Onoare și prejudecată – Capitolul 9

În umbra serilor și a zorilor

Zorii veneau liniștiți peste livezile Longbourn-ului, iar roua atârna grea pe frunzele de măr, făcându-le să lucească precum sticla încă aburită. Elijah se retrase primul, cu haina încheiată doar pe jumătate și cu pașii încetiniți de iarba udă. Se întoarse privind în acei ochii întunecați de parcă îi ademenea să îl urmeze, se opri lângă trunchiul bătrânului arțar și își potrivi respirația. După câteva clipe, se auzea tropotul discret al cizmelor lui Darcy pe poteca de pământ urmându-l, nu rosti niciunul niciun cuvânt în primele secunde după acel sărut ce îi răvășise, lăsau dimineața să-i prezinte din nou, ca pe doi străini vechi.

– Ați venit, spuse Elijah, fără să se întoarcă de tot.

– V-am promis, răspunse Darcy, apropiindu-se până la o palmă distanță.

– Aici pare că aerul e mai limpede decât oriunde.

O tăcere scurtă, plină de lucruri neîndrăznite încă. Un merișor își scutură deasupra lor picăturile, iar una se sparse pe manșeta lui Elijah. Darcy întinse degetele și, cu un gest aproape absent, îndepărtă picătura. Mâna îi rămase o clipă suspendată, ca și cum nu s-ar fi hotărât dacă să plece sau să rămână.

– Îmi vorbeați despre moșia dumneavoastră, zise Elijah, ca să oprească tremurul care-i urcase în gât.

– Despre câmpurile acelea de care pare să vă fie dor când sunteți aici.

– Dorul e mai complicat decât pământul, răspunse Darcy cu un zâmbet abia schițat.

– Pământul se lasă lucrat. Dorul… cere alt soi de muncă.

Pășiră încet printre meri, atingându-se din când în când de umeri, fără să-și ceară iertare pentru asta. Elijah își lăsă palma pe ramura joasă a unui copac, în același timp cu Darcy. Degetele li se atinseseră o clipă, ca o notă scurtă într-o partitură lungă. Nu comentară.

– Ce citiți acum? întrebă Elijah, căutând cu privirea o rază care să spargă frunzișul.

– Un volum de scrisori. E curios câtă viață încape între două margini de hârtie.

– Depinde cui îi scrieți, spuse Elijah și își coborî ochii.

– Unele margini de hârtie dor.

Darcy rămase la un pas în urma lui, lăsând cuvintelor loc să respire.

– Elijah, rosti în cele din urmă, ca și cum numele acela era un lucru prețios pe care îl ținea cu grijă.

– Nu știu să mărturisesc ușor. Dar știu să ascult. Spuneți-mi ce nu spuneți.

– Nu e lucru ușor să fii… văzut, răspunse Elijah.

–  Nici să fii ghicit. Mă tem că, uneori, vă pricepeți prea bine la amândouă.

– Mă străduiesc, zise Darcy simplu.

-Când mi-e frică să vorbesc, încerc să citesc.

Elijah râse scurt, fără urmă de batjocură.

– Și ce ați citit în mine, domnule Darcy?

– Că faceți haz de teamă să nu vă arate spatele. Că vă sprijiniți de ironie ca de un baston, dar mergeți perfect fără el. Și că, atunci când tăceți, e mai tare decât vorbele altora.

Se opriră lângă gardul de sârmă veche ce despărțea livada de fânețe. De partea cealaltă, o linie subțire de ceață se ridica, ca o lumină care nu se hotărâse încă dacă e abur sau nor. Elijah își trecu palma peste lemnul cald de soare al stâlpului, lăsând degetele să simtă fibra.

– Ieri, spuse el, am crezut că nu veți mai veni.

– Ieri am crezut că nu mai am dreptul, replică Darcy.

– Azi am decis că nu pot să lipsesc.

Un foșnet scurt le trădă apropierea: vântul trecu printre crengi și le lăsă pe umeri miros de verde crud. Elijah își întoarse chipul; ochii le erau aproape la același nivel. Vorbiseră despre moșii, despre cărți, despre nimicuri care țin loc de scut, iar scuturile, pe nesimțite se subțiaseră.

– Spuneți-mi ceva adevărat, ceru Elijah, cu glas mai domol.

– Orice.

– Adevărul meu de azi e că diminețile au devenit suportabile numai aici, zise Darcy.

– Și încă unul: mă tem mai puțin de mine, când sunteți lângă mine.

Elijah nu răspunse imediat. Își ridică mâna și netezi, pentru o secundă, cutele fine ale manșetei lui Darcy, un gest mic, aproape domestic, dar care îi înfipse rădăcini în inimă. Apoi lăsă mâna să cadă, de parcă ar fi depus o armă.

– Atunci să le mai facem suportabile, rosti.

– În fiecare zi, dacă mi se dă voie, spuse Darcy.

Se întoarseră pe aceeași potecă, mergând alături. Când trecură prin cercul de umbră al arțarului, umerii li se atinseseră iar. Niciunul nu se depărtă. Iar atunci când ajunseră la marginea grădinii, înainte ca lumea să-și reia zgomotele, Darcy își lăsă degetele să caute, o clipă, mâna lui Elijah. Găsind-o, o strânse scurt, ca pe o înțelegere.

Nu-și promiseseră nimic cu voce tare. Dar dimineața aceea, tăiată în felii de lumină și de tăcere, devenise deja un obicei. Și, odată cu el, începutul unei vieți care să poarte, în sfârșit, numele lor.

Seara coborî peste Longbourn ca o pânză groasă, înghițind zgomotele zilei și lăsând doar scârțâitul podelelor și freamătul vântului printre ramurile livezii. În casă, doamna Bennet își făcea ultimele planuri gălăgioase pentru vizite și invitații, în timp ce domnul Bennet se retrăsese deja în biroul său, ascuns între cărți și ironii tăcute.

Elijah așteptă până când totul se liniști. Își luă haina pe umeri și ieși tiptil, ca un fugar de sub propriul acoperiș. Afară, aerul era rece, iar cerul, presărat cu stele, părea mai aproape decât oricând.

Știa că îl va găsi și nu greșea. La câțiva pași, sub nucul bătrân, Darcy aștepta. Stătea drept, cu mâinile la spate, iar chipul îi era luminat de o lampă mică, atârnată de o ramură.

– Ați venit, spuse Darcy, vocea lui joasă răsunând ca un acord grav.

– Dacă nu veneam, m-aș fi pedepsit singur, zâmbi Elijah, coborând treptele.

Porniră împreună, în tăcere, pe cărarea ce șerpuia printre copaci. Pașii lor erau însoțiți de foșnetul ierbii și de scârțâitul discret al crengilor.

– Domnule Bennet…, începu Darcy, dar se opri, căutând cuvintele.

– Elijah, îl corectă acesta, fără să-l privească.

– Dacă tot îndrăzniți să mă chemați la miezul nopții, măcar să îndrăzniți și numele meu.

Darcy râse scurt, neașteptat. Un râs adevărat, care îl surprinse chiar și pe el. Elijah ridică privirea, uimit de cât de tânăr și viu părea bărbatul în acea clipă.

– Elijah, repetă Darcy, și numele deveni o șoaptă care se pierdu printre frunzele copacilor.

Merseră mai departe, vorbind despre nimicuri: cărțile lăsate acasă, câmpurile lucrate, mirosul de ploaie. Dar fiecare cuvânt era, de fapt, o punte spre altceva. O tăcere mai adâncă, plină de adevăruri nerostite.

La un moment dat, Elijah se opri, ridicându-și fața spre cer. Stelele sclipeau ca niște ochi de foc, iar luna se ridicase grea, rotundă.

– Când eram copil, obișnuiam să cred că stelele sunt ferestrele prin care cei pierduți se uită la noi. Mă întrebam mereu cine privea înapoi.

– Și acum? îl întrebă Darcy, apropiindu-se cu un pas.

– Acum… mă tem că mă privesc eu însumi, printr-o fereastră pe care nu o pot închide, murmură Elijah.

Darcy rămase tăcut. Apoi, fără să mai caute pretexte, își lăsă mâna să alunece pe lângă a lui Elijah. În întunericul moale al nopții, degetele lor se întâlniră. Darcy strânse ușor, ca și cum ar fi spus: nu ești singur.

Elijah închise ochii o clipă, lăsându-se în voia acelei atingeri. Era atât de puțin, și totuși atât de mult.

– Dacă ne vede cineva…, șopti Elijah, dar vocea lui era lipsită de împotrivire.

– Atunci să mergem mai departe, răspunse Darcy simplu. Și, ca să-l liniștească, adăugă: să nu se piardă unul de altul.

Continuară așa, mâinile unite în ascuns, pașii lor alunecând prin iarba înaltă, în timp ce noaptea îi învăluia.

Era mai mult decât o plimbare. Era o mărturisire, un jurământ tăcut, o îndrăzneală pe care doar umbrele și stelele o puteau păstra.

Ziua părea să aducă cu ea uitarea serilor și a dimineților împărtășite, dar nu era așa. Pentru Elijah și Darcy, fiecare clipă în care erau nevoiți să stea în preajma altora era o provocare, un dans de priviri și gesturi ascunse.

Într-o după-amiază, doamna Bennet îi adunase pe toți la ceai în salon, cu intenția de a-și etala noile porțelanuri. Elijah stătea pe canapea, cu o carte în poală, prefăcându-se atent la discuțiile mamei. Darcy, așezat vizavi, părea mai distant ca niciodată, sorbind ceaiul fără să clipească.

Și totuși, sub masă, degetele lor se atinseseră. Mai întâi din greșeală, o atingere scurtă, ca o scânteie. Apoi intenționat, când Darcy își lăsă mâna mai aproape, atingându-i ușor încheietura. Elijah simți un fior urcându-i prin tot trupul și aproape scăpă cartea din mână. Își drese glasul, prefăcându-se că citește, dar în colțul buzelor i se adună un zâmbet mic, irezistibil.

– Domnul Darcy este un exemplu de politețe și sobrietate, spunea doamna Bennet, cu mândrie.

– Ar trebui să înveți de la el, Elijah.

El ridică privirea doar o clipă, întâlnindu-se cu ochii întunecați ai lui Darcy. Verdele și negrul se ciocniră într-o scânteiere de sensuri nerostite.

– Învăț, mamă, șopti Elijah, suficient de încet cât doar Darcy să audă.

Mai târziu, în bibliotecă, când Elijah căuta un volum prăfuit, Darcy intră pe neașteptate. Prezența lui umplu încăperea, iar Elijah, surprins, scăpă cartea din mâini. Se aplecă să o ridice, dar Darcy ajunse primul. Îi întinse volumul și, odată cu el, degetele lor se întâlniră pe coperta tare. O secundă. Două. Prea mult pentru un simplu gest.

– Păreți grăbit, spuse Darcy, vocea lui un amestec de ironie și intensitate.

– Apăreți peste tot, răspunse Elijah, cu un zâmbet scurt, dar ochii lui ardeau.

Ziua continua să le ofere pretexte. La masă, când Elijah turna vin, Darcy îi ținu paharul, iar mâinile li se atinseseră din nou. În curte, când Elijah se aplecă după o floare, Darcy îi ținu brațul o clipă mai mult decât ar fi fost necesar. Și de fiecare dată, lumea din jur continua nepăsătoare, fără să bănuiască nimic.

Dar pentru ei, fiecare atingere era un jurământ. Fiecare privire aruncată pe furiș era un sărut amânat.

Spre seară, când Elijah urcă scările, simți privirea lui Darcy în spatele său. Întoarse capul și, pentru o clipă, ochii li se întâlniră iar. Verdele tulbure și întunericul adânc purtau aceeași tăcere: te văd, te doresc, te aștept.

Elijah își mușcă buza, întorcându-se grăbit. Dar în piept, inima îi bătea nebunește. Și știa: era deja pierdut.