformarea părea să fi venit mai târziu, după pubertate. Se spunea că feromonii săi erau străbătuți de o furie constantă, greu de mascat. Și totuși, chiar și furia putea fi interpretată ca o formă de luciditate rece, periculoasă.

Deodată, Josh își aminti o reclamă veche la ciocolată, difuzată când Chase era copil. Întreaga țară vorbise atunci despre băiatul acela blond, cu o frumusețe aproape ireală, devenit peste noapte un mic simbol național.

Pe atunci, ceilalți băieți visau la fete, la prime iubiri simple și posibile. Pentru Josh, însă, prima emoție de acel fel nu fusese niciodată „normală”.

Și nici nu avea să fie.

Un oftat abia perceptibil îi scăpă printre buze.

– Oh…

Privi spre Pete, apoi în gol.

Pe ecranul din fața pasagerului de lângă el rula o reclamă. Imaginea îl lovi fără avertisment.

Bărbatul de care încercase să se îndepărteze tocmai îi umplea privirea.

Chase C Miller…

Lumina soarelui îi desena părul blond ca un halou, iar degetele îi treceau prin el cu o naturalețe studiată. Privirea lui, întoarsă spre cameră, părea să străpungă ecranul.

„Zeul mării transformat în om…”

Inima lui Josh se strânse brusc.

Dacă nu îi va zdrobi complet amintirea, probabil nu îl va putea uita niciodată.

Reclama se terminase, dar el rămăsese nemișcat.

Momentul întâlnirii inevitabile se apropia.

Deși încercase să-l amâne cât mai mult, realitatea îl ajungea din urmă, pas cu pas.

Închise ochii.

✤✤✤✤✤✤

– Josh! vocea Emmei răsună imediat ce îl zări în mulțimea din aeroport.

Grăbită, îi făcu semn și se îndreptă spre el.

Josh îl ținea pe Pete strâns la piept cu un braț, în timp ce cu celălalt își trăgea după el valiza, obosit, dar atent la fiecare pas. În clipa următoare, Emma ajunse lângă el și îl cuprinse într-o îmbrățișare caldă, sinceră, care îi tăie pentru o secundă respirația.

Josh rămase nemișcat, prins între oboseală și emoția revederii.

Emma își ridică privirea, fără să-l elibereze complet și inspiră adânc, ca și cum ar fi vrut să fixeze momentul. Josh zâmbi primul, stângaci. Emma izbucni în râs.

Trecură câteva clipe de tăcere, apoi ea spuse, cu o sinceritate dezarmantă:

– Tot urât ai rămas.

✤✤✤✤✤✤

– Nimeni nu știe cât de dificilă e personalitatea noastră.

Replica Emmei era, ca întotdeauna, aceeași, rostită cu o siguranță enervant de familiară, repetată de atâtea ori încât devenise aproape o regulă nescrisă între ei.

Josh se așeză pe scaunul din dreapta și privi înainte, cu un calm obosit.

– Ascultă.

– Taci, conduc.

– Ai grijă cum conduci. Pete e aici.

– Taci! Vrei să conduci tu?

În aceeași clipă, Emma izbi volanul cu palma, cu un gest impulsiv, mai degrabă teatral decât periculos. Mașina tremură ușor, iar ea rămase o clipă încordată, privind înainte, transpirată de enervare.

Încă un cuvânt și, fără îndoială, l-ar fi lovit pe Josh în cap.

Josh se întoarse spre bancheta din spate. Pete îl privea ușor speriat, cu ochii mari. Pentru o clipă, tensiunea din mașină păru să se dizolve.

Josh îi zâmbi și făcu un gest jucăuș cu mâinile, imitând zborul unei păsări.

Pete râse imediat, iar apoi își strânse la piept jucăria, o păpușă pe care o numea Jason.

Jason.

În timp ce copilul se liniștea, Emma continuă să bombănească pe un ton ridicat, înfruntând traficul ca și cum ar fi fost un adversar personal.

Josh închise ochii pentru o clipă. Lumina soarelui îi cădea pe față, caldă, aproape liniștitoare.

Și, pentru prima dată după mult timp, își dădu seama că ajunsese cu adevărat acasă.