Abis- Capitolul 87

Macbeth 28

Vocea aceea părea ieșită din visele lui, atât de familiară încât îl făcea să tremure, împlinindu-i așteptările de lungă durată.

Sprâncenele încruntate ale lui Fei Du se relaxară încet, iar el se lăsă pradă somnolenței involuntare, învăluit de mirosul imaginar de fum de țigară. Înainte de a se afunda într-un somn profund, nu putu să nu se gândească la a prinde mâna care îi acoperea ochii. Din păcate, avea o perfuzie într-un braț, iar celălalt era ferm imobilizat într-un ghips. Membrele lui nu-i erau de niciun folos; nu-i rămase decât să se resemneze.

De îndată ce Fei Du își recăpătă conștiința de sine, era ca și cum ar fi apucat din nou toiagul destinului. În inima lui exista un munte de strajă, unde nu creștea niciun fir de iarbă, unde nu era nevoie să te grăbești, unde nu se cerea nicio voință de a trăi; în mod natural, putea mătura cu îndemânare toate gândurile care îl distrăgeau și se străduia, pe cât posibil, să coopereze la reajustarea funcțiilor sale corporale defectuoase. De fiecare dată când dormea, era timpul de „reîncărcare”. În fiecare zi în care se trezea, viteza recuperării sale era vizibilă cu ochiul liber.

Desigur, „îngrijirile” lui Luo-shixiong nu puteau să nu fie menționate.

Această persoană susținea că venea să aibă grijă de el, dar, în realitate, toată munca obișnuită era făcută de infirmieri.

Sarcina zilnică a lui Luo Wenzhou era să vină, să mănânce trei mese, apoi să se uite fără chef la meciuri de baschet și emisiuni culinare la televizorul din salonul de spital. Când vedea că puterile lui Fei Du se epuizaseră și acesta adormise, pleca.

Cel mai iritant era faptul că, de fiecare dată când mânca, trebuia să caute un loc cu curent de aer, astfel încât mirosul de supă de coaste de porc să plutească peste tot, fără să se irosească nici cea mai mică particulă. În același timp, televizorul difuza procesul de gătire al unei fripturi în înaltă definiție, însoțit de sfârâituri apetisante. Arăta și suna delicios, înconjurându-l pe Fei Du, care, asemenea unui cadavru rigid, încă nu putea vorbi sau mișca, asaltându-l și făcându-l să simtă din plin ce înseamnă să ți se răspundă la bunătate cu ostilitate.

Fei Du, conectat la perfuzia cu lichid nutritiv, îl fixa în tăcere pe Luo Wenzhou.

Luo Wenzhou îi susținu privirea, părând să nu observe condamnarea tăcută din ea, și continăt să emită un mic tratat oral:
– Mama mea a fiert supa asta de coaste de porc nu știu cu ce. Mereu îi spun că, la nivelul ei destul de scăzut de îndemânare, ar trebui s-o gătească încet în sos de soia, dar nu mă ascultă. Spune că această carne gătită în sos de soia nu e sănătoasă, că trebuie să fie o supă clară. Uite. Condimentul a fost pus la momentul nepotrivit, cantitatea de sare nu e bună și nici nu mai vorbesc de timpul de gătire. Dacă i-ai da asta unei pisici, presupun că pisica ar ieși afară și ar îngropa-o.

Apoi, sub ochii lui Fei Du, mormăind nemulțumit, bău jumătate din bol dintr-o înghițitură.

Fei Du:
– …

Luo Wenzhou schimbă cu el o privire lungă, apoi păru să înțeleagă ceva brusc și se aplecă înainte:
– De ce mă privești așa? Vrei să mănânci?

Fei Du clipi ușor în direcția lui.

Fără nicio ezitare, Luo Wenzhou își puse în gură ultima bucată de coastă de porc:
– Așteaptă până când vei putea să-mi spui „Ge” (1)și te voi lăsa să guști ceva bun.

Fei Du:
– …

De fapt, Fei Du nu era deloc interesat de supa de coaste de porc. Doar că i se părea foarte interesant să-l observe pe Luo Wenzhou. De unul singur, acest domn putea face atâta gălăgie cât o sută de oameni. De îndată ce intra pe ușă, salonul de spital rece și spațios se umplea de viață.

După ce termină de mâncat în fața lui, Luo Wenzhou nu-i deranjă pe infirmieri. Șchiopătând și zornăind, își strânse bolul și bețișoarele, apoi aruncă o privire afară ca un hoț. Văzând că personalul medical nu avea intenția de a reveni prea curând, închise rapid ușa și se apropie de patul lui Fei Du.
– Am de gând să fac ceva ce încalcă disciplina. Să nu spui nimănui.

Fei Du își coborî privirea, scanându-și propriul corp, simțind că de la cap până la picioare nu exista niciun loc care să ofere vreo oportunitate de „încălcare”. Apoi îl privi pe Luo Wenzhou cu așteptare, dorind să învețe vreo formă chic de divertisment de la shixiong-ul său.

…Apoi îl văzu pe Luo Wenzhou scoțând de nicăieri o sticluță mică de miere.

„Oh”,  gândi Fei Du, fără prea mult interes.

Nu era genul de persoană care să nu poată suporta să treacă o lună sau două fără mâncare extravagantă.

– Ține gura.

 Ca un vânzător ambulant de opiu, Luo Wenzhou își coborî vocea și îi spuse lui Fei Du:
– Îți dau doar o picătură. Atât.

Spunând asta, turnă câteva picături de miere în capacul sticlei, le amestecă cu puțină apă ca să se dizolve, apoi înmuie un bețișor cu vată și îl trecu cu grijă peste buzele palide ale lui Fei Du.

Deși Fei Du considera că acest grad de „încălcare” nu era pe măsura așteptărilor sale, era mai mult decât dispus să-l mulțumească și linse ușor, gândindu-se:

„Miere de flori de piersic”.

În același timp, privirea lui rătăci asupra bărbatului din fața sa. Luo Wenzhou părea să fi slăbit. Nu puteai compensa rănile grave cu câteva bucăți de coastă de porc. Nu putea pune prea multă greutate pe piciorul rănit; acesta atârna slab în aer, făcându-i dificil să-și mențină echilibrul. Mânecile suflecate dezvăluiau zgârieturi aproape vindecate; mai rămăseseră doar câteva urme superficiale. Când se apropia, se putea simți mirosul de detergent de rufe încălzit de căldura corpului său, ieșind din manșete și din gulerul cămășii.

„Pielea aceea caldă trebuie să se simtă foarte bine.”

Gândul îi venise lui Fei Du de nicăieri. Întredeschise ușor ochii, schimbându-și în tăcere perspectiva cu cea a unei fiare îmbrăcate în haine omenești, gândindu-se că fața ușor trasă a lui Luo Wenzhou arăta, în acel moment, extrem de mișcătoare.

Deși Președintele Fei, cu trupul său schilodit, dar cu voința obscenă intactă, era doar un cadavru viu capabil să clipească, asta nu-l împiedică să-și plimbe privirea peste Luo Wenzhou de câteva ori, „de la gât până la genunchi”, simțind că era cu siguranță mai apetisant decât supa atât de criticată.

Luo Wenzhou îi dădea apa cu o devoțiune absolută, temându-se că bețișorul de vată l-ar putea răni, având grijă să nu lase apa lipicioasă cu miere să se împrăștie peste tot. Un singur capac de apă cu miere aproape că-l făcut să transpire din cap până-n picioare. Nu-i mai rămăsese atenție pentru a observa expresia senină, dar malițioasă, a unui anumit capitalist.

– Ascultă, unde ți-a fost capul când te-ai băgat în mijloc atunci? Dacă te-ai fi ascuns în spatele mașinii tale, în cel mai rău caz ai fi avut doar o zgârietură, spuse Luo Wenzhou blând, în timp ce îi dădea apă, încă neștiutor.
– Nu erai tu un psihopat profesionist care plănuia să deschidă un centru de antrenament „Ucide Fără Urme”? Ce cauți ieșind din sfera ta și sacrificându-ți viața pentru treburile altora?

Ochii lui Fei Du se curbară într-un zâmbet blând.

– Nu zâmbi ironic, spuse Luo Wenzhou.
– Aproape că am crezut că „opera ta de artă” urma să devină artă pierdută. Acum câteva zile am fost special să cumpăr o ramă. Acum că e înrămată, o voi agăța la căpătâiul patului mai târziu.

La început, Fei Du fu nedumerit, neînțelegând ce ar fi trebuit să fie presupusa „operă de artă”.

După un timp, în cele din urmă a înțeles. În ședința din acea zi, desenase două portrete în timp ce lua notițe. Amândouă erau ale lui Luo Wenzhou. În unul era îmbrăcat corespunzător și poza, iar în celălalt era mult mai „relaxat”; în acesta din urmă, era îmbrăcat mai lejer… purtând doar o cravată.

Primul fusese aruncat înapoi în pieptul artistului de marele Căpitan Luo, cel de-al doilea îi fusese smuls pe loc.

Fei Du își imagină involuntar desenul „atârnând la căpătâiul patului”, admirând enorm grosimea obrazului lui Luo Wenzhou. Inconștient, își strânse buzele, iar o picătură de apă se prelins în jos. Luo Wenzhou se grăbit să întindă mâna să o șteargă…

Din întâmplare, Fei Du linse și vârful limbii îi atinse mâna. Amândoi înghețară simultan.

Apoi, înainte ca Luo Wenzhou să poată reacționa, Fei Du profită pur și simplu de situație, înfășurând vârful degetului lui Luo Wenzhou cu limba, desenând un semicerc pe buricul degetului.

Luo Wenzhou:
– …

Ca și cum nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, Fei Du își retrase fără grabă puterile magice ale buzelor și limbii, privindu-l calm pe Luo Wenzhou. Ochii lui, deveniți mai mari din cauza pierderii drastice în greutate din ultimele zile, se curbară într-un zâmbet pe jumătate, colțurile buzelor ridicate. În acei ochi se afla privirea tipică Președintelui Fei care, cândva, îi dăduse dureri de cap lui Luo Wenzhou.

Deși nu scosese niciun sunet, Luo Wenzhou citi în expresia lui că spunea:

„Așteaptă până când vei putea să-mi spui ‘ge’ și să-ți pot răspunde, iar atunci te voi lăsa să guști ceva bun”.

Dintre cei care zăceau grav răniți și bolnavi, capabili doar să-și miște ușor trăsăturile, Fei Du ar fi putut fi campion mondial la profitat de situație.

Luo Wenzhou își subestimase inamicul de data asta. Simți că degetul pe care îl linsese era ușor amorțit. Se încălzi, iar gâtul i se mișcă involuntar.
– Tu…

În acel moment, telefonul i-a vibrat în buzunar.
– … Așteaptă și-ai să vezi!

De cealaltă parte a telefonului, Tao Ran era confuz:
– Huh? Așteaptă ce? Îți este incomod să răspunzi la apel chiar acum?

– Nu vorbeam cu tine.

 Luo Wenzhou, iritat, puse telefonul pe difuzor. Reflectă o clipă, încă nereconciliat, și îi dat un bobârnac lui Fei Du în frunte.
– Ce progrese am făcut astăzi?

Suspendat și în concediu medical, în timpul liber petrecut în spital, încă putea controla de la distanță operațiunile Echipei de Investigații Criminale.

– Am găsit o înregistrare a ceva ce Dong Qian a primit din străinătate, spuse Tao Ran.
– A fost exact când Zheng Kaifeng a trimis primul său „depozit”. Adresa expeditorului era punctul de schimb al băncii private ilegale din străinătate a companiei-fantomă. Conținutul era trecut ca fiind un contract. Am găsit o copie a acelui contract. Dong Qian l-a depozitat anonim în magazia flotei sale. Niciunul dintre colegii lui nu știa că lucrurile din acel compartiment îi aparțineau. L-am găsit după ce am obținut permisiunea managerului și a celorlalți angajați care își depozitau lucrurile acolo și după ce am percheziționat cu atenție. Este un contract de „Putere de Investiție Străină”, scris în engleză. Presupun că Dong Qian nu înțelegea ce era, așa că l-a lăsat acolo și nu i l-a trimis lui Dong Xiaoqing împreună cu restul.

Multe bănci private ilegale din străinătate operau sub pretextul unei case de amanet sau al unei case de schimb valutar obișnuite. Banii ilegali treceau de mai multe ori prin rețeaua lor subterană, apoi erau depuși într-o bancă sub numele unei organizații, numiți din nou „investiție”; erau transformați într-un tip de proprietate, spălați complet prin intrări și ieșiri repetate și reveneau „legal” în mâinile proprietarului lor.

Pentru a-l asasina pe Zhou Junmao, Zheng Kaifeng îi plătise două sume de bani camionagiului Dong Qian. Din cauza implicării neașteptate a poliției, inamicul se speriase și plata rămasă nu mai fusese efectuată, dar urmele depozitului fuseseră deja șterse. Banii fuseseră trimiși de compania lui Zheng Kaifeng din străinătate, trecuseră prin banca privată ilegală și fuseseră spălați. Întregul proces fusese aproape complet. Dacă acest complot nu ar fi ieșit la iveală, peste un timp, Dong Xiaoqing ar fi putut primi niște venituri neașteptate din investiții și ar fi trăit în ignoranță și prosperitate.

Deși familia lui Dong Qian nu fusese prosperă, nici nu fusese săracă. Oamenii obișnuiți, prudenți și conștiincioși, care nu văzuseră niciodată o asemenea sumă de bani, nu erau neapărat tentați dacă o vedeau, pentru că știau că sunt bani murdari și pentru că pur și simplu nu aveau idee ce să facă cu o astfel de sumă, incapabili să dezvolte adevărate gânduri lacome. Atunci, de ce fusese Dong Qian dispus să-și sacrifice viața?

– Ce mai era în depozitul anonim? întrebă Luo Wenzhou.

– O fotografie a soției lui Dong Qian și un om de hârtie — de tipul celor care se ard pentru morți — îngenuncheat, cu numele lui Zhou Junmao scris pe ceafa capului, spuse Tao Ran.
– Am trecut pe la toate magazinele din zonă care vând articole funerare și unul dintre ele a recunoscut omul de hârtie. Fusese realizat la comandă cu o lună înainte de accidentul rutier al lui Zhou Junmao. Proprietarul a găsit și factura, iar semnătura și datele de contact erau într-adevăr ale lui Dong Qian. Cum figurina îngenuncheată era foarte ciudată, proprietarul a bănuit că era vorba de un fel de vrăjitorie, așa că i-a rămas întipărită în minte. Descrierea fizică pe care a dat-o se potrivește, de asemenea.

 Încerc să rezum întregul caz: soția lui Dong Qian a murit într-un accident rutier acum 20 de ani. El și-a crescut fiica singur în tot acest timp, fără să cunoască adevărul despre moartea soției sale. Apoi, într-o zi, dintr-odată, un curier necunoscut apare la ușa lui, când el nu comandase nimic, și aduce cu el un pachet misterios. În interior, adevărul despre moartea soției sale este dezvăluit.

După ce șocul a trecut, Dong Qian a început să comunice cu această persoană misterioasă. A pretins că făcea cumpărături online, comandând și returnând lucruri în mod repetat. În realitate, prin intermediul curierului, comunica cu individul misterios din spate, care i-a trimis dovezi și i-a propus o colaborare.

Dong Qian nu era preocupat de câți bani putea primi. Circulația acestor bani murdari transfrontalieri era prea complicată pentru el. Inima lui era complet concentrată pe răzbunare. Nici măcar nu a avut chef să ceară cuiva să-i traducă acel contract de capital complicat. Pe tot parcursul procesului, Zheng Kaifeng nu și-a arătat fața și și-a ascuns complet propriul rol în cazul anterior. Chiar trebuie să fi folosit numele lui Zhou Huaijin pentru a plănui lovitura împotriva lui Zhou Junmao. De aceea, după ce a descoperit o parte din adevăr, Dong Xiaoqing a riscat să-l înjunghie pe Zhou Huaijin.

– Atunci, conform raționamentului tău, cine este responsabil pentru lovirea cu mașina a lui Dong Xiaoqing? spuse Luo Wenzhou, încă încruntat.

– Îți amintești camera de supraveghere de deasupra ușii vecinului ei?  spuse Tao Ran.
– Cea care l-a surprins pe piroman. Tehnicienii noștri au descoperit că sistemul online al camerelor de supraveghere fusese spart. Cineva monitoriza casa lui Dong Qian prin acea cameră.

📖

NOTA TRADUCĂTOAREI

(1) Ge are multe semnificații în cultura chineză. Această particulă se atașează în general prenumelui și înseamnă frate. Dar în acest caz este folosită ca o formulă de adresare către o persoană foarte apropiată cum ar fi un iubit.

Cuvântul traducătoarei:

Ah, Wenzhou, Wenzhou, critici mâncarea mamei tale, dar toți putem vedea că îi iubești profund talentul culinar. Copilul mamei, nu păcălești pe nimeni.

Pe de altă parte, Fei Du e fără rușine. Zace într-un pat de spital, dar iată-l, gândindu-se la sex. Ah, îl iubesc atât de mult.