Onoare și prejudecată Capitolul 2

Promenada

Dimineața se scurgea în Longbourn cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor și lumina filtrată prin perdelele brodate. În salon, doamna Bennet era deja într-o stare de agitație metodică,  o febră socială care se aprindea ori de câte ori o ocazie de alianță apărea la orizont.

– Elijah, dragul mamei,  începu ea fără preambul, întorcându-se de la fereastră cu un zâmbet larg.

-…  astăzi mergi cu Junne la promenadă.

Elijah, care își turna ceaiul cu o atenție ceremonioasă, ridică sprânceana.

– Presupun că nu e o sugestie, mamă.

– Evident că nu. Domnul Bingley va fi acolo. Junne are nevoie de un însoțitor… respectabil iar tu vei fi brațul ei protector.

-Protector de…?

– De plictiseală, răspunse ea fără să clipească.

– Și, eventual, de alți domni mai puțin potriviți.

Domnul Bennet, așezat în fotoliul lui preferat, asculta conversația cu un zâmbet abia schițat.

– Și să înțeleg, dragă, că Elijah nu trebuie să o apere pe Junne de domnul Bingley, ci… să-l încurajeze?

– Exact, spuse ea triumfătoare.

Elijah oftă teatral, dar în colțul gurii îi juca un zâmbet abia vizibil.

– Înțeleg. Mă voi asigura că domnul Bingley se va simți în siguranță în prezența noastră.

Junne, care stătea la masă răsfoind un volum mic de poezii, roși discret.

– Mamă… nu ați vrea să-l intimidați înainte să ne cunoască mai bine.

– Draga mea, un bărbat care se sperie de o plimbare nu e vrednic de tine, replică doamna Bennet, aranjându-i o șuviță rebelă la tâmplă.

Străzile din Meryton se animaseră deja, iar promenadei îi răspundea o vreme blândă. Doamne în rochii pastelate și domni în redingote elegante se plimbau într-un ritm calculat, schimbând saluturi politicoase și zâmbete protocolare.

Junne și Elijah coborâră din trăsură sub privirile aprobatoare ale trecătorilor. Ea purta o rochie de muselină albă, cu un șal verde pal, iar în lumina dimineții părea o pictură în mișcare. Elijah, în costumul său gri-perlat cu cravată de mătase, emana o eleganță liniștită, dar ochii lui verzi priveau lumea cu un amestec de curiozitate și prudență.

Domnul Bingley apăru la capătul promenadei, însoțit inevitabil  de domnul Darcy. Primul avea același zâmbet cald de la bal, același aer de om care găsește plăcere în orice conversație. Darcy, în schimb, păstra distanța, cu postura dreaptă și o privire care parcă despica aerul.

– Domnișoară Junne, domnule Bennet, ce plăcere să vă întâlnesc, salută Bingley cu o reverență impecabilă.

– Plăcerea e de partea noastră, răspunse Junne, întorcându-i un zâmbet timid.

– Domnule Bennet, interveni Darcy, înclinându-și ușor capul către Elijah.

– Îmi pare bine să vă revăd.

– Și mie, domnule Darcy. Credeam că astfel de plimbări nu vă stârnesc interesul, replică Elijah, cu o politețe care ascundea o provocare subtilă.

– În general, nu, spuse Darcy,

– …dar astăzi am fost convins de un prieten.

Bingley și Junne pășeau deja unul lângă altul, într-o conversație animată despre călătorii și evenimentele din Londra. Elijah și Darcy îi urmau la câțiva pași distanță, tăcerea lor întreruptă doar de zgomotul fin al pașilor pe pietrele promenadei.

– Sunteți un însoțitor disciplinat, observă Darcy.

– Am avut un antrenor excelent, răspunse Elijah, aruncându-i o privire fugitivă.

– Mama mea poate convinge pe oricine de… necesitatea unei misiuni.

– Și considerați asta o misiune?

– În lumea noastră, domnule Darcy, aproape totul este o misiune. Unele mai plăcute decât altele.

Darcy își păstră privirea înainte, dar în colțul gurii i se strecură ceva ce ar fi putut fi începutul unui zâmbet.

Pe la mijlocul promenadei, grupul se opri lângă o tarabă cu flori. Junne admira buchetele de lalele și iriși, iar Bingley se aplecă spre vânzătoare pentru a-i cumpăra un mic buchet. Elijah, rămas puțin în urmă, observă cum Darcy îl privea nu pe Bingley, ci pe el. Era o privire atentă, aproape studiindu-l, dar cu acel aer de superioritate care-l irita și intriga în același timp.

– Ce gândiți atât de intens, domnule Darcy? întrebă Elijah, fără să-și întoarcă complet capul.

– Că nu sunteți deloc cum m-aș fi așteptat.

– Și asta e bine sau rău?

– Încă nu m-am decis.

Elijah râse scurt, primind acest răspuns ca pe o provocare directă.

Când plimbarea se încheie, Bingley îi conduse pe Junne și Elijah spre trăsura lor.

– Sper să ne revedem curând, spuse el, oferindu-i lui Junne buchetul de flori.

– Cu siguranță, domnule, răspunse ea, păstrându-i privirea o secundă mai mult decât convenția ar fi dictat.

Darcy se limită la o înclinare scurtă a capului către Elijah.

– O zi bună, domnule Bennet.

– La fel, domnule Darcy.

Doamna Bennet îi aștepta pe trepte, nerăbdătoare.

– Ei? Cum a fost? A vorbit cu tine, Junne? V-ați plimbat? Te-a întrebat ceva?

– Mamă, vă rog…

– Și tu, Elijah? Ai fost amabil? Ai lăsat spațiu pentru romantism?

– Mamă, am lăsat tot spațiul necesar. Și ceva în plus.

Doamna Bennet își frecă mâinile cu satisfacție, în timp ce domnul Bennet, de la fereastră, părea să se amuze în tăcere.

Elijah urcă în camera lui cu o senzație ciudată: o parte din el simțea mândrie că își protejase sora, dar o altă parte era neliniștită. Privirea lui Darcy îi rămăsese în minte, ca o enigmă nerostită.

Poate că misiunea nu e doar a mamei, își spuse. Poate că am și eu una de dus la capăt. Gânduri ce îi rămase lipite de tâmplă în noapte, făcându-i somnul să poarte aroma plimbări pe , promenadă.

Dimineața  veni ca un vânt proaspăt plin de vești, împingând perdelele subțiri ale Longbourn-ului: cavaleria urma să poposească în Meryton pentru o vreme. Nici nu apucase cineva să termine propoziția, că doamna Bennet deja își încheiase șalul pe umeri și poruncise casei să se miște precum un regiment disciplinat.

– E momentul perfect!  izbucni ea, cu o lumină febrilă în priviri.

– Junne, draga mea, vom merge la ceai în oraș. Trebuie să fim văzute. Trebuie să salutăm. Trebuie…

– Să respirăm, mamă, o ajută Elijah, cu un zâmbet fin.

– Să fim!  încheie ea, triumfător.

N-apucară să se așeze bine pe gânduri, că în salon intră mătușa Philips, sora doamnei Bennet, cu obrajii aprinși și pălăria înclinată curajos. Cu ea, cele două fete ale ei, îmbrăcate cu grijă, dar cu o nerăbdare care le făcea să pară mereu cu un pas înaintea epocii.

– S-a dus vestea!  rosti mătușa, abia respirând.

– Ofițerii noștri, în uniformă de gală, își beau deja ceaiul în centru. E plin!

Doamna Bennet o trase spre canapea, deja conspirativă:

– Ne ducem toate, Philips. Fetele tale, Junne și…

– Și Elijah, desigur!  mătușa ridică sprâncenele cu un aer satisfăcut.

– E cel mai bun însoțitor pentru fete. Știe când să tacă, când să îndrepte pașii și când să glumească.

– Îmi iau haina, spuse Elijah, înghițind un surâs.

– Înțeleg că sunt gardianul onoarei, al bunei-cuviințe și al șarmului de rezervă.

– Nu fi obraznic, dragul mamei, îl ciupi doamna Bennet de braț, fericită.

– Fii… strălucit. Dar calculat.

Centrul orașului fremăta ca o cutie muzicală întoarsă la maximum. În fața ceainăriilor și a prăvăliilor elegante, doamnele se așezaseră ca într-un tablou viu, iar domnii își lustruiau modest conversațiile. Apoi, ca o panglică roșie tăind aerul, apăru cavaleria: ofițeri în uniforme impecabile, epoleți strălucitori, cizme bine lustruite, spade cu teci lucioase. Pașii lor aveau un ritm pe care orașul îl învăța din mers.

Elijah, în dreapta lui Junne și cu fetele mătușii pe partea cealaltă, simți cum mulțimea își contura un culoar nevăzut pentru a-i lăsa să treacă. Un parfum amestecat de ceai negru, piele și iarbă umedă stătea în aer.

– Priviți, priviți!  îi șopti mătușa Philips lui Elijah, împingându-l discret cu cotul.

– Ce postură, ce ținută!

Chiar atunci, una dintre fetele ei își scăpă batista. Un ofițer din apropiere  înalt, cu păr castaniu deschis și ochi calzi, o combinație surprinzătoare de eleganță și accesibilitate  se desprinse din rând cu o grație curată. Se aplecă, ridică batista și se întoarse spre grupul Bennet-Philips cu un zâmbet bine cântărit.

– Domnișoară, cred că vă aparține, spuse el, ținând batista între două degete, ca pe o floare rară.

– Mulțumesc, domnule, răspunse fata, făcând o mică reverență.

Privirea ofițerului, însă, nu rămase pe ea. Alunecă peste chipurile tuturor și se opri ca atrasă de un magnet asupra lui Junne. O secundă în plus. O respirație mai lungă.

– Sunt locotenentul Wickham, se prezentă el apoi, cu o înclinare elegantă.

– Onorat să cunosc…

– Familiile Bennet și Philips, interveni mătușa, cu o plăcere care abia încăpea în cuvinte.

– Iar acesta e Elijah, fiul doamnei Bennet.

Wickham îi aruncă lui Elijah o privire atentă, sinceră.

-Domnule Bennet, plăcerea e a mea.

Vocea lui avea o căldură calmă, fără acel luciu rece pe care Elijah îl simțise la alții. Era un om obișnuit să fie privit  și să răspundă privirilor cu o politețe în care rămânea loc pentru adevăr.

– Vă mulțumesc, locotenente, spuse Elijah. Orășelul nostru capătă altă culoare de când ați sosit.

– Sperăm să fie o culoare plăcută, zâmbi Wickham.

Îi prinse privirea lui Junne pentru o clipă și adăugă:

– Dacă nu vă răpesc după-amiaza… mi-aș dori să vă invit pe toți la o plimbare spre lac. E vreme bună, iar caii sunt deja duși acolo.

Cele două fete ale mătușii își împărtășiră o privire scurtă, îndrăzneala nu le lipsea. Una dintre ele făcu un pas înainte.

– Atunci, ce-ar fi să mergem chiar acum?

– Cu bucurie, replică Wickham, dar în timp ce vorbea, ochii îi rămâneau pe Junne: atenți, luminoși, curioși.

Elijah simți o simpatie neașteptată: omul era, cel puțin la prima vedere, exact pe măsura promisiunii uniformei, fermecător fără să fie eclipsat, politicos fără să fie fad. Și, mai ales, cald. Un tip de apropiere pe care rar o întâlneai în saloanele perfect lustruite.

Pe drumul ce cobora lin prin câmpul mic de lângă oraș, plimbarea se desenă într-o coloană elegantă. Soarele filtrat prin norii subțiri făcea pete de lumină pe iarbă, iar râsetele fetelor se topeau cu foșnetul rochiilor. Wickham păstra o distanță atentă: nici prea aproape de Junne, ca să nu stârnească bârfe, nici prea departe, ca să piardă conversația.

– Ați mai vizitat Meryton înainte, domnule?  îl întrebă Elijah, pășind alături.

– În trecere, când eram foarte tânăr. Aici,  făcu el un semn ușor cu capul

– Lumea știe încă să-ți răspundă la salut.

– O virtute rară, zâmbi Elijah.

Wickham râse scurt.

– Rare sunt și virtuțile care nu se laudă singure, domnule Bennet.

Junne, între timp, povestea ceva despre grădina lor și despre un salcâm încăpățânat care nu înflorește niciodată la timp. Wickham asculta cu un interes pe care nu-l ascundea, ci îl purta ca pe o medalie discretă. Fetele mătușii își făceau loc în conversație cu înțepături glumețe; mătușa Philips oftă de satisfacție de câte ori vreun trecător accepta că spectacolul lor era demn de privit.

Când ajunseră la lac, o oglindă verde, cu maluri umbrite, grupul se sparse în mici nuclee. O bancă de lemn, un copac bătrân, o bucată de iarbă ce dădea direct în apă. Wickham, cu o politețe naturală, rămase aproape de Elijah și de Junne.

– Dacă nu par indiscret, domnule Bennet, spuse el, aplecându-se ușor ca să rupă o frunză.

-… îmi place felul în care priviți lumea.

– Asta e o primejdie, zâmbi Elijah. Riscați să vedeți și ce nu vă place.

– Dar și să recunoști ce merită păstrat, replică Wickham, apoi adăugă, întorcându-se către Junne:

– De exemplu, felul în care domnișoara Junne alege să tacă atunci când tăcerea spune mai mult.

Junne roși. Ofițerul avea arta dozajului: o vorbă lungă, o tăcere scurtă, o întrebare care se naște dintr-o observație sinceră. Nu era o strălucire care orbește, ci una care lumină cât trebuie.

Apoi, dinspre linia copacilor, un vuiet subțire, ca o vibrație. Pământul tresări. Cai, în galop, tăind aerul de după-amiază. Elijah ridică privirea. Printre trunchiurile subțiri, siluete de călăreți desenau linii oblice: doi bărbați, în echipament închis la culoare, stăpânindu-și caii cu o siguranță ce venea din obișnuință.

Wickham îngheță o clipă. Nu pe deplin, dar ca și cum un gând i s-ar fi așezat brusc pe umeri. Își îndreaptă spatele.

– Prieteni de-ai dumneavoastră?  întrebă Elijah, urmărind mișcarea elegantă a cailor.

– Cunosc pe unul dintre ei, spuse Wickham, cu o voce care-și pierduse căldura pentru o secundă.

Caii opriră lângă poteca mică. Domnul Bingley, luminos ca întotdeauna, luă frâul pe mâna stângă și făcu un salut jovial. Domnul Darcy, în schimb, rămase drept în șa, ca și cum calul ar fi fost doar o coloană vertebrală mai lungă.

– Domnule Bennet! Domnișoară Junne!  strigă Bingley, încântat, coborând din șa cu o energie care făcu să pară ușor totul.

– Ce bucurie să vă întâlnim!

Privirea lui Darcy, tăioasă și cumpănită, trecu peste grup. Se opri pe Elijah, apoi se mută pe Wickham. În acea fracțiune de clipă, aerul se schimbă. Ceva vechi și neexplicat, o tensiune care nu ținea de prezentări sau de politețe, se așeză ca o umbră între cei doi. Wickham se înclină scurt, fără să zâmbească.

– Domnule Darcy, spuse, cu o voce perfect civilă.

– Domnule Wickham, răspunse Darcy, fără inflexiuni.

Bingley, surprins de rigiditatea aerului, privi când la unul, când la celălalt, ca un om care a rătăcit din greșeală într-o cameră în care două portrete nu se privesc.

– Ce plimbare plăcută, nu-i așa?  încercă el să spargă gheața.

– Locotenente, bine ați venit în Meryton. Sper să rămâneți cât mai mult printre noi.

–Suntem onorați, domnule, spuse Wickham, din nou cu acel ton bine crescut, dar mai reținut.

Elijah văzu schimbarea. Dacă înainte Wickham era deschis ca o fereastră, acum trăgea perdelele cu un gest invizibil. Iar Darcy, cel rece, părea și mai rece, dar într-un fel încordat pe care nu-l mai arătase până atunci. Ochii lui, de obicei netezi ca oțelul, aveau o urmă de… istorie.

Junne făcu un pas firesc spre Bingley, ca să-i mulțumească pentru salut. El o întrebă despre grădina de la Longbourn, iar conversația lor se aprinse ușor, ca o lumânare cu fitilul scurt. Fetele mătușii, electrizate de uniforma lui Wickham, încercară să reia conversația acolo unde o lăsaseră; dar ofițerul își păstra acum măsura.

Elijah, prins între politețea cerută și curiozitatea care nu-l lăsa, se întoarse către Darcy:

– Domnule, vă prinde calul, îi spuse calm.

– Păreți făcut să stați drept chiar și când alții ar ceda sub șa.

– Un om învață să stea drept când nu se poate sprijini pe nimeni, replică Darcy, scurt. Nu era ironie, nici proză. Era o propoziție tăiată din piatră.

Wickham își întoarse privirea spre luciul lacului, cu o expresie greu de citit. Bingley, neliniștit de stânjeneala ce se așezase, se grăbi să schimbe subiectul:

– Ce spuneți de o plimbare de-a lungul malului? Doar câteva minute, să ne bucurăm de răcoare.

Grupul porni, o linie frântă de siluete: fetele mătușii în față, râzând prea tare; Junne și Bingley la mijloc, cu pașii aceia care deja prindeau un ritm comun; Elijah, Wickham și Darcy păstrând o geometrie ciudată, nici alături, nici departe.

Într-un moment în care toți se opriră să privească un cârd de rațe, Wickham își găsi glasul, cu un calm studiat:

– Viața e plină de revederi neașteptate, domnule Bennet.

– Și de concluzii pripite, răspunse Elijah.

– Și, uneori, de adevăruri care nu se spun, interveni Darcy, fără să-l privească.

O tăcere subțire se întinse, ca o sfoară pe care toți pășeau atenți. Apoi, dinspre alee, răsună vocea doamnei Bennet, nu era acolo, dar parcă întreaga lume o împrumuta: planuri, vizite, cine, aranjamente. Elijah zâmbi în sine. Lumea mergea înainte, cu sau fără umbrele trecutului.

Pe când soarele cobora, Bingley își luă rămas bun cu promisiunea unei vizite „foarte curând”, Wickham salută impecabil, iar Darcy se înclină doar atât cât cerea ritualul. Caii își scuturară coamele, iar praful fin se ridică scurt, ca un paravan.

Elijah rămase o clipă pe loc, privind cum se depărtează. În spatele lui, Junne strângea buchetul mic de flori primit mai devreme, iar fetele mătușii își împărțeau impresii cu o febrilitate delicioasă.

„Cavaleria a adus mai mult decât uniforme,” gândi Elijah.

„A adus povești care se știu deja, doar că eu încă nu le cunosc.”

Își drese gestul hainei și zâmbi către Junne.

– Să mergem acasă. Mama are nevoie de vești ca de aer.

– Și tu? îl tachină ea.

–Eu am nevoie de ordine. Și de un ceai foarte tare.

Elijah își întoarse ultima oară privirea spre poteca pe care dispăruseră Bingley și Darcy. Umbra copacului îi tăia chipul în două: o parte luminoasă, alta mai rece. Îi trecu prin minte o frază:

„Distanțele cresc dacă te lupți cu ele.”

Și totuși, în seara aceea, i se păru că unele distanțe veniseră singure către el.

– Hai, Junne, zise blând.

– Mâine, sunt sigur, va fi o altă zi… cu drumuri care se tot încrucișează.

Și porniră. Iar în urma lor, lacul rămase neted, ca o oglindă care nu te minte: îți arată ce e, dar și ce nu vrei să vezi.

Seara îmbrățișă Longbourn-ul cu miros de foc de lemne și ceai de iasomie. Lumânările ardeau pe masa lungă din salon, iar umbrele dansau pe pereți ca niște spectatori curioși.

Doamna Bennet era deja așezată pe canapea, cu șalul pe umeri și obrajii aprinși de entuziasm, în timp ce mătușa Philips ocupa scaunul de lângă ea. Cele două vorbeau peste cești de ceai ca două femei general care își compară strategiile după o bătălie.

– Nu pot să cred cât de… de… fermecător este acel locotenent Wickham! izbucni mătușa, bătând cu lingurița în farfurioară.

– Și cât de bine i-a stat lângă Junne.

– Exact ce gândeam și eu!  îi răspunse doamna Bennet cu o gesticulație largă.

– Ai văzut cum i-a oferit buchetul de flori? Parcă îi punea primăvara în brațe!

Junne, așezată mai în umbră, zâmbi cu modestie.

– Nu trebuie să exagerați…

– Exagerăm doar cât trebuie pentru a înțelege valoarea momentului, replică mama ei cu un ton ștrengar.

– Și Elijah!  își întoarse brusc privirea spre fiul ei.

– Nu-i așa că ai fost impresionat de politețea lui?

Elijah se așeză lângă fereastră, jucându-se cu marginea unei foi de hârtie.

– Da… locotenentul Wickham știe să fie prezent fără să fie intruziv. E un talent rar.

– Și frumos, adăugă mătușa cu un râs scurt.

– Și uniforma aceea… completă doamna Bennet, aproape visătoare.

Domnul Bennet, care ascultase din fotoliul lui fără să intervină, își drese glasul.

– Dacă uniforma e principalul argument, poate ar trebui să ne cumpărăm cu toții câte una.

– Haide, dragă, nu strica plăcerea discuției! îl apostrofă soția, dar zâmbetul din colțul gurii îl trăda.

La un moment dat, mătușa Philips se aplecă ușor peste măsuța joasă, scăzând tonul vocii.

–Totuși, Elijah, am văzut cum domnul Darcy și locotenentul Wickham… s-au privit. Nu păreau… prieteni.

Doamna Bennet își înălță sprâncenele, simțind imediat miros de poveste.

– Cum adică? Ce fel de privire?

– Ca două persoane care au mai fost pe același drum, dar nu au vrut să-l străbată împreună, spuse mătușa, măsurându-și cuvintele.

Junne se întoarse către Elijah, curioasă.

– Tu ce crezi?

Elijah își sprijini cotul pe brațul scaunului, privindu-și sora o clipă.

– Cred că… acolo e o istorie pe care nimeni nu se grăbește s-o spună.

– Și tu, desigur, vrei s-o afli, îl tachină Junne.

– Nu-mi place să am goluri în tabloul pe care-l privesc zilnic, răspunse el calm.

Cina se stinse treptat, iar familia începu să se retragă. Doamna Bennet și mătușa încă șopteau planuri despre viitoarele plimbări, vizitele la ceainărie și poate chiar un mic picnic „întâmplător” în compania cavaleriei.

Elijah rămase în salon, aproape singur, privind focul din șemineu. Flăcările îi luminau profilul, iar ochii lui verzi aveau un luciu rece, de gânduri în mișcare.

Wickham… Darcy… ceva acolo nu e spus.

Nu știa încă de ce îl interesa atât de mult, dar simțea în acel schimb de priviri o poveste care putea schimba tot ce credea despre oamenii din jurul lui. Și dacă era ceva ce Elijah Bennet nu putea suporta, era să rămână în întuneric.

Se ridică, stinse lumânarea de pe birou și zâmbi singur, cu o hotărâre pe care nimeni nu i-o putea lua.

-Adevărul e un dans, își șopti.

– Iar eu intenționez să-l conduc.