Melisa reveni câteva zeci de minute mai târziu.
Ușa se deschise aproape brusc, iar ea intră cu pași grăbiți, încă prinsă în ritmul alert al lucrurilor pe care tocmai le rezolvase, își trecu o mână prin păr, încercând să își recapete calmul.
– Scuze… a durat ceva, spuse ea rapid, apoi se așeză pe scaunul din fața biroului, privindu-l direct.
–Vrei să ieșim la prânz?
Tonul ei era firesc.
Prea firesc.
Dar Will o privea deja altfel.
Avea acel zâmbet ușor… liniștit… dar în spatele lui se ascundea ceva mai profund.
Își drese glasul încet.
– Știi ce zi este azi?
Întrebarea veni pe neașteptate.
Melisa clipi rar.
Confuză.
Își încruntă ușor sprâncenele, căutând în minte un răspuns care nu venea.
– Ce vrei să spui…?
Will se ridică încet de pe scaun.
Nu se grăbea,nu forța momentul.
– Azi… practic facem trei ani de când ne cunoaștem.
Cuvintele lui căzură lent, cu o căldură care nu putea fi mimată atât de ușor.
– Știu… poate pare infantil… sau prea siropos că am ținut minte data asta… continuă el, apropiindu-se cu un pas,
-…dar pentru mine… ziua asta înseamnă mult.
Liniște.
O liniște care se așeză între ei ca o respirație oprită.
Melisa nu mai spuse nimic, doar îl privea.Și pentru prima dată după mult timp…nu mai analiza.
Nu mai calcula.
Ceva în ea… cedă.
Un strat invizibil, unul pe care îl purta constant, se fisură.
Privirea i se înmuie.
Se încălzi.
Lacrimile îi urcară în ochi fără să le poată opri.
El… ținuse minte.
Dintre toate lucrurile.
Dintre toate minciunile.
Dintre toate jocurile.
Alesese să țină minte… asta.
Respirația ei deveni mai adâncă.
– Te iubesc… șopti ea.
De data asta fără mască.
Fără strategie.
Se ridică din scaun și se apropie de el, fiecare pas mai lent decât ar fi fost normal, ca și cum ar fi vrut să prelungească acel moment.
Ajunse în fața lui.
Îi căută privirea.
– Will… promite că nu ne vom frânge inimile…
Vocea ei tremura ușor.
Nu de slăbiciune.
Ci de sinceritate.
Dar el nu răspunse imediat.
Doar o privi.
Adânc.
Prea adânc.
Apoi făcu un singur pas spre ea.
Îi cuprinse talia cu o mișcare fermă și o trase aproape, lipind-o de el.
Contactul îi tăie respirația.
Îi simți căldura.
Îi simți inima.
– Te iubesc, Melisa… rosti el încet.
Apoi se aplecă și o sărută.
Scurt.
Dar suficient cât să lase ceva în urmă.
Ceva care nu putea fi ignorat.
Se desprinse ușor, dar nu se îndepărtă complet.
Privirea lui rămase asupra ei.
– Pregătește-te… diseară te scot la cină.
Tonul lui era cald.
Aproape tandru.
Dar undeva, adânc, era și promisiunea a ceva mai mult.
Sau… poate mai periculos.
Will îi deschise portiera cu un gest calm, sigur, aproape ceremonios.
Melisa coborî încet din mașină, iar în clipa în care își ridică privirea… rămase nemișcată pentru o fracțiune de secundă.
Clădirea din fața ei era scăldată într-o lumină caldă, aurie. Fațada elegantă, detaliile fine ale arhitecturii, ferestrele înalte prin care se vedeau siluete și candelabre discrete, totul respira rafinament, discreție și lux.
Nu era doar un restaurant.
Era un loc ales.
Un loc care spunea ceva.
Respirația i se opri ușor.
– Wow… iubitule… șopti ea, fără să își dezlipească privirea de clădire.
Se întoarse încet spre el, încă surprinsă.
– Când?… Aici…?
Vocea îi era mai joasă, aproape neîncrezătoare.
Will închise portiera cu un gest liniștit și veni lângă ea. Zâmbetul lui era cald, dar în același timp controlat, ca și cum fiecare detaliu fusese gândit dinainte.
– Am lucrat mult timp în domeniu… mi-am făcut relații, spuse el simplu.
Își întinse mâna spre ea.
– Și tu meriți ce este mai bun.
Tonul lui nu era ostentativ.
Nu încerca să impresioneze.
Spunea doar… ca pe un adevăr.
Melisa îi privi mâna o clipă.
Apoi și-o așeză în a lui.
Degetele ei se strânseră ușor în jurul palmei lui, iar senzația aceea,siguranță amestecată cu neliniște,reveni instant.
El o conduse spre intrare.
Pașii lor erau lenți, sincronizați, ca într-un dans pe care îl învățaseră fără să își dea seama.
Ușile se deschiseră.
Un val de lumină caldă și muzică discretă îi învălui imediat.
Interiorul era impecabil. Mesele erau aranjate cu o precizie elegantă, lumânările ardeau liniștit, iar vocile din jur erau joase, rafinate, ca și cum fiecare om de acolo știa că acel loc cere… respect.
Un ospătar se apropie imediat.
– Bună seara, domnule.
Îl recunoscu.
Melisa observă.
Detaliile nu îi scăpau niciodată.
Will înclină ușor din cap.
– Masa este pregătită?
– Desigur.
Fură conduși spre o masă retrasă, lângă o fereastră largă care oferea o vedere spectaculoasă asupra orașului luminat.
Melisa se opri o clipă înainte să se așeze.
Privi în jur.
Privi locul.
Apoi îl privi pe el.
Și pentru o clipă, doar pentru o clipă, nu mai era femeia calculată.
Nu mai era cea care controla totul.
Era… surprinsă.
Real.
– Este… incredibil, șopti ea.
Will trase scaunul pentru ea.
– Nu la fel de incredibil ca tine.
Cuvintele lui veniră natural.
Fără efort.
Melisa zâmbi.
Dar zâmbetul acela…era mai sincer decât ar fi vrut să fie.
Se așeză, iar el luă loc în fața ei.
Lumina caldă îi contura trăsăturile, îi înmuia privirea, iar pentru o clipă…
totul părea exact cum ar fi trebuit să fie.
Perfect.
Prea perfect.
Iar undeva, dincolo de acea perfecțiune…
se ascundea adevărul pe care niciunul dintre ei nu era pregătit încă să îl rostească.
Chelnerul tocmai turnase vinul în pahare când liniștea se așeză pentru câteva clipe între ei. Dincolo de ferestrele uriașe, orașul pulsa în lumini aurii și umbre albăstrii, iar muzica lentă din restaurant transforma totul într-o scenă aproape ireal de intimă.
Melisa își ridică paharul elegant și luă o înghițitură mică, controlată. Rochia neagră îi cădea perfect pe trup, iar lumina lumânărilor îi mângâia pielea într-un mod care îl făcea pe Will să uite, pentru câteva secunde, de toate întrebările pe care le purta în minte.
O privea.
Prea atent.
Prea profund.
Și poate tocmai asta îl speria cel mai tare.
Pentru că încă o iubea.
În ciuda tuturor lucrurilor care începuseră să nu mai aibă sens.
În ciuda suspiciunilor.
În ciuda acelui gol care apărea în el de fiecare dată când simțea că ea îi ascunde ceva.
Melisa observă privirea lui și zâmbi ușor.
– Ce este? întrebă ea calm.
Will își coborî privirea spre pahar câteva secunde, apoi reveni asupra ei.
– Mă gândeam cât de mult s-a schimbat viața ta în ultimii ani.
Tonul lui era liniștit.
Prea liniștit.
Melisa își menținu zâmbetul.
– A noastră, îl corectă ea blând.
El aprobă ușor din cap.
– Da… a noastră.
Chelnerul veni cu felurile principale, iar conversația se opri pentru câteva momente. Melisa îl privea discret printre gene, încercând să îi citească expresia.
Dar Will devenise bun.
Foarte bun.
Își ascundea gândurile aproape perfect.
Așteptă până când rămaseră iar singuri.
Apoi își drese glasul.
– Nu cred că am avut vreodată curajul să te întreb exact… cum a fost atunci.
Melisa încremeni doar pentru o fracțiune de secundă.
Atât.
Atât cât să observe el.
Dar își reveni imediat.
– La ce te referi? întrebă ea încet.
Will o privi direct în ochi.
– Când ai aflat despre tatăl tău.
Aerul păru să se schimbe între ei.
Melisa își lăsă încet furculița jos, iar privirea îi coborî spre masă exact cum făcea mereu când voia să pară afectată emoțional.
Will observă instant.
Exact acel gest.
Acea coborâre calculată a privirii.
Acel mic tremur controlat al respirației.
Îl observase și înainte.
De fiecare dată când evita un adevăr.
Iar ceva în pieptul lui începu să doară.
Nu violent.
Nu brusc.
Ci lent.
Ca o fisură care se adâncea.
Melisa își umezi discret buzele.
–Nu… nu a fost ușor, șopti ea.
Vocea îi era moale.
Fragilă.
Perfect construită.
– M-au sunat de la penitenciar… și când am ajuns acolo… deja era prea târziu.
Își ridică privirea spre el.
În ochii ei apăru acea tristețe pe care o stăpânea impecabil.
– Încă mă gândesc uneori că poate… dacă ajungeam mai repede…
Se opri.
Inspiră tremurat.
Will o privea fără să o întrerupă.
Dar în interiorul lui…totul devenea din ce în ce mai greu.
Pentru că o vedea.
O vedea cum joacă.
Și totuși…tot voia să creadă în ea.
Tot voia ca instinctul lui să greșească.
– S-a aflat până la urmă exact ce s-a întâmplat în acea noapte? întrebă el atent, blând.
–Cine l-a atacat?
Melisa clătină încet din cap.
– Nu.
Își strânse ușor mâinile în poală.
– Mi s-a spus că a fost o altercație între deținuți… că lucrurile au degenerat rapid…
Vocea începu să îi tremure controlat.
– Dar nu am vrut niciodată să aflu mai multe.
Will o fixă atent.
Mințea.
O simțea.
Nu avea încă dovada completă.
Dar instinctul lui urla.
Și Dumnezeule…cât îl durea.
Pentru că în fața lui nu era doar femeia pe care o suspecta.
Era femeia pe care încă o iubea cu fiecare parte din el.
Melisa își ridică iar ochii spre el.
– De ce întrebi asta acum?
Will își forță un zâmbet mic.
Calm.
Cald.
– Pentru că mă gândesc uneori cât de mult ai dus singură pe umeri.
Își întinse mâna peste masă și îi atinse degetele.
– Ai pierdut prea multe într-un timp prea scurt.
Ea îl privi tăcută.
Și pentru o secundă…aproape că se simți vinovată.
Aproape.
Dar senzația dispăru rapid.
Pentru că Melisa știa un lucru.
Adevărul îi putea distruge pe amândoi.
– Nu vreau să mai trăiesc în trecut, șopti ea și îi strânse mâna.
–Acum te am pe tine… și asta îmi este suficient.
Will simți cum stomacul i se strânge.
Pentru că ea spunea acele cuvinte atât de frumos…încât aproape că îl făceau să uite tot.
Aproape.
Dar apoi observă din nou acel tic minuscul.
Felul în care degetul ei mare îi mângâia mecanic marginea paharului.
Exact cum făcea când ascundea ceva.
Aerul îi părăsi plămânii lent.
Doamne…bănuiala lui începea să prindă formă reală.
Și nu se simțea deloc ca o victorie.
Se simțea ca și cum cineva îi rupea ceva din interior.
Pentru că dacă Melisa chiar îl folosise…dacă ea provocase tot acel lanț de evenimente…atunci iubirea lui pentru ea devenea cea mai dureroasă parte din tot adevărul.
Dar voia să știe.
Avea nevoie să știe.
Avea nevoie să afle de ce femeia pe care o iubise atât de disperat îl trimisese spre distrugere.
Iar cel mai tragic lucru era că, și acum, stând acolo în fața ei… privind-o cum îi strângea mâna și îi zâmbea trist…o voia încă lângă el.
Cate intrebari ! foarte ciudat.Multumesc