Masca Perfecțiunii-Capitolul 45

Avionul privat al familiei Morgenstern se ridică lin de pe pista aeroportului, tăind cerul gri al dimineții. Motoarele vuiau constant, iar sub aripi orașul devenea din ce în ce mai mic, străzile transformându-se în simple linii subțiri.

Melisa stătea lângă fereastra largă a cabinei. În mâna dreaptă ținea un pahar de șampanie, iar pe chipul ei se afla acea expresie calmă, aproape visătoare, pe care o purtase în ultimele luni în fața lumii.

Privirea ei urmărea norii.

În urmă rămăseseră mormintele părinților ei.

Compania.

Orașul.

Toate poveștile despre fata fragilă care pierduse tot.

Acum începea altceva.

Un capitol pe care nimeni nu îl putea vedea cu adevărat.

Prima oprire fusese Italia.

Soarele cald al Toscanei cădea peste dealurile verzi, iar vila în care se cazase Melisa era o bijuterie arhitecturală, ascunsă printre vii nesfârșite. Terasele de piatră albă priveau peste vale, iar piscina infinită reflecta cerul ca o oglindă perfectă.

Diminețile ei începeau cu cafea italiană servită pe terasă, în halate de mătase, în timp ce personalul hotelului se mișca discret în jurul ei.

Zilele le petrecea printre buticurile exclusiviste din Florența.

Bijuterii.

Rochii de designer.

Pantofi creați special pentru ea.

Vânzătorii o priveau cu respect și fascinație.

Melisa Morgenstern devenise rapid un nume care deschidea uși.

Seara lua cine elegante în restaurante ascunse, luminate doar de lumânări. Vinuri rare, preparate sofisticate, orchestre discrete.

Totul părea desprins din viața unei regine moderne.

Apoi Spania, pe coasta Mediteranei, în Marbella, resortul în care se cazase Melisa era rezervat doar pentru cei mai bogați oameni din lume.

Palmierii se legănau leneș în briza caldă, iar marea strălucea sub soarele de vară.

Melisa stătea pe un șezlong alb, purtând ochelari de soare mari și o rochie vaporoasă care îi cădea elegant pe umeri. Chelnerii îi aduceau cocktailuri exotice fără ca ea să ceară.

Serile erau petreceri private pe iahturi luxoase.

Muzică.

Râsete.

Șampanie care curgea fără limite.

Ea zâmbea, dansa uneori, dar păstra mereu acea distanță misterioasă care îi făcea pe oameni să fie și mai fascinați de ea.

Lunile treceau, Melisa ajunse apoi în Thailanda.

Resortul era construit direct pe apă, cu vile private pe piloni de lemn deasupra oceanului turcoaz.

Diminețile le petrecea pe terasa vilei privind răsăritul, în timp ce briza oceanului îi mișca ușor părul.

După-amiezile în spa-uri luxoase, masaje tradiționale, piscine private și mese exotice pregătite de bucătari celebri.

Fotografiile cu ea apăreau uneori discret în reviste mondene.

„Moștenitoarea Morgenstern, retrasă într-o călătorie spirituală prin lume.”

Câteva luni mai târziu, avionul ei privat ateriza pe o pistă roșie de pământ undeva în Africa.

Aici imaginea era complet diferită.

Un sat sărac, case din lut, copii desculți care alergau prin praf.

Melisa cobora din jeep purtând haine simple și o pălărie mare de paie. În jurul ei, camerele de filmat ale unor organizații umanitare surprindeau momentul.

Ea vorbea cu oamenii, asculta povești, atingea mâinile femeilor bătrâne și zâmbea copiilor.

Apoi donații generoase apăreau peste noapte.

Case reconstruite. Școli renovate. Fântâni săpate. Melisa trimitea sume uriașe organizațiilor internaționale. De fiecare dată însă exista o condiție discretă.

Numele ei. Melisa Morgenstern, principal donator.

Fotografiile cu ea în mijlocul comunităților sărace apăreau în presă.

Lunile treceau, timpul curgea lent.

Italia.

Spania.

Thailanda.

Africa.

Din nou Europa.

Apoi Asia.

Hoteluri de lux, resorturi exclusiviste.

Magazine unde bijuteriile erau aduse pe tăvi de catifea. Melisa cumpăra rochii spectaculoase, diamante rare, colecții întregi de haine care ajungeau direct în dulapurile ei.

Dar în același timp dona milioane pentru proiecte caritabile. Puțuri de apă în Thailanda.

Case pentru sate din Africa. Ajutoare pentru copii prin organizații internaționale.

Telefonul ei vibra adesea. Pe ecran apărea numele avocatului Meck.

– Melisa… când te întorci acasă? întreba el uneori cu grijă.

De fiecare dată ea găsea un motiv perfect.

– Încă nu… sunt în Africa acum. Ajut la construirea unor case pentru un sat. Nu pot pleca încă.

Altă dată:

– Sunt în Thailanda. Lucrăm la niște puțuri de apă pentru un sat. Mai am nevoie de puțin timp.

Vocea ei era mereu calmă. Fragilă. Generoasă.

Avocatul oftase odată, impresionat.

– Melisa… ceea ce faci tu este incredibil. Lumea are nevoie de oameni ca tine.

Într-o discuție mai lungă, după ce auzise despre donațiile ei masive, spusese chiar râzând ușor:

– Știi ceva? Cred că ești o sfântă.

Melisa zâmbise ușor în telefon.

– Fac doar ceea ce pot,spuse ea vrând să pară umilă.

Într-o seară târzie, avionul privat zbura din nou deasupra norilor.

Cabina era liniștită, luminată slab.

Melisa stătea singură pe canapeaua din piele crem. Pe ecranul din fața ei rula un reportaj internațional.

Imagini din Africa. Copii zâmbind.

Case noi construite.

Vocea reporterului spunea:

„Aceste proiecte au fost posibile datorită donațiilor generoase ale moștenitoarei  Melisa Morgenstern…”

Camera o arăta pe ea, zâmbind printre oameni.

Melisa luă telecomanda și opri ecranul.

Liniștea umplu cabina. Își ridică paharul de vin și privi prin geamul mare al avionului spre cerul negru. Pe buzele ei apăru încet un zâmbet.

Rece. Calm. Un zâmbet care nu avea nimic din imaginea sfântă pe care lumea o construise despre ea. Pentru că lumea vedea doar ceea ce Melisa voia să vadă. Iar jocul ei…mergea exact cum își dori ea.

Trecură doi ani….doi ani în care numele Melisa Morgenstern devenise din ce în ce mai puternic în lumea afacerilor.

După prima ei dispariție, care o ținuse departe luni întregi, Melisa se întorsese în cele din urmă la companie. Revenirea ei fusese tăcută, dar impactul fusese imediat.

În prima zi în care intrase în sediul central Morgenstern, toată clădirea părea să își țină respirația.

Nu mai era fata fragilă de la înmormântare.

Melisa devenise altceva.

Elegantă. Calmă. Periculoasă.

În sala de ședințe, directorii și investitorii stăteau în jurul mesei lungi din sticlă, urmărind-o cu atenție în timp ce ea analiza rapoarte și grafice.

– Cumpărăm acum, spusese ea într-o ședință, lovind ușor masa cu vârful stiloului.

Toți o priviseră surprinși.

– Dar piața este instabilă… încercase unul dintre directori.

Melisa ridicase privirea spre el.

Privirea ei era rece și sigură.

– Tocmai de aceea cumpărăm.

Două zile mai târziu piața explodase.

Profitul companiei crescuse spectaculos.

În alte momente făcea exact opusul.

– Vindem tot. Acum.

Iar când piața cădea câteva zile mai târziu, toată lumea înțelegea.

Melisa nu era doar norocoasă, era periculos de inteligentă. Sub conducerea ei, compania Morgenstern începu să înflorească.

Contracte noi. Expansiuni internaționale.

Investiții curajoase.

Presa economică începu să scrie despre ea.

„Moștenitoarea care a transformat imperiul Morgenstern într-o mașinărie financiară.”

În interiorul companiei, oamenii o admirau.

Dar în același timp… se temeau de ea.

Melisa nu ridica niciodată vocea.

Nu se enerva. Dar privirea ei era suficientă pentru a face oamenii să se simtă mici.

Ea vedea tot. Știa tot și nu tolera greșeli.

Dar exista un tipar. De fiecare dată când prezența ei devenea prea vizibilă… când presa începea să o urmărească prea atent…când bărbați influenți începeau să îi dea târcoale la evenimente și gale…Melisa dispărea.

Fără avertisment. Avionul privat al familiei Morgenstern decola în tăcere, iar secretara ei anunța simplu:

– Domnișoara Morgenstern este plecată într-o călătorie.

Nimeni nu știa unde, uneori dispărea câteva săptămâni…alteori luni.

De data aceasta însă, avionul se îndrepta spre un loc diferit, un loc care îi adusese cândva liniște, dar și durere. Pe măsură ce avionul cobora prin norii aurii ai apusului, Melisa privea pe geam. Oceanul se întindea sub ea, iar insulele tropicale apăreau ca niște pete verzi în mijlocul apei albastre.

Aici venise cu ani în urmă, în luna de miere, cu Noah. Pentru o clipă, memoria îi aduse imagini vechi. Plaja. Durerea….

Melisa clipi încet și alungă amintirea.

Avionul ateriză pe o pistă mică, iar mașina resortului o duse prin jungla tropicală până la vila luxoasă unde avea să stea.

Camera ei avea vedere directă spre ocean.

Totul era liniștit…calm.

Dar a doua zi dimineață, Melisa ceru mașinii hotelului să o ducă în afara resortului.

– În satul de la marginea insulei, spusese simplu.

Drumul era prăfuit și îngust. Când ajunse, imaginea o lovi cu o senzație ciudată de familiaritate. Case simple din lemn.

Copii desculți alergând pe drum. Oameni care trăiau cu foarte puțin. Își amintea locul, venise aici odată. Ea fusese cea care vorbise atunci cu Noah despre cât de greu trăiesc oamenii de aici.  Despre cum ar trebui să existe mai mult ajutor. Și el îi râse în față. Melisa coborî din mașină, un copil se opri și o privi curios, o femeie bătrână îi zâmbi timid.

Pentru o clipă, ceva neașteptat apăru în interiorul ei. Un sentiment pe care nu îl controla complet. Slăbiciune. Sau poate… ceva asemănător cu vinovăția.

Privirea ei alunecă peste casele fragile ale satului. Peste oamenii care trăiau acolo.

Melisa inspiră adânc.

– Câte familii trăiesc aici? întrebă ea pe unul dintre localnici.

Bărbatul clipi surprins.

– Aproape cincizeci…

Melisa rămase câteva secunde tăcută.

Apoi scoase telefonul.

– Vom construi case noi, spuse simplu.

Localnicul o privi neîncrezător.

– Și o școală.

În depărtare, oceanul lovea încet țărmul.

Melisa ridică privirea spre orizont.

Poate că venise aici pentru liniște. Sau poate doar pentru a demonstra încă o dată lumii că Melisa Morgenstern era femeia care salva vieți.

Chiar dacă nimeni nu știa adevăratul motiv pentru care făcea asta.

Seara se lăsase peste oraș, iar soarele apunea încet, împrăștiind culori de foc peste cerul limpede. Melisa coborî din Jeep-ul ei, geanta uitată pe scaunul din spate, și pentru o clipă se opri. Privirea îi alunecă spre orizont, unde valurile se jucau cu ultimele raze aurii.

Pașii ei răsunau ușor pe treptele care coborau spre malul apei. Fiecare treaptă părea să o aducă mai aproape de libertatea pe care o căuta de ani întregi. Își scoase încălțămintea, simțind nisipul rece și umed sub tălpi, iar fiecare granulație părea să îi elibereze tensiunea strânsă în corp.

Vântul o întâmpină cu brațele deschise, fluturându-i părul lung, ușor sărat de briza mării. Melisa închise ochii și inspiră adânc, lăsându-se prada acelui sentiment rar, pur, de libertate. Pentru prima dată de mult timp, nu exista niciun zid de griji sau reguli, nicio mască de putere sau răzbunare. Era doar ea… și aerul sărat al mării.

– Te-am găsit…

Glasul îi pătrunse adânc în piept, vibrând cu o intensitate pe care nici măcar vântul nu o putea risipi. Melisa tresări, simțind cum sângele îi îngheață pentru o clipă. Se simți prinsă într-o mreajă invizibilă, iar respirația îi deveni sacadată.

Își deschise ochii cu greutate, simțind cum aerul pare că îi fuge din piept. În fața ei, Will stătea nemișcat. În alb, impecabil, cu privirea rece și pătrunzătoare. Era ca o prezență de piatră, impunătoare, dar în același timp încărcată de emoții pe care niciun gest nu le putea masca.

Sfârșitul primului volum

Nota corectorului

Pentru mine a fst un șoc acest final al volumului 1. Și cine știe ce ne mai pregătește scriitoarea. Aveți comentarii de făcut? Nu ezitați. Alina va fi fericită să le citească.