Iubirea din umbră – Introducere

În miez de noapte.

Cioc, cioc, cioc, cioc

O bătaie puternică la ușa dormitorului meu răsună.

Dar azi e altfel decât de obicei. Dacă ar fi fost orice altă zi, m-aș fi bucurat că „el” s-a gândit și a venit după mine.

Mă duc să deschid ușa.

De cealaltă parte a camerei, o siluetă înaltă, îmbrăcată într-un costum strâmt, croit la comandă, mă privește cu ochi reci, distanți.

Îmi reprim durerea din suflet și schițez un zâmbet larg pentru a deschide ușa și a-l lăsa pe „el” să intre.

El rămâne tăcut, se îndreaptă spre mine și se așează în același scaun în care i-a plăcut întotdeauna să stea.

Dar diferența dintre atunci și acum este în felul în care mă privește. Înainte era o nevoie, uneori o ușoară preocupare pentru afecțiunea mea, dar acum este goală.

Privirea lui este doar o privire îngâmfată.

Cu siguranță mă va urî….

– Vrei să bei ceva mai întâi?

El nu răspunde, doar își bate ritmic degetul pe cotieră.

Știu că îi place să facă asta când vrea să ia o decizie importantă, apoi se oprește din bătut, își mută privirea spre mine și pufăie încet.

– Nu mă voi mai întoarce aici de acum înainte. Acest apartament și mașina le-am transferat pe numele tău. De asemenea, ți-am pus douăzeci de milioane în cont, care ar trebui să-ți ajungă pentru a-ți termina studiile.

Mă uit la acea hârtie cu indiferență și fără expresie, dar cu uimire. Acesta este un lucru foarte rău.

În adâncul inimii mele, mă întreb dacă m-a iubit vreodată.

– Este ceva ce vrei să spui? Dacă nu e nimic, trebuie să plec.

Mă uit la el cu ochii complet uscați, în ciuda durerii mari provocate de acel moment.

Dar nu plâng, dimpotrivă, îi ofer un mic zâmbet.

– La revedere. Mulțumesc pentru tot ce mi-ai oferit.

El rămâne tăcut, cuvintele mele fiind probabil doar sunetul vântului în urechile lui… doar o neplăcere.

Se ridică și mă privește în tăcere pentru un moment lung, înainte de a-mi adresa ultimele sale cuvinte.

– Nu e nevoie să mă contactezi. Dar dacă chiar ai probleme, sună-l pe Phop, el îți va rezolva toate problemele.

Apoi părăsește în tăcere camera.

Mă uit spre ușa, care se închide încet. Deși îmi vine să plâng și să-l îmbrățișez în cel mai lipsit de respect mod posibil.

Dar nu pot decât să privesc cum ușa se închide încet, lăsând în urmă doar liniște și o durere pe care nu mi-o pot imagina.