Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 18, volumul 3

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 3

Capitolul 18

Liu Yan se trezise când cerul începuse abia să se lumineze. Transpirase destul de mult noaptea trecută, iar Yi Mo îl învelise strâns ca să nu răcească. Așa că atunci când se trezise, Liu Yan nu simți nicio durere de cap. Cu excepția unei ușoare dureri la nivelul taliei, se simțea surprinzător de odihnit. Febra care îl chinuise zile întregi dispăruse fără a lua vreun medicament.

Liu Yan își atinse fruntea și se gândi la cele trei vieți ale sale. Cu excepția primei vieți când fusese fragil și adesea bolnav, celelalte două le trăise având o stare bună de sănătate. Chiar dacă se simțea uneori rău, era întotdeauna o boală a inimii.

În viața sa anterioară ca Ji Jiu, se îmbolnăvise grav după ce îl întâlnise pe Yi Mo pentru prima dată. Dacă nu ar fi fost vocea tandră a fiicei sale, care îl chemase înapoi la realitate în timp ce stătea întinsă pe pieptul lui, poate că nu și-ar mai fi revenit deloc.

Gândindu-se la fiica sa din viața anterioară, Liu Yan se întreba unde era ea acum – poate era soția cuiva, sau poate că murise deja. Singura imagine a ei care îi rămăsese în minte era cea a unei fetițe delicate, cu unghiile mici vopsite în roșu, care își strângea buzele mici în timp ce aștepta ca doica să o hrănească. Bineînțeles, acest lucru îl făcu să se gândească din nou la Ji Leping.

Înstrăinarea și conflictul dintre tată și fiu nu fuseseră lipsite de regret. Legăturile de sânge erau profunde la urma urmei, așa că atunci când îl întâlni și se confruntă cu acesta, inima lui se înmuie în mod natural. Dar din cauza acestei blândeți, rănile dureau și mai tare atunci când apăreau.

Liu Yan închise ochii și îi redeschise din nou. Yi Mo se trezise și el, privindu-l în tăcere cu ochii lui verzi pătrunzători, care păreau să vadă totul.

Yi Mo îi mângâie spatele lui Liu Yan, ca un gest de alinare ușoară, dar și ca și cum ar fi simțit o mică urmă de vinovăție. Era greu de spus exact pentru ce îi părea rău. Poate că era pur și simplu faptul că simțea durerea lui Liu Yan, dar cum nu putea face nimic pentru a-l ajuta se simțea vinovat. Doar cei mai dragi oameni din lumea asta putea simți o dorință atât de neputincioasă de a purta povara celor dragi.

Liu Yan închise din nou ochii și își apropie fața, frecându-se ușor de cea a lui Yi Mo. Respirațiile lor se amestecară, gândurile lor fiind complet transparente unul pentru celălalt. Împreună, alungară grijile și problemele haotice, alegând în schimb să se îmbrățișeze și să se bucure de acest moment de pace și liniște.

Până când cerul se lumină complet.

În afara curții se auzeau deja zgomote de mișcare, Shen Jue trezindu-se ca să fiarbă apă și să facă curat în curte. Odată ce curtea fusese măturată, Shen Jue aduse apă caldă la ușă și îi strigase să iasă afară. Aceste treburi zilnice, care ar fi trebuit să fie făcute de servitori, erau îndeplinite fără prea multe eforturi de el. La urma urmei, având peste două sute de ani și posedând o anumită putere magică, aceste mici treburi erau mărunte pentru el. Chiar găsea o oarecare bucurie în ele, cum ar fi de exemplu gătitul în bucătărie în timpul liber. La început, Liu Yan nu voia ca Shen Jue să muncească și sugerase angajarea unei persoane pentru aceste treburi, dar Shen Jue refuzase ferm. Poate că știa că timpul petrecut împreună cu ei era scurt și că numai făcând aceste sarcini singur se putea simți liniștit.

– Tată, te-ai trezit? strigă Shen Jue încă o dată.

Dar cum nu primi niciun răspuns, continuă să strige la ușă. Doar striga, nu îndrăznea să deschidă ușa. La urma urmei, cine știa ce scenă îl aștepta înăuntru? Deși tatăl său era timid, Shen Jue era perfect conștient de pielea groasă a lui Yi Mo. Firea bătrânului șarpe demon de a-și tachina familia nu se diminuase niciodată.

Ușa de lemn se deschise fără zgomot. Înăuntru, cei doi își aranjau hainele dezordonate. Shen Jue așeză pe masă ligheanul de lemn, prosopul plus alte lucruri pe care le ținea în mână, apoi se apropie să-i verifice fruntea lui Liu Yan, spunând cu bucurie:

– Tată, febra ta a scăzut.

– Acum sunt bine, răspunse Liu Yan în timp ce își punea halatul.

Începu să-și clătească gura cu apă sărată, aproape mușcându-și limba în timp ce vorbea. Nu mai vorbi până nu termină de spălat, apoi spuse:

– Vreau să mă întorc astăzi pe munte.

– Nu mai vrei să te distrezi? întrebă Shen Jue.

– Nu, distracția e grozavă, doar că entuziasmul călătoriei nu mi se potrivește. Prefer liniștea muntelui.

– Și eu vreau să mă întorc, spuse Shen Jue.

Yi Mo, care se pregătea și el să-și clătească gura cu sare, interveni brusc:

– Îți lipsește micul spirit al pinului?

– Spiritul pinului? întrebă Liu Yan uluit.

Puse jos prosopul umed din mână și se uită alternativ la cei doi, înainte de a-și fixa în cele din urmă privirea asupra lui Shen Jue.

De fapt, pe munte trăiau mai multe spirite. Dar pentru că Yi Mo era un demon pe jumătate nemuritor, spiritele obișnuite de pe munte îl evitau, temându-se că ar putea fi prinse de el și că le-ar putea distruge cultivarea pe care o efectuaseră cu atâta efort. Așadar, chiar dacă Liu Yan trăise cu un demon timp de peste două sute de ani, nu văzuse niciodată vreun alt spirit, cu atât mai puțin un demon sau o fantomă. Totuși, existau spirite, care nu-i puteau scăpa, cum ar fi acest mic spirit al pinului de pe munte. Fiind puternic înrădăcinat în pământ, acesta nu atinsese nemurirea și nu își putea părăsi forma sa originală.

Nu putea fugi nici dacă ar fi vrut, așa că, deși era teribil de speriat de Yi Mo, nu avea de ales decât să rămână pe munte.

Shen Jue dăduse accidental peste acest mic spirit al pinului.

Era cu adevărat un spirit, dar forma sa umană era vagă și eterică, precum o fantomă rătăcitoare. Timpul în munți trecea încet, iar Shen Jue ajunsese să-l cunoască mai bine, vorbind ocazional cu el fără niciun motiv ascuns. Din păcate, odată ce Yi Mo aduse vorba despre el, cuvintele sale transformară situația în ceva complet diferit.

Shen Jue încercă să se explice, apoi se uită la Liu Yan, a cărui privire rămăsese calmă. Liu Yan spuse:

– Cu atât mai bine. Să ne întoarcem pe munte și să-ți poți vedea prietenul.

După ce termină cu clătitul gurii, Yi Mo spuse:

– Dacă vrei să-l tratezi doar ca pe un prieten, nu-i o problemă. Vei avea pe cineva care să-ți țină companie în viitor.

Shen Jue rămase fără cuvinte pentru mult timp, înainte de a răspunde:

– Dacă îl vrei, n-ai decât să-l iei. Dacă tata e de acord, nu m-ar deranja să mai am încă un tată.

Liu Yan suspină ușor:

– Nu am fost un tată bun. Dacă îmi porți pică, te înțeleg.

Tonul său era calm, dar în ochii lui se citea o umbră de glumă. Era evident că își tachina fiul și se amuza de minune pe seama lui.

Shen Jue strigă în grabă:

– Nu este adevărat!

Yi Mo puse bucuros gaz pe foc:

– Văd că doar că micul spirit are sentimente pentru tine. Dacă nu îl vrei, nu-i nimic. Nu e nevoie să te răzbuni pe tatăl tău.

– Eu…

Cum ar fi putut face așa ceva?

În timp ce familia se tachina reciproc, se auzi o bătaie în poarta curții. Inelul greu de cupru lovi ușa de lemn, producând un zgomot puternic.

Glumele încetară instantaneu. Shen Jue vărsă apa prin curte, puse ligheanul jos și se duse să deschidă ușa. Era Ji Leping.

Nu-l mai văzuseră de câteva zile, dar părea că slăbise foarte mult. Ochii îi erau roșii, expresia lui era deprimată și abătută, ca și cum ar fi suferit foarte mult. Arăta cu adevărat jalnic, așa că Shen Jue ezită o clipă înainte de a-l lăsa să intre în curte.

– Așteaptă aici, îi spuse Shen Jue, plecând să-l găsească pe Liu Yan.

Deși Liu Yan nu ieșise din cameră, aflase deja de la Yi Mo cine era vizitatorul și se gândea dacă să-l primească sau nu. În acel moment, Shen Jue deschise ușa și își băgă capul înăuntru.

– Tată, e Ji Leping.

Soarele de iarnă nu era cald, dar era orbitor când cădea pe chipul frumos al tânărului de la ușă. Avea un zâmbet luminos și lipsit de griji – sau cel puțin așa părea. Totuși, Liu Yan putu vedea unele semne de neliniște și ezitarea subtilă pe fața sa.

Cu o singură privire, Liu Yan înțelese starea de spirit a lui Shen Jue: șaptezeci procente nervozitate, treizeci procente confuzie. În ultimele șase luni, Shen Jue ținuse totul ascuns în interiorul său. Ultima jumătate de an din viața lui Yi Mo – dispariția iminentă a familiei lor – era cu siguranță mai tulburătoare pentru el decât pentru oricine altcineva. Liu Yan știa că Shen Jue fusese întotdeauna un copil care își iubea profund familia, altfel nu ar fi petrecut o sută de ani urmându-l pe Yi Mo în căutarea lui.

În acel scurt moment, Liu Yan se hotărî. Zâmbi ușor și spuse:

– Du-te și spune-i că trupul lui Ji Jiu a fost deja îngropat. Spune-i să se întoarcă acasă. Nu mai are pe nimeni aici.

Shen Jue ezită o clipă, apoi întrebă:

– Și dacă refuză să plece?

Liu Yan îi aruncă o privire severă.

– Nu te pricepi să alungi pe cineva?

Shen Jue fugi să-l alunge.

Imediat ce Shen Jue ieși pe ușă, Liu Yan se așeză în scaunul său, jucându-se cu ceașca de ceai de pe masă. Expresia lui era calmă, dar genele îi tremurau din când în când, trădând emoțiile din interiorul său.

Așa era viața, plină de decizii dificile. Confruntat cu nenumărate răscruci de drumuri, cineva trebuia întotdeauna să ia o decizie, să aleagă de unde să înceapă, ce cale să urmeze și cu cine să călătorească.

De-a lungul celor trei vieți, luase multe astfel de decizii, unele bune, altele rele, unele corecte și, bineînțeles, altele greșite. Însă, indiferent dacă erau bune sau rele, corecte sau greșite, singurii care îi rămăseseră alături erau doar cei doi. Indiferent câtă durere le provocaseră alegerile lui, dorința lor de a rămâne cu el nu se schimbase niciodată. Astfel de sentimente erau mai presus de orice.

Mulțimile agitate de afară îi erau străine în urmă cu două sute de ani și continuau să-i fie străine două sute de ani mai târziu. La fel cum și el era doar un trecător în viețile lor.

În cele din urmă, cei care rămaseră, care se sprijiniseră și care se susținuseră reciproc, erau doar ei trei.

Drumul pe care îl parcurseseră fusese dificil, o cale pătată de sânge și lacrimi, plină de răni și reproșuri reciproce. Dar, în cele din urmă, se iertaseră unul pe altul și erau în continuare împreună.

A fi împreună chiar și pentru o singură zi era infinit de prețios pentru ei. Nu putea fi pus la îndoială sau negat.

Yi Mo se apropie, mângâindu-l pe creștet, și îl întrebă:

– Ești trist?

– Puțin, răspunse Liu Yan.

– Doar puțin. Pentru că tatăl lui Ji Leping este cu adevărat mort, adăugă el.

Cu adevărat mort. Ji Jiu era într-adevăr mort.

Oasele îi erau îngropate în pământ de atâția ani, iar cel care revenise la viață, care reintrase în ciclul reîncarnării, era Liu Yan.

Doar datorită sacrificiului lui Yi Mo avea amintirile din cele trei vieți. Fără acțiunile lui Yi Mo, actualul Liu Yan ar fi rămas doar un simplu trecător în viața lui Ji Leping, poate chiar și mai puțin decât atât.

În viața sa anterioară, Ji Jiu întâlnise un împărat înțelept, care îi permisese să-și îndeplinească ambițiile.

Tot datorită paranoiei și a schimbării de atitudine a împăratului, Ji Jiu își dădu viața pentru a răsplăti favoarea împăratului, asigurând pacea familiei Ji. În acea viață, el nu datora nimic nimănui și nimeni nu îi datora nimic.

Față de copiii săi, simțea dor și melancolie, dar nu era profund îndurerat. Poate pentru că știa de foarte devreme că va pleca.

– Ji Jiu chiar a murit cu adevărat?

Yi Mo se așeză în genunchi, puse o mână pe genunchiul lui Liu Yan, îl privi în ochi și îl întrebă din nou încet:

– A murit?

Liu Yan își întoarse privirea, apoi se retrase încet să-l privească, spunând:

– Nu te-ai târât în sicriul său? Nu era un cadavru înăuntru?

– Ba da, răspunse Yi Mo.

Liu Yan își strânse buzele și spuse brusc:

– Unde este tabloul pe care l-ai ascuns? Arată-mi-l.

Se referea la pictura recuperată din vasul de foc. Yi Mo o scoase, iar cei doi desfăcură sulul. După aproape șaptezeci de ani, hârtia se îngălbenise ușor, dar peisajul din pictură rămăsese viu – florile de piersic fluturând căzând peste figurile împreunate. Starea sufletească care însoțise crearea picturii părea să reapară, iar Liu Yan clipi, cu ochii umezi, înroșiți.

– Adu-mi niște cerneală și pensule, spuse Liu Yan.

Vopseaua, cerneala și pensule de diferite grosimi se iviră imediat pe masă.

Liu Yan se îndreptă spre aceasta, întinse pictura și măcină chiar el însuși cerneala. Când cerneala fu gata, luă o pensulă și zâmbi:

– O să mai adaug ceva.

Yi Mo stătea lângă el, privind în tăcere pictura.

Vocile din curte se estompară treptat. Shen Jue, după ce își luă rămas bun de la oaspete, închise poarta și se grăbi spre bucătărie să pregătească micul dejun pentru familie. Luă o mână de orez, îl aruncă într-o oală, adăugă apă și îl puse la fiert la foc mic. Spălă niște verdețuri, le tăie felii subțiri și le adăugă în terciul de orez imediat ce acesta era gata. Stropi cu puțin ulei de susan și pregăti două garnituri mici. Shen Jue luă tava și îi chemă pe cei doi la masă.

Camera rămase, însă, tăcută, fără niciun răspuns din partea lor.

Nedumerit, Shen Jue împinse ușa și intră. Liu Yan era aplecat peste birou, concentrat să scrie sau să deseneze, și nu își întoarse privirea nici măcar când acesta intrase. Yi Mo stătea lângă el, cu mâinile la spate, privindu-l cu capul înclinat. Amândoi erau clar absorbiți, fără să-i acorde vreo atenție.

Shen Jue puse mâncarea jos, se apropie în vârful picioarelor de ei și se aplecă în spatele lor, uitându-se să vadă ce anume îi captivase atât de tare.

Ceea ce văzu fu o vastă mare de roșu, ca și cum i-ar fi vopsit complet vederea.

Petalele cădeau în abundență, straturi de roșu aprins suprapunându-se unele peste altele. Florile de piersic înfloreau intens, umplând cerul și pământul. În mijlocul mării de flori se aflau două siluete împletite, nestingherite și senine.

Shen Jue aruncă o privire și, realizând ce reprezenta pictura, își retrase instinctiv privirea rătăcitoare, abținându-se să se mai uite la siluetele împerecheate și concentrându-se în schimb pe pensula lui Liu Yan.

Nu departe de cele două siluete din pictură, o piatră de culoare albastru-cenușiu apăru sub pensula lui Liu Yan. Cu câteva tușe, piatra aspră prinse formă, iar deasupra ei apăru treptat o piesă de îmbrăcăminte împăturită.

Atât Yi Mo, cât și Shen Jue recunoscu acel veșmânt. Erau bucăți de fier negre ca smoala cusute împreună pentru a forma armura unui general. Armura întunecată strălucea slab deasupra pietrei, radiind o prezență amenințătoare. Liu Yan făcu o pauză, apoi schimbă pensula. După o ușoară ezitare, adăugă o sabie lungă lângă piatră, cu lama înfiptă, zăcând printre petalele de flori împrăștiate.

Liu Yan puse jos pensula, ridică pictura și se îndreptă spre cei doi, ținând-o atârnată pentru ca ei să o poată vedea.

Armura generalului zăcea aruncată pe piatra albăstruie, nu departe de cele două siluete îmbrățișate în mijlocul mării de flori. În timp ce cerneala se usca, Yi Mo întinse mâna și trecu cu degetele peste armura pictată. Petalele din pictură păreau să prindă viață, mișcate de o briză invizibilă, ridicându-se și învârtindu-se într-o magnifică ploaie de flori. Cerul și pământul erau ca unul.

Când vântul se opri, câteva flori de piersic se așezară în liniște peste armura neagră, ca și cum armura ar fi fost mereu acolo, iar petalele ar fi fost și ele întotdeauna acolo. Nimic nu se schimbase.

Întotdeauna fusese… acasă.

Indiferent cât timp trecuse sau cât de departe rătăcise, fie că era cărturar, general sau nebun, el nu se schimbase niciodată. Acesta era locul său natal.

Acasă este locul în care un suflet rătăcitor se întoarce în cele din urmă, după nenumărate ocolișuri și împiedicări.

Era casa lui. Liu Yan privi armura pictată, cu o expresie calmă, și șopti încet:

– Ji Jiu a făcut tot ce trebuia să facă. A venit să te caute.

– A venit să te vadă.

Va plăti înapoi ceea ce îi datora și va compensa pentru tot ceea te-a rănit.

Cicatricile a două vieți, împletite și intersectate, aveau să fie șterse în această viață.

Această viață, chiar dacă era scurtă, avea să fie trăită bine, cu sinceritate, împreună.

Yi Mo îi luă mâna, împletindu-și degetele, palmă cu palmă.

Nu era nevoie de mai multe cuvinte. O singură privire era suficientă pentru a ști că gândurile celuilalt erau ale lor, că dorințele celuilalt erau ale lor.

Erau o familie. Familia nu înseamnă doar să trăiești împreună, înseamnă să fii companion, să tolerezi, să iubești și să prețuiești reciproc.

În cele din urmă, împărtășeau aceeași voce, aceeași respirație.