Onoare și prejudecată Capitolul 8

Capitolul 8

Între dorința și dor …un foc mocnit

Soarele lunii mai răsărea generos peste casa familiei Bennet, scăldând totul într-o lumină caldă, aproape nepăsătoare față de tumultul interior al fiecăruia. Pentru doamna Bennet, zilele erau o sărbătoare continuă. În sfârșit, putea rosti cu voce tare, fără urmă de teamă sau suspin, că își măritase fiica. Junne era acum doamna Bingley, și acest fapt trebuia repetat cât mai des, ca să nu cumva să scape atenției celor din jur.

– Dragul meu, neapărat trebuie să mergem să-i vizităm! rosti ea, cu ochii aprinși, așezând cu grijă panglicile de pe o pălărie nouă, pe care o cumpărase anume pentru prima vizită.

– Casa lor trebuie să fie splendidă, iar sălile de bal… oh, trebuie să le văd cu ochii mei!

Domnul Bennet, sprijinit comod într-un fotoliu, își ridică încet privirea din ziar și trase aerul adânc, cu acel zâmbet ironic pe care soția lui nu-l observa niciodată.

– Draga mea, spuse el pe un ton liniștit, dacă îi vizităm acum, tinerii căsătoriți s-ar putea să uite că sunt… tineri căsătoriți. Crezi că vor fi încântați să-și vadă mama și tatăl în pragul casei chiar în primele lor zile de căsnicie?

Doamna Bennet ridică mâinile teatral, ca și cum soțul ei nu ar fi înțeles nimic din rostul unei mame.

– Dar dragul meu! E de datoria mea să mă asigur că fiica mea este fericită, că are tot ce-i trebuie! Nu vezi câtă nevoie au de sfaturile mele?

-Eu văd altceva, replică domnul Bennet cu o ironie blândă, ridicându-se. Eu văd că orice tânăr are nevoie de liniște. Propun să avem răbdare măcar până la sfârșitul lunii lor de miere. Dacă fiica ta reușește să supraviețuiască o lună întreagă fără vizita ta, atunci poate că domnul Bingley va fi dovedit că este un soț vrednic.

Doamna Bennet oftă zgomotos, dar nu spuse nimic. În inima ei, planurile de vizită nu se stingeau.

În tot acest timp, Elijah încerca să-și înece gândurile în munca pământului. Cu mânecile suflecate și fruntea plină de sudoare, se apleca asupra straturilor din grădină, smulgea buruieni, ridica pământul cu grebla, de parcă fiecare lovitură ar fi putut șterge imaginea lui Darcy plecând.

Dar nici pământul, nici soarele, nici mirosul de iarbă umedă nu reușeau să alunge dorul. Îi simțea lipsa în fiecare ceas. Noaptea, adormea târziu, cu imaginea ochilor întunecați și a vocii adânci ce îi răsuna încă în minte. Ziua, încerca să pară liniștit, dar sufletul îi dansa între furie și dorință.

În a treia zi după plecarea lui Darcy, un mesager veni călare și întinse lui Elijah o scrisoare. Inima i se opri pentru o clipă. Recunoscu imediat scrisul elegant, ordonat, pe care îl zărise doar fugitiv în alte ocazii.

Cu mâinile tremurânde desfăcu plicul și citi:

Dragă domnule Bennet,

Îți scriu cu gândul că aceste câteva rânduri îți vor găsi sănătatea bună și zilele liniștite, deși mă îndoiesc că liniștea poate fi un lucru pe care tu îl cunoști întru totul. În ultimele zile, moșia mea a cerut multă atenție. Unul dintre arendași a ridicat pretenții pe care nu le pot ignora, iar treburile gospodărești se cer rezolvate cu hotărâre.

Totuși, te asigur că, oricât de încăpătoare ar fi câmpurile de aici, oricât de falnice ar fi pădurile și oricât de limpede ar fi râurile ce străbat pământul, toate îmi par lipsite de viață fără un lucru: privirea ta. Oriunde mă întorc, am impresia că verdele ochilor tăi se regăsește în iarba dimineților, în umbra pădurii, în reflexul apelor.

Nu-ți ascund că lipsa ta mă apasă mai mult decât am crezut posibil. E o tăcere întreagă în jurul meu, o tăcere ce poartă numele tău. În curând sper să revin, și fie că soarta îmi va îngădui sau nu, îți mărturisesc acum: dorul meu e viu și nu se lasă stins.

Al tău,

Fitzwilliam Darcy

Elijah lăsă scrisoarea să-i alunece în poală și își duse mâna la piept. Simțea cum fiecare cuvânt îi ardea pielea, cum întreaga lui ființă se cutremura. Și pentru prima dată, nu se mai simți doar părăsit, ci dorit.

Pământul, buruienile, soarele  nimic nu mai conta. Singurul lucru real era promisiunea nerostită dintre rânduri: că Darcy avea să se întoarcă.

Cu scrisoarea domnului Darcy încă tremurând între degete, Elijah simți că nu poate rămâne nicio clipă în grădină. Inima îi bătea nebunește, iar picioarele i se mișcară singure. Intră în casă, străbătând coridorul lung cu pași repezi, și se trânti aproape în fugă la biroul său.

Își scoase grăbit pana, tăie colțul unei foi groase și albicioase, își turnă cerneală în călimară, dar mâinile îi erau atât de nesigure încât stropii se risipiră pe masă. Își mușcă buza, respiră adânc și încercă să se liniștească. Dar cum să scrie, când sângele îi pulsa în tâmple și fiecare cuvânt al lui Darcy îi vibra încă în urechi?

„Lipsa ta mă apasă…”

„Privirea ta…”

„Dorul meu e viu…”

Elijah închise ochii pentru o clipă, strângând pana în mâna tremurată. Orgoliul îi șoptea să nu răspundă atât de repede, să nu se arate slab. Dar inima lui, flămândă, îl împingea să scrie chiar acum, să lase totul să curgă pe hârtie.

În cele din urmă, se aplecă peste foaie, iar cuvintele izbucniră, mai degrabă dictate de suflet decât de minte.

Domnule Darcy,

Nu m-aș fi așteptat să primesc o scrisoare de la dumneavoastră atât de curând. Mărturisesc că m-a tulburat mai mult decât aș fi dorit să las să se vadă. Nu știu dacă e de folos să vă spun că zilele mele s-au umplut de o neliniște stranie de când ați plecat, iar nopțile… nopțile îmi par nefiresc de lungi.

Vorbiți despre verdele ochilor mei ca și cum ar fi o comoară. Nu pot decât să vă întreb: nu cumva e o exagerare a imaginației? Nu sunt nici un peisaj, nici o apă limpede, sunt doar un bărbat obișnuit care a învățat să-și ascundă neputințele. Și totuși… știu că nu am putut să-mi ascund privirea atunci când” m-ați chemat” pe balcon.

Îmi este greu să înțeleg de ce ați ales să plecați tocmai când … tocmai când părea că amândoi începem să ne dezvăluim.

Nu știu ce înseamnă dorul pentru dumneavoastră, dar pentru mine înseamnă neliniște, furie și o dorință atât de arzătoare, încât mă tem de ea. Îmi spuneți că mă veți căuta din nou, că veți reveni, și eu ar trebui să cred. Și vreau să cred.

Dar nu pot să nu vă întreb, în toată îndrăzneala mea: cât de curând?

Cu respect,

Elijah Bennet

Scrisoarea se sfârși brusc, ca și cum Elijah nu ar fi îndrăznit să lase tot ce simțea să alunece pe hârtie. Pana îi alunecă din degete, iar el o lăsă să cadă. Își lipi fruntea de marginea biroului, respirând greu, ca un om care abia supraviețuise unui adevăr spus prea devreme.

Își cufundă sigiliul în ceară roșie și pecetlui plicul, dar mâinile lui încă tremurau. Știa că în acel moment nu mai era doar un bărbat care răspundea unei scrisori, ci un suflet care se lăsase descoperit, chiar și printr-un văl de orgoliu.

Trimise scrisoarea în aceeași zi, fără să se mai uite înapoi.

Zilele treceau una după alta cu o lentoare chinuitoare, ca și cum soarele însuși ar fi stat în loc, refuzând să-i mai aducă lui Elijah o veste. Scrisoarea trimisă fusese pecetluită și încredințată mesagerului, iar inima lui, plină de nerăbdare, bătea necontenit în așteptarea unui răspuns.

Dar zilele se scurseră… și nici o scrisoare nu mai veni.

În fiecare dimineață, Elijah se ridica devreme, găsind un pretext să meargă la poartă sau să rătăcească prin grădină, ca și cum ar fi avut treabă, dar ochii îi urmăreau mereu drumul prăfuit. Orice siluetă zărită în depărtare îl făcea să tresară, dar pașii care se apropiau aduceau doar vecini, negustori ori servitori. Nici o umbră cunoscută, nici un semn că domnul Darcy și-ar fi ținut făgăduința.

În a treia zi, nerăbdarea deveni neliniște. În a patra, neliniștea se preschimbă în furie surdă. Iar în a cincea, Elijah înțelese că sufletul său era deja prins într-o mreajă din care nu mai putea scăpa.

Își umplea orele muncind pământul până la epuizare. Își murdărea mâinile, își forța spatele și mușchii doar ca să alunge gândurile. Dar oricât ar fi săpat, oricât ar fi ridicat pietre ori ar fi strâns recolta, inima îi rămânea înfiptă în același dor neînduplecat. În ochii lui se oglindea iar și iar aceeași imagine: chipul lui Darcy luminat de lumânările balului, privirea lui întunecată și caldă, și șoapta care îl urmărea ca un jurământ: „tot ce am făcut a fost pentru tine…”

Într-o dimineață, chiar când își pusese pălăria de lucru și se pregătea să iasă în grădină, ușa se izbi cu putere de perete. Doamna Bennet intră vijelios, cu obrajii aprinși și ochii sclipind de încântare.

– Elijah, dragul mamei, destul ai stat așa! spuse ea cu un entuziasm care nu lăsa loc de replică. Junne e măritată, iar casa noastră e acum mai liniștită ca niciodată. E timpul să te gândești și tu la… viitorul tău!

Elijah își ridică încet privirea spre ea, cu sprâncenele încruntate.

-Viitorul meu?

– Da, desigur! izbucni ea, fluturând mâinile ca un general ce își trasează planul de atac. Nu te mai poți ascunde după muncă și pământ. O mamă știe când fiul ei… întârzie. Iar tu, Elijah, întârzii! Domnișoarele frumoase nu se vor aștepta la nesfârșit.

El încercă să răspundă, dar cuvintele îi muriră pe buze. Cum să-i spună mamei sale că sufletul îi era deja prins în mrejele unui bărbat, și nu în brațele vreunei tinere? Cum să-i mărturisească faptul că fiecare clipă era deja legată de promisiunea mută a lui Darcy?

Doamna Bennet însă nu avea nevoie de răspuns. Îl luă de braț cu o hotărâre imbatabilă și îl trase aproape de fereastră.

– Am primit o invitație la o serată săptămâna viitoare. O să fii prezent, dragul mamei! Sunt acolo câteva domnișoare minunate, tinere și… bine crescute. E timpul să te însori!

Elijah simți că respirația i se taie. Cuvintele „e timpul să te însori” se loviră de tâmplele lui precum un ecou dureros. Își desprinse mâna din brațul ei și întoarse privirea spre geam, spre drumul pustiu unde nu se zărea nimeni.

În ochii lui, însă, nu mai era nici grădina, nici drumul, nici lumina dimineții. Era doar acel chip, acea privire întunecată care îl dezarma și acea absență care îl sfâșia.

Piața fremăta sub zumzetul dimineții. Tarabe pline de mătăsuri, stofe grele, dantele delicate și culori vii erau așezate cu grijă, chemând privirile doamnelor grăbite să aleagă pentru baluri sau serate. Doamna Bennet, cu pași repezi și ochii sclipind de încântare, pipăia fiecare eșarfă, trecându-și degetele peste mătăsurile fine ca și cum ar fi ales comorile unei împărătese.

– Elijah, dragul meu, privește, nu-i așa că acest albastru ar da bine cu ochii tăi? Sau poate un verde mai sobru, să te facă și mai fermecător? Vai, îmi vine să le cumpăr pe toate!

Elijah își așeză mâinile la spate, încercând să pară liniștit, deși gândurile îi erau departe, mult prea departe de bucuria frivolă a eșarfelor. Ochii îi alunecară prin piață și, pentru o clipă, tot aerul păru să se oprească. La câțiva pași distanță, silueta lui Wickham se contura cu nonșalanța bine-cunoscută. Zâmbetul lui lucios, costumul impecabil, pașii siguri  toate acelea îl făceau să fie din nou imaginea perfidă a unui șarm fals.

Privirea lui Elijah se încruntă o clipă, dar aproape imediat o lăsă să alunece în altă parte, ca și cum prezența aceluia ar fi fost doar o umbră deranjantă. Își întoarse chipul spre mama lui, prefăcându-se interesat de un colț de dantelă albă.

Dar Wickham nu rata niciodată ocazia. Cu același aer unsuros, se apropie cu pasul său elastic și glasul îmbibat de lingușire.

– Domnule Bennet… doamnă Bennet, ce onoare să vă întâlnesc aici, în această dimineață atât de însorită! Ce potrivire minunată între frumusețea acestei piețe și strălucirea doamnei Bennet!

Doamna Bennet tresări, aproape încântată de compliment, dar Elijah îi simți ezitarea. Se întoarse brusc spre Wickham și, cu privirea rece ca lama unui cuțit, îi răspunse scurt:

– Domnule Wickham.

Atât. Nimic mai mult. Fără zâmbet, fără politețe în plus, doar o tăietură rece între ei.

Ochii lui Wickham scânteiară o clipă, poate de iritare, poate de un amuzament perfid, dar Elijah nu îi dădu timp să continue. Își prinse mama de braț cu o fermitate neașteptată și înaintă printre tarabe, lăsând în urmă vocea lingușitoare și parfumul prea dulce al lui Wickham.

Doamna Bennet, copleșită de gest, abia reuși să-și tragă brațul mai aproape și murmură, cu o ușoară mirare:

– Elijah, dragul meu, ce grabă… și ce răceală! Domnul Wickham este un tânăr atât de bine-crescut…

Elijah își mușcă buza, nelăsând niciun cuvânt să iasă. Privirea îi rămase fixată înainte, dar în sufletul lui ardea o tensiune greu de stăpânit.

Casa Bennet vibra de pașii repezi ai doamnei Bennet. Intrase în salon aproape trântind ușa, cu obrajii aprinși și cu eșarfa strânsă în pumni, de parcă ar fi fost o dovadă a unui mare afront. Elijah, cu privirea în pământ, o urma în tăcere, lăsând-o să-și verse toată furtuna.

Domnul Bennet, așezat comod în fotoliul său, cu o carte pe genunchi și ochelarii alunecați ușor pe nas, ridică o sprânceană la privirea agitată a soției.

– Ei bine, draga mea, ce catastrofă s-a mai abătut peste piața din Meryton? S-au scumpit merele sau s-a prăbușit taraba cu dantelării?

– Nu, domnule Bennet, nu! strigă doamna Bennet, fluturând mâinile ca și cum ar fi alungat un nor negru.

-Este despre fiul dumitale! Despre Elijah! O rușine fără margini, un afront pe care niciodată nu l-am mai trăit!

Domnul Bennet își sprijini bărbia în palmă, ascunzând un zâmbet abia reținut.

– Îmi imaginez că Elijah n-a făcut altceva decât să respire prea tare în prezența cuiva.

-Respira? Nu, domnule Bennet, nu! În piață, tocmai în piață, unde toate doamnele și domnișoarele își plimbă eleganța, Elijah a îndrăznit să-l trateze cu o răceală jignitoare pe domnul Wickham! Pe acel tânăr atât de politicos, atât de bine-crescut, care a avut bunăvoința să ne salute cu atâta căldură!

Elijah ridică privirea, dar  tăcu, lăsând-o pe mama lui să clocotească mai departe.

– Nu i-a răspuns decât cu un „domnule Wickham” scurt și rece, ca și cum ar fi alungat un câine de pe prispă! Și apoi, fără niciun respect, mi-a înfipt brațul și m-a târât printre tarabe, de parcă eu, mama lui, eram o servitoare care trebuia să-l urmeze! Toată piața a văzut, domnule Bennet, toată piața!

Domnul Bennet își scoase ochelarii și își ridică privirea spre Elijah, apoi înapoi la soția lui.

– Așadar, dacă înțeleg bine, vina lui Elijah este că nu a zâmbit suficient de larg și nu a primit cu brațele deschise lingușelile domnului Wickham. Ce tragedie! Îți înțeleg suferința, dragă soție, îți va trebui, probabil, o zi întreagă de odihnă ca să te recuperezi după un asemenea scandal.

– Domnule Bennet! izbucni ea, aproape în pragul leșinului teatral. Nu glumi cu lucruri atât de serioase! Reputația noastră, imaginea noastră, tot ce am clădit prin politețea și buna-cuviință de ani de zile, Elijah a aruncat totul la pământ într-o clipă!

Elijah își strânse pumnii, simțind că fiecare cuvânt al mamei îi apăsa pieptul.

– Mamă, spuse el cu voce scăzută, nu am făcut nimic greșit. Am răspuns politicos, atât cât era nevoie. Nimic mai mult.

-Politețea, dragul meu, nu este un cuvânt aruncat în vânt! replică ea cu indignare.

-Domnul Wickham merita o conversație, o atenție, un zâmbet! Merita respectul tău, iar tu l-ai alungat cu o privire rece!

Domnul Bennet își drese glasul, privind peste cartea lui, cu un ton în care ironia se împletea cu înțelepciunea.

– Cred, draga mea, că Elijah merită o laudă. Într-o lume unde toată lumea aleargă după lingușeli, el a ales să fie sincer. Un lux pe care puțini și-l permit.

Doamna Bennet își ridică ochii spre tavan, ca și cum cerul ar fi trebuit să-i fie martor la nedreptatea ce o trăia. Elijah, însă, rămase nemișcat, cu privirea fixată în podea, încercând să-și stăpânească furtuna din suflet.

În tăcerea grea ce urmă, fiecare gând al lui era dus nu spre Wickham, nici spre reproșurile mamei lui, ci spre ochii întunecați ai domnului Darcy, singura imagine care reușea să-i tulbure liniștea.

Noaptea coborî asupra casei Bennet cu un aer liniștit, dar pentru Elijah liniștea era doar un cuvânt gol. Se așezase în patul său, dar ochii lui rămâneau larg deschiși, urmărind umbrele ce se mișcau pe tavan în lumina lunii. Simțea perna rece sub tâmple și totuși capul îi ardea de prea multe gânduri.

Fiecare clipă trecea greoaie, ca o oră întreagă, și cu toate acestea, când închidea ochii, timpul părea să fugă nebunește, amestecând amintirile zilei cu dorurile nespuse.

Wickham îi apărea primul în minte. Chipul său fals zâmbitor, privirea prea unsuroasă, gesturile prea calculate, toate acestea lăsau în sufletul lui Elijah un gust amar. Ceva nu era la locul lui. Ceva ascuns în spatele vorbelor mieroase. „Ce ascunzi, domnule Wickham?”, își șoptea în gând, întorcându-se de pe o parte pe alta. Îi simțea prezența aproape sufocantă, ca un fum ce intră pe sub ușă și nu mai poate fi alungat.

Dar apoi, de fiecare dată, peste umbra lui Wickham se așternea lumina unui alt chip. Ochii negri și adânci ai domnului Darcy se ridicau în fața lui Elijah cu forța unui magnet invizibil. Își amintea timbrul grav al vocii lui, modul în care buzele i se mișcaseră aproape de ale lui pe balcon, mâna care i-a strâns-o într-o clipă ce ar fi putut fi eternă.

Și atunci totul se schimba în trupul lui Elijah. Furia și suspiciunea lăsate de Wickham se risipeau ca un fum, iar în locul lor răsărea o dorință arzătoare. O dorință de apropiere, dar nu de oricare fel  una care îi aducea căldură în piept și tremur în genunchi. Își dorea să-l atingă pe Darcy, să-i audă cuvintele șoptite nu ca pe un secret, ci ca pe o declarație.

Orele se scurgeau fără ca somnul să vină. Noaptea trecu, iar când primele raze ale dimineții se strecurară prin perdeaua subțire, Elijah încă era treaz, cu privirea pierdută în tavan. Ochii îi ardeau, dar nu din oboseală, ci dintr-o febră a inimii.

Roua dimineții își făcea drum peste geamuri, iar el încă mai simțea acea luptă în suflet: distanța rece pe care o dorea între el și Wickham și apropierea arzătoare pe care o tânjea alături de Darcy.

Se ridică încet din pat, își trecu mâna peste ochi și își spuse cu un fior:

„Trebuie să aflu adevărul despre Wickham… și trebuie să înțeleg ce înseamnă dorința asta nebună ce mă leagă de Darcy. Nu mai pot fugi nici de unul, nici de altul.”

În zori, când lumina abia mângâia pământul, roua se agăța încăpățânată de fiecare fir de iarbă, transformându-l într-o perlă vie. Elijah stătea nemișcat, sprijinit de peretele rece al casei, cu ochii pierduți în orizont. Noaptea îi furase somnul, dar îi dăduse, în schimb, un foc lăuntric pe care nu îl mai putea stinge.

Pașii îl purtară în spatele casei, acolo unde livada de meri își întindea ramurile încărcate de fructe crude. Picăturile de rouă străluceau pe frunze ca niște mici diamante prinse în pânza dimineții. Aerul mirosea a pământ reavăn și a început de vară.

Și atunci, în zare, pe linia blândă a unui deal, o umbră se contura. Un punct negru care se mișca, câștigând formă cu fiecare clipă. Elijah simți cum privirea i se aprinde, iar inima începu să-i bată cu forța unei tobe războinice. Fiecare tresărire era un strigăt mut: Este el.

Era Darcy. Venind spre el.

Elijah se desprinse de zidul casei ca trezit dintr-o vrajă, iar pașii i se mișcau singuri, ca și cum picioarele, nu mintea, ar fi fost cele care îl conduceau. Era o chemare tăcută între doi oameni ce nu-și mai puteau nega nimic.

Opt zile. Trecuseră opt zile de absență, iar acum, cu fiecare pas care îi apropia, lumea părea să se reclădească. Culorile erau mai vii, aerul mai limpede, soarele mai cald. Elijah Bennet nu mai avea de gând să se ascundă. Se îndrăgostise iremediabil de domnul  și iritabilul Darcy.

Soarele le îmbrăca fețele în raze aurii, hipnotice, halucinante. Se opriră, despărțiți de un singur pas. Respirația lui Darcy era grea, dar nu din oboseală  ci din cauza poverii pe care o purta în suflet.

Înaintă un pas, scurtând distanța, și în ochii lui Elijah se citiră toate emoțiile lumii.

– Mă simt vrăjit de dumneavoastră, domnule Bennet… vă aparțin, trup și suflet, rosti Darcy într-un glas ce vibra de adevăr.

Și atunci, timpul se opri. Respirațiile, bătăile inimii, vântul printre ramuri totul aștepta un răspuns.

Un pas. Un braț întins. Și în acea clipă, razele soarelui fură tăiate de conturul a două buze care se atingeau. Timide la început, apoi pline de o foame dulce, de o dorință de a cunoaște și de a simți dincolo de orice frică impusă de lume.

Era începutul a tot ce fusese refuzat până atunci.

Sărutul lor, început cu o atingere timidă, se prefăcu într-un val arzător, ca și cum tot dorul adunat în opt zile de absență ar fi explodat într-o singură clipă. Buzele lui Darcy erau calde, nesigure doar pentru o fracțiune de secundă, apoi se înfipseră cu o disperare în buzele lui Elijah, ca un om însetat ce găsește, în sfârșit, izvorul.

Elijah tresări, dar nu se trase înapoi. Din contră, întreaga lui ființă părea să se topească în sărutul acela. Simți mâinile ferme ale lui Darcy ridicându-l ușor de umeri, apropiindu-l mai mult, ca și cum ar fi vrut să-i aducă sufletul mai aproape de al său. Palmele lui Elijah, în tremur, îi cuprinseră haina, sfâșiind aproape țesătura, ca și cum s-ar fi temut că, dacă l-ar lăsa o clipă, lumea s-ar prăbuși.

Aerul dimineții se umplu de șoapte nerostite, iar livada din spatele casei păru să amuțească. Nici vântul nu mai îndrăznea să tulbure frunzele, nici păsările nu mai cântau. Tot universul își ținuse respirația pentru ei.

Buzele lor se regăseau, se desprindeau pentru o secundă doar ca să se caute din nou, mai flămânde, mai dornice. Lacrimile lui Elijah, reținute prea mult timp, se adunară în colțul ochilor și se amestecară cu sărutul, ca o pecete a unei promisiuni ce nu mai putea fi negată.

Darcy își lipi fruntea de a lui, fără să rupă de tot legătura dintre ei. Respirația lor era grea, amestecată, fierbinte, iar în ochii lui întunecați ardea o flacără ce putea mistui tot ce îi înconjura.

– Elijah… murmură el, vocea lui mai mult un geamăt decât un cuvânt.

-Te-am urât pentru că te-am dorit, recunoscu Elijah într-o suflare, lăsându-și fruntea să se sprijine de a lui.

Și atunci, un alt sărut izbucni între ei  mai adânc, mai sfâșietor, ca și cum ar fi vrut să recupereze tot timpul pierdut, toată tăcerea, toate privirile furate.

Era sărutul care spunea: te vreau, te caut, nu mai pot trăi fără tine.

Era sărutul care făcea din răsăritul acelei dimineți începutul unei lumi noi.