Onoare și prejudecată Capitolul 4

„Umbre în Piață”

Dimineața se coborâse peste Meryton cu un aer proaspăt, ca o pagină albă. Cerul, spălat de ploaia din ajun, părea mai înalt, iar aerul mirosea a pământ reavăn și pâine scoasă din cuptor. Piața orașului pulsa de viață: femei cu coșuri pline de legume, bărbați în uniforme impecabile care treceau cu pași calculați, copii care alergau printre tarabe ca niște vrăbii grăbite.

Elijah coborî din trăsură cu pași măsurați, avându-le pe Junne și pe una dintre verişoarele mătușii Philips alături. Pretextul oficial era cumpărarea unor panglici pentru viitorul bal, dar adevăratul motiv era curiozitatea: zvonurile despre sosirea regimentului aduseseră în piață jumătate din oraș, iar Doamna Bennet nu ar fi iertat să piardă ocazia de a fi văzută acolo.

– Elijah, ai grijă la Junne, spuse verişoara, de parcă ar fi fost o comoară fragilă. Știi bine că mama ta vrea ca domnul Bingley să o vadă mereu în cea mai bună lumină.

-Înțeleg, răspunse el calm, zâmbind doar cât să liniștească și să nu contrazică.

Însă atenția lui fu atrasă brusc de o siluetă cunoscută: uniforma albă cu nasturi de alamă, pasul elastic și ușor arogant. Locotenentul Wickham înainta prin piață, iar mulțimea părea să se dea la o parte pentru a-l privi mai bine. Ochii lui se aprinseră când îl văzu.

– Domnule Bennet!  îl salută, apropiindu-se cu acea căldură calculată care îl făcea atât de ușor de îndrăgit.

– Ce plăcută surpriză! Îmi permiteți onoarea de a vă însoți?

– Desigur, spuse Elijah, cu un ton neutru, dar privirea îi trăda interesul.

Junne, prinsă în conversația cu verişoara, se lăsă condusă departe spre tarabele cu dantele, iar Elijah și Wickham rămăseseră într-o bulă a lor, printre tarabele de fructe și negustorii care strigau prețuri.

– Am avut impresia, la bal, că ați dori să vorbim mai mult, spuse Wickham. Dar o seară ca aceea nu e locul pentru adevăruri delicate.

– Delicate?

Elijah ridică o sprânceană.

– Sună ca începutul unei povești.

– Mai degrabă ca un avertisment, zise Wickham, conducându-l spre o margine mai liniștită a pieței. Știți deja, probabil, că între mine și domnul Darcy există o… istorie.

Elijah tăcu, lăsându-l să continue.

– Ne cunoaștem de când eram copii, spuse Wickham. Tatăl lui a fost binevoitor cu mine, aproape ca un părinte. M-a sprijinit, m-a tratat cu respect… Până când a murit, se opri, privindu-l pe Elijah cu ochi care combinau tristețea cu un strop de amărăciune.

– Și atunci… domnul Darcy a decis că promisiunile tatălui său nu mai contează.

– Promisiuni?  întrebă Elijah, calm, dar cu interes.

– O mică moștenire, o carieră… totul retras, fără explicații, fără drept de apel. Din acel moment am înțeles că pentru unii, onoarea e doar un cuvânt frumos, nu o obligație.

Wickham își întoarse privirea spre un grup de ofițeri care treceau, apoi o fixă iar pe Elijah.

– Știu că el ar spune altceva. Și va spune. Dar țin să știți că adevărul meu există și fără aprobarea lui.

Elijah voia să întrebe mai mult, însă un freamăt se ridică dinspre centrul pieței. O prezență impunea alt ritm pașilor din jur. Întoarse capul și îl văzu.

Domnul Darcy.

Îmbrăcat impecabil, cu paltonul lung și pălăria de călătorie, înainta printre oameni cu o demnitate rece. Nu părea să privească în stânga sau în dreapta  și totuși, când ochii lui întâlniră pe ai lui Elijah, ceva nevăzut se strânse în aer.

Privirea lui Darcy alunecă spre Wickham. Nicio schimbare vizibilă pe chip, dar tensiunea era acolo, ca o lamă ascunsă sub o panglică. Se apropie.

– Domnule Bennet, domnule Wickham, spuse cu o înclinare minimă.

– Ce coincidență… să vă găsesc împreună.

-O coincidență plăcută, sper, zise Wickham cu un zâmbet amabil.

– Coincidențele nu sunt nici plăcute, nici neplăcute, replică Darcy.

– Sunt doar inevitabile.

Elijah simți cum replicile lor aveau vârful muiat în politețe, dar lama era intactă.

– Domnule Darcy, spuse Elijah, tocmai discutam despre copilăria dumneavoastră comună.

– Așa cred, răspunse Darcy, privindu-l direct.

-Și bănuiesc că ați primit o versiune interesantă.

– Poate, zise Elijah. Dar nu cred în verdicte grăbite.

Un moment de tăcere densă. Ochii lui Darcy rămăseseră la Elijah, dar expresia era greu de citit: recunoștință pentru prudența lui sau… o gelozie prea bine strunită ca să se reverse?

Wickham rupse tăcerea.

– Dacă îmi permiteți, domnule Bennet, mi-ar plăcea să continuăm plimbarea noastră. Piața are colțuri care merită văzute.

Darcy interveni înainte ca Elijah să răspundă.

– Și poate, după aceea, domnule Bennet, ați putea să mă onorați cu câteva minute. Sunt lucruri pe care trebuie să vi le spun… personal.

Ochii lor se întâlniră din nou. În privirea lui Darcy nu era doar dorința de a se explica, ci și un soi de avertisment mut: Nu-l lăsa să-ți ocupe prea mult timp.

Wickham zâmbi larg, dar ochii lui aveau o nuanță de satisfacție ascunsă.

– Ei bine, se pare că cineva nu e încântat de compania mea, spuse el cu un ton jucăuș, dar cu intenția clară de a-l provoca.

– Sau poate doar că nu e încântat să mă vadă aici, răspunse Elijah, păstrându-și calmul.

– Nu, domnule Bennet, credeți-mă… nu e vorba de dumneavoastră.

Wickham se aplecă puțin, ca și cum ar fi împărtășit un secret.

– E despre mine. El nu poate suporta să mă știe aproape de cineva pe care îl respectă… sau apreciază.

Elijah își întoarse privirea spre tarabele cu fructe, ca să-și ascundă un zâmbet scurt.

-Vorbiți ca și cum ați fi foarte sigur de ceea ce simte domnul Darcy.

-O, sunt.

Wickham luă o pară de pe tarabă, o cântări în palmă și o puse la loc.

– Îl cunosc mai bine decât oricine. Și el știe asta.

Se plimbară mai departe printre standurile cu stofe și bijuterii. Wickham avea darul de a vorbi despre nimicuri cu aceeași pasiune cu care povestea despre nedreptățile din trecut. Între două glume bine plasate, arunca aluzii despre moștenirea pierdută, despre planurile ruinate, despre cât de mult îl dezamăgise cineva în care crezuse orbește.

Elijah îl asculta, dar cu fiecare frază avea senzația că Wickham țese o pânză deasă, menită să-l facă să vadă doar o singură versiune a adevărului.

– Să știți că vă admir răbdarea, domnule Bennet, spuse Wickham la un moment dat.

– Nu oricine ar sta să mă asculte povestind despre anii aceia.

– Poate pentru că știu că un adevăr complet nu se obține niciodată dintr-o singură sursă, răspunse Elijah.

Wickham îl privi cu un amestec de surprindere și amuzament.

– Atunci abia aștept să-l auziți și pe al lui. Sunt curios ce veți crede după aceea.

La câteva străzi distanță, Darcy stătea lângă trăsura lui, discutând cu un mesager. Dar ochii lui se ridicau periodic, căutând silueta lui Elijah în mulțime. Când îl zări, zâmbind la o glumă spusă de Wickham, maxilarul i se încordă imperceptibil.

Nu era doar neîncredere. Era altceva, un fior de neliniște pe care nu și-l putea permite, dar pe care nu-l putea controla.

Când plimbarea se apropie de sfârșit, Wickham îl conduse pe Elijah aproape de marginea pieței.

– Nu vreau să vă răpesc întreaga dimineață, spuse el. Dar dacă vă mai rămâne timp, poate ne vedem la ceai, într-o zi.

– Poate, răspunse Elijah, fără promisiuni.

Și atunci, din umbra unei clădiri, Darcy păși spre ei. Mișcarea era calmă, dar privirea… tăioasă.

– Domnule Bennet, spuse el, am sperat că veți accepta să-mi acordați acum acele câteva minute.

-Desigur, răspunse Elijah, surprins de insistența lui.

– Minunat. 

Darcy îi aruncă lui Wickham un salut scurt, aproape formal.

– Domnule Wickham.

– Domnule Darcy, replică acesta cu un zâmbet ce părea sculptat pentru a-l irita.

Elijah privi scurt de la unul la altul. În jurul lor, piața continua să vuiască, dar între cei trei aerul era altul  mai dens, mai greu. Avea să afle acum ce înseamnă „versiunea” lui Darcy.

Darcy și Elijah se îndepărtară de piață, luând o alee pietruită ce ducea spre o mică grădină publică. Vântul de toamnă făcea frunzele să foșnească, iar lumina filtrată printre ramuri părea să topească marginile realității, lăsând loc doar pentru cuvinte.

– Așadar, spuse Elijah, în timp ce pășea calm.

-Wickham îmi sugerează că ați fost… nedrept.

Darcy își ținu spatele drept, dar ochii i se întunecară ușor.

– Wickham știe să spună povești. Dar știe și cum să lase goluri acolo unde adevărul l-ar dezavantaja.

– Nu negați că există o poveste.

-Nu. Neg doar versiunea pe care ați auzit-o. 

Darcy îl privi direct.

– Tatăl meu l-a respectat și l-a ajutat, dar a existat un motiv întemeiat pentru care i-am refuzat anumite… libertăți. Motive care țin de onoare și protecția celor din jur.

Elijah își ținu privirea pe chipul lui Darcy, căutând crăpături în zidul rece.

– Și gelozia?  întrebă el brusc, aproape fără să-și dea seama că rostește cuvântul.

O umbră îi trecu pe chip lui Darcy, rapidă, dar imposibil de ascuns.

– Nu cred că e relevant, răspunse, cu o voce joasă, aproape tăioasă.

– Pentru mine, e, replică Elijah, calm, dar ferm.

O secundă de tăcere în care vântul ridică frunzele la picioarele lor. Darcy inspiră adânc.

– Domnule Bennet… Elijah… nu am venit aici pentru a concura cu el. Dar îmi displace ideea ca el să vă influențeze înainte ca eu să am șansa să vă spun… totul.

Ochii lui rămăseseră fixați pe ai lui Elijah, și în privirea aceea era un amestec straniu de avertisment, rugăminte și ceva ce semăna prea mult cu dorința.

– Atunci spuneți, îl provocă Elijah.

– Nu aici, nu acum. Dar promit… o să vină momentul.

Nu se atinse de el, dar aerul dintre ei era încărcat, ca înaintea unei furtuni.

Câteva ore mai târziu, liniștea din Longbourn fu spartă de tropotul unui mesager. Doamna Bennet alergă să primească plicul, iar sigiliul cu inițiala „B” îi străluci în mână.

– E pentru June!  anunță ea, aproape vibrând de curiozitate.

Junne, cu mâinile tremurânde, desfăcu plicul. Scrisul era elegant, înclinat ușor spre dreapta, cu urme vizibile de grabă.

„Domnișoară Junne,

Îmi este greu să scriu aceste rânduri, dar împrejurările mă obligă.

Sora mea, Caroline, a căzut grav bolnavă, iar datoria de frate nu-mi lasă altă opțiune decât să mă întorc imediat acasă.

Vă rog să primiți iertarea mea pentru această plecare bruscă și să credeți că amintirea zilelor petrecute în compania dumneavoastră va rămâne una dintre cele mai luminoase din viața mea.

Cu cea mai sinceră considerație,

Charles Bingley”

Hârtia îi alunecă ușor din mâini, iar privirea ei se încețoșă. Doamna Bennet, după o clipă de tăcere, izbucni în exclamații dramatice despre „soarta crudă” și „ocaziile pierdute”, în timp ce Elijah o privea pe sora lui cu o expresie amestecată de compasiune și îngrijorare.

Pe fereastră, apusul vărsa o lumină aurie peste încăpere, iar în acea liniște tensionată, Elijah simți că roata evenimentelor tocmai începuse să se întoarcă… și nimeni nu știa încă încotro.