Citirea testamentului avu loc în biroul mare al reședinței Morgenstern. Camera, altădată plină de viață și discuții de afaceri, era acum scufundată într-o liniște grea. Draperiile erau trase pe jumătate, iar lumina palidă a după-amiezii se filtra peste biroul masiv din lemn închis la culoare.
În încăpere se aflau doar trei persoane: avocatul Meck, Melisa și directorul adjunct al companiei Morgenstern.
Melisa stătea pe unul dintre scaunele din fața biroului, cu mâinile împreunate în poală. Chipul ei era încă palid, iar ochii îi trădau oboseala ultimelor zile. Părea fragilă, ca și cum fiecare moment al ultimei săptămâni își lăsase amprenta asupra ei.
Avocatul deschise dosarul gros aflat pe birou. Își puse ochelarii și începu să citească testamentul cu glas clar și atent.
– Eu, Eduard Morgenstern… împreună cu soția mea, Elisabeta Morgenstern, declarăm prin prezentul testament…
Vocea lui răsuna calm în încăpere.
Melisa își ținea privirea coborâtă, ascultând fiecare cuvânt.
– …că întreaga noastră avere, toate bunurile mobile și imobile, proprietățile, conturile și acțiunile deținute în compania Morgenstern, precum și orice alte bunuri aflate în posesia noastră în orice parte a lumii… vor reveni fiicei noastre, Melisa Morgenstern.
Directorul adjunct își ridică ușor sprâncenele, dar nu păru surprins.
Avocatul continuă.
– Prin acest testament, Melisa Morgenstern este numită unica moștenitoare a întregii averi a familiei și, totodată, devine oficial directoarea companiei Morgenstern.
Liniștea care urmă fu scurtă, dar apăsătoare.
Melisa ridică încet privirea, ca și cum încă încerca să proceseze cuvintele.
Directorul adjunct fu primul care vorbi.
– Felicitări, domnișoară Morgenstern, spuse el cu respect.
– Tatăl dumneavoastră a avut încredere deplină în dumneavoastră.
Se ridică de pe scaun și îi întinse mâna.
-Compania vă aparține acum. Iar eu vă promit că vă voi ajuta cu tot ce aveți nevoie.
Melisa îi strânse mâna slab, cu un zâmbet abia schițat.
– Vă mulțumesc…
După câteva cuvinte formale, directorul adjunct își luă rămas bun și părăsi biroul, lăsându-i singuri.
Avocatul își scoase ochelarii și o privi cu blândețe.
Un zâmbet discret îi apăru pe chip, iar apoi se apropie și o îmbrățișă scurt.
– Melisa… drumul tău de acum înainte este despre vindecare, spuse el cu sinceritate.
– Când te vei întoarce, promit să te ajut în tot ce vei dori.
Ea încuviință încet.
– Mulțumesc… spuse ea cu glas scăzut.
– Nu aș fi reușit fără dumneavoastră.
Cuvintele ei erau pline de recunoștință aparentă.
Apoi își coborî privirea și adăugă cu un ton fragil:
– Dar acum… tot ce vreau este să rămân singură. Să mă odihnesc… să îmi pun gândurile în ordine.
Avocatul dădu din cap înțelegător.
– Sigur. Știu că ai nevoie de asta.
Se pregăti să plece, dar se opri o clipă, ca și cum și-ar fi amintit ceva important.
– A… și mai este ceva.
Melisa ridică ușor privirea.
– Dacă dorești… putem încerca să îl ajutăm pe Will.
Ea îl privi atentă.
– Mă gândesc că acum ai posibilitatea să îl scoți pe cauțiune, continuă avocatul.
– Putem ataca decizia instanței. Există șanse să obținem fie arest la domiciliu, fie muncă în folosul comunității.
Melisa rămase tăcută câteva secunde.
– Noah, din câte am înțeles, a fost eliberat din spital, continuă el .
– Și a părăsit țara împreună cu familia lui.
Pentru o clipă, privirea Melisei deveni mai concentrată.
– A plecat…? întrebă ea încet.
– Da.
Liniștea reveni în cameră.
– Sigur… spuse ea după câteva secunde.
– Mă voi gândi serios la asta.
Își ridică din nou privirea spre avocat.
– Îl vreau pe Will liber.
Vocea ei era calmă, hotărâtă. Dorind să arate loialitatea față de Will.
Avocatul dădu din cap mulțumit de răspunsul ei.
– În regulă.
Își luă geanta de pe birou.
– Atunci te voi lăsa să te odihnești. Vorbim mâine?
Melisa aprobă tăcut.
El o privi încă o dată cu grijă, apoi ieși din birou și închise ușa în urma lui.
Pentru câteva clipe, în cameră rămase doar liniștea.
Melisa stătea încă pe scaunul din fața biroului, cu mâinile împreunate. Chipul ei păstra acea expresie fragilă, obosită, pe care o purtase în fața tuturor în ultimele zile.
Apoi, încet… postura ei se schimbă.
Umerii i se îndreptară, iar corpul ei se relaxă brusc, de parcă ar fi scăpat de o povară invizibilă.
Privirea îi alunecă spre birou.
Se ridică și făcu câțiva pași spre el, ridicând testamentul care rămăsese deschis pe suprafața lustruită a lemnului.
Ochii ei trecură peste rândurile scrise cu grijă.
Fiecare cuvânt confirma același lucru.
Totul.
Totul îi aparținea acum.
Compania.
Proprietățile.
Conturile.
Moștenirea familiei Morgenstern.
Chipul ei se lumină încet, iar colțurile buzelor i se ridicară într-un zâmbet larg, satisfăcut. Totul mersese așa cum plănuise ea.
Un zâmbet care nu mai avea nimic din fragilitatea fiicei îndurerate.
Lăsă documentele pe birou cu un gest calm, aproape nepăsător, apoi ieși din birou.
Pe holul lung al casei o întâlni pe doamna Lena, femeia care avea grijă de reședință de ani de zile.
– Doriți ceva, domnișoară Melisa? întrebă aceasta imediat, privirea ei fiind plină de grijă.
– Un ceai? Poate ceva de mâncare? Nu ați mâncat nimic în ultimele zile…
Melisa își coborî ușor privirea, iar expresia de satisfacție dispăru instantaneu, înlocuită de una tristă.
– Nu… vă mulțumesc, spuse ea încet.
– Dar nu pot mânca.
Vocea ei era fragilă, aproape stinsă.
Apoi ridică din nou privirea spre femeie.
– Dar aș dori să mă ajutați la bagaje.
Doamna Lena clipi surprinsă.
– Bagaje…?
– Da, răspunse Melisa.
– Am nevoie să plec de aici.
Făcu o scurtă pauză, inspirând adânc.
– Am nevoie să respir… să mă vindec.
Privirea ei alunecă peste pereții casei.
– Domnul avocat mi-a oferit această idee și cred că are dreptate. Aici este… foarte multă tristețe.
Vocea i se frânse ușor.
– Fiecare colț al casei îmi amintește de ce am pierdut… și doare… foarte tare…
Câteva lacrimi i se adunară din nou în ochi.
Doamna Lena o privi cu o milă sinceră.
– Desigur, domnișoară, spuse imediat.
– Vă sunt la dispoziție cu orice.
Se apropie puțin de ea.
– O să vă prindă bine să plecați câteva zile undeva. Vă veți elibera de durere.
Melisa dădu încet din cap, părând copleșită.
– Da… cred că am nevoie de asta.
– Eu vă voi face bagajul imediat, spuse femeia hotărâtă.
Se întoarse și porni spre scările care duceau la etaj.
– Unde doriți să mergeți, domnișoară?
Melisa rămase câteva secunde pe loc, privind în gol.
Apoi răspunse cu o voce liniștită.
– Undeva… departe.
Doamna Lena aprobă și urcă scările grăbită spre camera Melisei pentru a-i pregăti bagajele.
Melisa rămase singură pe hol.
Când pașii femeii dispărură la etaj, expresia tristă de pe chipul ei se estompă.
Un zâmbet mic, rece, îi apăru din nou pe buze.
Planul ei începea, în sfârșit, să se miște exact așa cum își dorise.
Wow!