Praf de diamant -Vol1 Partea 1 Capitolul 2

Partea 1.1-Începuturi fragile

Capitolul 2

Rar

Evadarea fusese pregătită mult mai meticulos decât îmi imaginasem.

Totul fusese organizat evitând, pe cât posibil, orice persoană pe care o cunoșteam direct.

Camionul cu care plecam spre Seoul era unul de o tonă, aproape casat, obținut de instructorul de surfing, hyung, printr-o cunoștință. Planul era simplu: odată ajunși în Seoul, lăsam vehiculul într-un loc stabilit dinainte, iar proprietarul, care ne urma cu autobuzul expres, avea să-l recupereze.

După aceea, un senior care fusese superiorul direct al lui hyung în armată ne-a pus în legătură cu o agenție de investigații private. Am stat la han doar două zile; imediat după, am semnat contractul pentru un apartament prin intermediul acelei agenții.

Am lăsat în urmă o scrisoare care sugera că, dacă vor încerca să ne găsească înainte să îi contactăm noi, vom recurge la măsuri mai drastice, poate chiar la auto-vătămare.

Și totuși, nu puteam exclude posibilitatea ca ei să înceapă căutările pornind de la Morae.

De fapt, era foarte probabil.

Pentru asta, aveam nevoie de ajutorul unor profesioniști, agenția de investigații private, pentru a ne acoperi urmele cât mai bine în timpul deplasării.

Directorul agenției, care era un cunoscut din orașul natal al superiorului lui hyung, nu arăta deloc ca cineva care se ocupă cu astfel de lucruri, deși nu puteam fi sigur. Judecând strict după aparențe, proprietarul școlii de surfing părea mult mai potrivit pentru rolul de „director al unei agenții de investigații”.

– Nu vă atingeți de banii din contul bancar. Ne ocupăm noi de asta. Pentru noi… trebuie doar să-i „spălăm” de câteva ori ca să-i scoatem. Vă dăm suma în numerar, așa că veți folosi doar bani cash. Presupun că nu veți folosi carduri,  nici nu mai are rost să spun asta, nu? În ziua de azi, și oamenii obișnuiți se uită la destule filme încât să știe lucrurile astea.

Directorul se plângea că, în ultima vreme, munca devenise mai dificilă din cauza clienților care văzuseră câteva filme și apoi se credeau experți, dând indicații, dar în același timp scosese exact suma echivalentă economiilor lui Hani și Morae dintr-un seif.

Banii strânși de Hani, din economii stricte, fără să cheltuiască nimic, timp de aproximativ un an după liceu, până la înrolare, împreună cu sumele pe care Morae le economisise din banii primiți de la adulți încă din copilărie, ajungeau la o sumă considerabilă.

– Ce? Ți se pare puțin acum că îi vezi în numerar? Vrei să-i număr în bancnote de zece mii doar ca să te enervez?

Directorul zâmbi ușor către noi, care stăteam rigizi, încă tensionați. Indiferent cât de elegant era îmbrăcat în costum și cât de atent își aranjase părul, în momente ca acestea se vedea clar că era implicat în lucruri mai puțin curate.

– Glumesc, glumesc. Bancnotele de cincizeci de mii sunt doar mai ușor de depozitat.

Totuși, acei bani fuseseră folosiți în întregime pentru a obține locuința, fără a mai fi nevoie să-i ascundem în sertare sau sub podea.

Pentru noi era o sumă mare, dar în Seoul, cu acei bani, nu puteai obține decât un apartament la demisol sau unul pe acoperiș.

Din punct de vedere al disconfortului, căldură vara și frig iarna, erau aproape la fel, dar am decis că cel de pe acoperiș era mai bun.

Măcar acolo puteai vedea soarele.

Deși era departe de stația de metrou, iar până la stația de autobuz trebuia să urci o mulțime de trepte abrupte, ne-a liniștit faptul că directorul ne asigurase că putem rămâne acolo cel puțin un an sau doi fără să fim descoperiți.

Era o garanție că această fugă nu avea să se termine ca un simplu gest de sfidare, pe jumătate abandonat.

Pentru moment, era suficient.

Cum nu aveam bani în plus, singurele lucruri din mica noastră garsonieră de pe acoperiș erau o cutie de depozitare neasamblată pentru haine, câteva pături și câteva ustensile de bucătărie absolut necesare.

Atât.

Morae spusese că, în felul acesta, camera părea chiar mai spațioasă.

Trecuseră deja aproximativ trei săptămâni de când ne mutasem. Fie că pregătirile minuțioase își făcuseră efectul, fie că pur și simplu așa fusese să fie, viața noastră se așezase fără niciun semn de probleme serioase.

Nici nu trecuse o săptămână de la mutare și îmi găsisem deja de lucru la o firmă de mutări, iar Morae și Hani aveau locurile lor asigurate dinainte.

Ceva s-a întâmplat  în Bali.

Cafeneaua, ascunsă adânc într-o zonă rezidențială, departe de aglomerația și prețurile ridicate ale zonelor comerciale, reda perfect atmosfera liberă și relaxată a unei țări sudice, exact așa cum îi sugera și numele.

Proprietarul era un coleg mai mare din lumea surfingului al lui Hani, cel care ne pusese în legătură cu agenția de investigații private. Hani lucra acolo ca ajutor de bucătar, iar Morae servea la mese.

După încheierea programului de seară, proprietarul împărțea ingredientele rămase, iar Hani exersa acasă, gătind preparatele din meniu.

Să stăm pe platforma de lemn așezată lângă marginea acoperișului, să bem o bere și să ne povestim ziua în timp ce mâncam ceea ce gătea Hani devenise deja un ritual.

Eram atât de tineri încât cuvântul „tineri” nici măcar nu ne cuprindea.

Nu ne păsa de zgomotul cuplului de tineri căsătoriți de la etajul de dedesubt, care se certau la fiecare două zile ca după un program fix, și nici de camera noastră modestă de pe acoperiș, care avea să devină o saună în mijlocul verii.

Chiar dacă urcatul celor șaizeci și două de trepte era obositor, priveliștea nocturnă a Seoulului nu părea rece sau distantă.

Uneori semăna cu luminile bărcilor de pescuit calmar, pierdute în largul mării. Alteori îmi amintea de Noapte înstelată de la Arles.

Erau zile în care sentimentul de libertate, ca și cum fusesem eliberați de ceva, se amesteca cu griji vagi, cu o emoție fără motiv care îmi pulsa în piept și cu senzația că sunt urmărit.

Toate acestea se învârteau în tăcere în mine.

– Și cine era persoana aceea? întrebă Morae, interesată de povestea mea.

– Era fratele mai mic al unei prietene de-a mamei… pentru o perioadă, când eram mic, mi-a fost profesor de artă.

Când auziră că persoana respectivă avea legătură cu familia mea, pe chipurile lor trecu pentru o clipă o expresie subtilă, care dispăru la fel de repede.

– Și v-ați întâlnit din nou așa, întâmplător? E ciudat. Dacă ai trimite povestea asta la un post de radio, ai câștiga sigur un premiu, spuse Morae, adunând ultima îmbucătură de nasi goreng[1] în lingură.

Deși încerca să destindă atmosfera, expresia lui Hani rămânea ușor tensionată.

– Știa deja despre situația familiei mele. I-a spus mătușa mea.

– …Serios?

Abia atunci chipul lui Hani se relaxă, iar el luă o gură de bere.

– A lucrat la Hong Kong până acum vreo patru ani, apoi s-a întors în Coreea. Acum lucrează la o galerie privată.

– O galerie? Dacă te-a învățat artă și acum lucrează acolo, înseamnă că a fost mereu în lumea asta, nu?

Morae, care mesteca atent ultima îmbucătură, înghiți și continuă:

– Probabil. A spus că are trei expoziții în pregătire, așa că nu are timp să se ocupe de casă. Când am fost acolo, era un haos total.

Am rotit ușor doza de bere în mână, încă pe jumătate plină, răspunzând. Băusem puțin mai mult decât de obicei în seara aceea. Poate de aceea simțeam o căldură ușoară în obraji, în ciuda brizei plăcute.

– O să accepți?

Morae părea să spere că voi spune da.

– Nu sunt sigur încă.

Hani interveni, îngrijorat.

– Dacă îți va fi greu să-l vezi, nu e nevoie să faci asta.

Era felul lui de a spune că nu voia să deschidă din nou răni vechi. Dar adevărul era că fața domnului Im nu îmi provocase nicio durere, dimpotrivă.

Primul sentiment sincer care îmi venise în minte când l-am recunoscut fusese… bucuria.

Chipul lui nu era legat de amintiri dureroase.

– Tu ești, practic, un zeu când vine vorba de organizare. Nu ți-a oferit asta pentru că știe prin ce treci sau pentru că vrea să te ajute intenționat. Pur și simplu avea nevoie de cineva potrivit și tu ai apărut. Dacă te temi că vei profita de situație, nu o face. Ar fi mai degrabă lipsă de respect față de el. Decide doar în funcție de ceea ce îți dorești cu adevărat.

După ce termină de mâncat, Morae spuse asta și își bău dintr-o înghițitură lungă berea rece pe care o păstrase.

– Da… așa o să fac.

Asta am spus, dar nu era deloc ușor să-mi dau seama încotro mă trăgea cu adevărat inima.

– Eu și Morae avem deja serviciu și, pentru moment, nu ducem lipsă de bani, așa că nu te grăbi.

– Bine.

Hani părea mai precaut decât Morae.

Oamenii își poartă și își vindecă rănile în feluri diferite…

A doua zi trebuia să ajung în districtul Gwangjin la ora șapte. Era timpul să strângem lucrurile și să ne culcăm înainte ca tinerii căsătoriți de jos să înceapă din nou să se certe.

Când am deschis ușa subțire, genul acela care părea că ar ceda dacă un bărbat ar împinge-o mai tare, am dat într-o bucătărie îngustă, abia suficientă pentru ca două persoane să se întindă una lângă alta. Dincolo de ea, prin ușile glisante care se deschideau în ambele părți, se afla camera.

Directorul agenției de investigații private, care ne arătase locul în numele proprietarului plecat în provincia Jeolla, insistase că era „un fel de garsonieră separată”.

Morae și Hani luară camera, iar eu bucătăria. Așa ne-am întins saltelele.

Cei doi protestară vehement, întrebând de ce insist să dorm în bucătărie când era suficient spațiu pentru toți și acuzându-mă că îi tratez ca pe niște străini, dar eu voiam doar să-i protejez… atât cât puteam.

Chiar dacă nu se comportau ca niște îndrăgostiți în fața mea, știam că relația lor nu era doar acea apropiere calmă și prietenoasă pe care o arătau.

– Lee Hyun, vino și dormi în cameră cu noi. Eu nu am nicio problemă, bine?

Morae se sprijinea de cadrul ușii glisante deschise, privindu-mă în timp ce îmi întindeam așternutul în bucătărie și rostind, ca de fiecare dată, aceeași replică.

M-am așezat pe salteaua pufoasă, am strâns o pernă în brațe și am ridicat privirea spre ea, cu un aer voit jucăuș.

– Noona[2].

– Da?

– Eu sunt bine. Dorm aici.

Morae râse ușor, apoi îmi zâmbi cald, cu o privire plină de afecțiune.

– Noapte bună.

Și dispăru dincolo de ușă.

Totuși, nu puteam continua să trăim așa, despărțiți doar de o singură ușă.

Chiar dacă acum, în sezonul cald, era suportabil, odată cu venirea toamnei, aerul rece avea să pătrundă prin ușa subțire de la intrare.

Și nici nu voiam ca ei doi să continue să se simtă vinovați pentru mine sau să-și facă griji.

Știam că fuga lor nu fusese doar o evadare romantică, ci o luptă pentru a trăi așa cum erau ei cu adevărat. Și totuși, mă deranja faptul că, chiar și după ce obținuseră libertatea și șansa de a iubi fără constrângeri, nu puteau nici măcar să se atingă liber, fără rețineri.

Îi urmasem până aici, dar trebuia să încep să-mi construiesc propriul drum.

Întins pe spate, cu mâinile sub cap, privind tavanul, auzeam vag vocile lui Hani și Morae dincolo de ușa glisantă, ale cărei panouri opace, împărțite în pătrate, semănau cu bucăți de ciocolată.

Nu puteam înțelege ce spuneau.

Le spusesem că nu știu încă ce vreau să fac, dar știam foarte bine că nu era momentul să fiu pretențios.

Dacă îmi putea aduce bani, trebuia să accept orice. Chiar și când închideam ochii, faptul că nu mai auzeam sunetul valurilor mă făcea să realizez cât de departe ajunsesem.

Cât de departe ajunsesem… eu.

…………………………….

După ce învățasem să desenez singur zi de zi, prin clasa a patra, mi-am dorit să merg la un curs de artă.

Părinții mei m-au înscris imediat. Dar, odată ce începusem, nu mi se păruse deloc interesant.

Eu voiam să învăț cum să exprim pe hârtie ceea ce îmi doream să desenez, dar cea mai mare parte a timpului o petreceam apăsând palmele pline de vopsea pe caiete sau jucându-mă cu apa și pensulele.

După doar o săptămână, am spus că nu mai vreau să merg.

Părinții mei nu mă întrebaseră nimic și-mi spuseseră că este în regulă.

Desigur, banii pentru restul lunii nu mai putură fi recuperați.

La vremea aceea nu înțelegeam cât de mare fusese acel gest pentru ei, având în vedere situația noastră modestă. Apoi, acasă, apăru un profesor care desena împreună cu mine.

El nu mă învăța doar cum să redau lumea pe hârtie, ci și cum să o văd prin ochii unui artist.

Orele cu domnul Im erau ca o aventură. Lucrurile obișnuite, pe care credeam că le cunosc deja, deveneau vii, ca o felicitare tridimensională de Crăciun.

Nu mai desenam doar copacul, ci rădăcinile lui noduroase care ieșeau din pământ.

Nu mai desenam doar casa, ci umbra casei vecine căzută peste peretele nostru.

Lumea era plină de lucruri pe care voiam să le desenez.

Și chiar și ceea ce vedeam astăzi părea nou din nou… a doua zi.

Am desenat astfel, alături de domnul Im, timp de aproape un an.

Privind înapoi acum, probabil că încetase să mă mai învețe atunci când absolvise universitatea și  plecase la Hong Kong.

Trecuseră deja zece ani de atunci.

Hani și Morae păreau îngrijorați că, de fiecare dată când îl vedeam pe domnul Im, aș putea readuce trecutul în discuție.

Dar trecutul care îmi venea în minte când îl priveam era mult mai îndepărtat, o vreme în care lumea era plină de mister și de aventură.

………..

– Ah… simt că pot trăi din nou, acum că am ceva în stomac.

Domnul Im, după ce terminase complet cele douăsprezece bucăți de sushi aranjate cu grijă în cutia dreptunghiulară, își lăsă bețișoarele din lemn și se lăsă pe spate, relaxat.

– Munca s-a tot adunat… pe la trei după-amiaza am mâncat doar un rulou de kimbap[3] și de atunci nimic.

Zâmbi ușor, parcă stânjenit, privindu-mă cum mestecam sushi-ul cu o textură pe care nu o mai experimentasem niciodată.

– Mănâncă încet. Îmi pare rău că nu am decât mâncare cumpărată.

– Nu face nimic. Este prima dată când mănânc un sushi atât de bun.

Acceptasem oferta domnului Im, iar aceasta era deja a cincea oară când intram și ieșeam din casa lui.

Afirmația lui că era atât de ocupat încât nici nu și-ar da seama dacă ar purta pantofi diferiți nu era deloc o exagerare.

Abia astăzi reușisem, pentru prima dată, să-l privesc cu adevărat în față.

Nici măcar acum nu își terminase munca pe ziua respectivă. Trecuse pe acasă doar pentru a lua niște materiale, iar dacă tot ajunsese, se hotărâse să mănânce.

După aceea trebuia să se întoarcă la galerie și era deja aproape ora unsprezece.

– Nu ai… mers la facultate? întrebă el cu prudență, în timp ce răsucea capacul sticlei de apă minerală.

– Nu.

– Și pictura? Mai desenezi?

– Nu…

Primul sentiment care îmi venise în minte când îi recunoscusem chipul fusese ușurarea, dar imediat după aceea venise vinovăția că nu mai desenam. Ceea ce învățasem de la domnul Im nu fusese atât tehnica, cât felul în care privești lumea atunci când desenezi.

Și tocmai pentru că entuziasmul și absorbția totală din acele zile, când simțeam că o lume nouă se deschide în fața mea, încă mai persistau undeva în mine, vinovăția era cu atât mai apăsătoare.

Privirea mi se coborî instinctiv.

– Îmi pare rău.

– Seo Yi-hyun, nu spune asta. De ce ți-ar părea rău? Doar te-am întrebat cum o mai duci. Și eu am lăsat pensula deoparte de ceva timp, știi?

Vorbea cu un ton atât de ușor, ca și cum nu ar fi avut nicio importanță, apoi ridică sticla și bău.

– E păcat. Îmi plăceau foarte mult lucrările dumneavoastră.

– Și mie îmi plăceau desenele tale.

De data aceasta îmi zâmbi ușor ștrengărește. M-am simțit stânjenit și i-am întors zâmbetul.

– Așa e viața. Circumstanțele se schimbă, iar oamenii se schimbă odată cu ele. În cazul meu, nici măcar nu am renunțat forțat. La vremea aceea eram pur și simplu obosit de toate și voiam să mă arunc într-o situație complet nouă. Un loc unde totul, de la unu la zece, era diferit. Munca la galerie s-a potrivit temperamentului meu și mi-a adus satisfacție, așa că am rămas acolo. Acum sunt foarte mulțumit.

Se opri o clipă, apoi continuă:

– E la fel în majoritatea domeniilor artistice, doar câțiva, cei cu adevărat talentați, ajung să fie recunoscuți. Restul ajung să se epuizeze, vâslind fără direcție pe la marginea artei sau complicându-se în iluzia superficială că sunt artiști… e ușor să ajungi acolo, nu-i așa? Dacă aș fi continuat să pictez, probabil aș fi devenit unul dintre acei artiști care își plătesc singuri expozițiile și își roagă cunoscuții să le cumpere lucrările. Nu am regrete.

Cuvintele lui lăsară în urmă un gust ușor amar, dar erau sincere. Și totuși, eu nu reușeam să-mi pun deoparte atât de simplu propriile regrete și atașamente.

Așa că am rămas tăcut, privind fără sens cele două bucăți de sushi rămase.

– Galeria la care lucrez acum crește foarte repede. În primii ani m-am zbătut doar să pun bazele, fără rezultate reale… și a fost greu din punct de vedere psihic. Dar acum, că lucrurile încep în sfârșit să se miște, sunt epuizat… și totuși trăiesc cea mai intensă perioadă din viața mea. E același principiu: trebuie să vâslești cât poți de tare când valul e sus. Mai avem încă trei expoziții programate, așa că voi fi ocupat până la sfârșitul lunii viitoare. Mă bucur că te-am întâlnit. Altfel, m-aș fi întors acasă stresat, chiar și aici.

Ca și cum simplul gând îl obosea, domnul Im își trecu mâna prin părul tuns îngrijit, ciufulindu-l complet.

– Eu nu fac mare lucru.

– Să vii acasă și totul să fie în ordine. Fiecare lucru la locul lui. E mai mult decât suficient. Mult mai mult decât suficient.

Nu trebuia să gătesc sau să spăl haine, oricum nu știam să gătesc. Singurele mele responsabilități erau să fac ordine și să curăț. Casa era mare, plină de obiecte decorative și tablouri, așa că dura ceva timp, dar nimic nu era dificil sau complicat.

Mă liniștea gândul că acest efort mic îi era cu adevărat de ajutor domnului Im.

— După ce terminăm expozițiile astea, să ne așezăm liniștiți și să vorbim cum trebuie. Aș vrea să vizitez și eu locul acela… „Ceva s-a întâmplat în Bali”.

Îi explicasem deja, pe scurt, situația noastră, în caz că cineva ar fi încercat să ne găsească prin el.

– Da, data viitoare mergem împreună. E un loc frumos.

După ce am împărțit cele două bucăți de sushi rămase, ne-am ridicat de la masă.

– Te duc eu. Hai să mergem împreună.

– Nu, e în regulă. Termin de strâns aici și plec. Pot lua autobuzul.

Domnul Im își verifică ceasul de la mână și, aplecându-se peste masă, mă ciupi ușor de obraz.

– Ajută-mă să strâng și apoi ia mașina mea. Oricum autobuzul vine rar.

Înainte să mai pot spune ceva, unul dintre cele două telefoane lăsate pe masă începu să sune strident.

– Scuze, e prea tare? Îl țin așa ca să nu pierd apeluri importante. Așteaptă puțin.

În timp ce se întoarse ușor cu spatele ca să răspundă, am început să strâng masa în grabă. Fiind recipiente de unică folosință, nu era greu.

– Alo… Ce? Yoon? …Ah… De ce se încăpățânează omul ăsta în lucruri fără sens? Yuni, poate ar trebui să… Nu, stai, probabil lucrezi la expoziție acum. Bine, mă ocup eu de el. Ignoră-i apelurile și concentrează-te pe aranjament… Da, lasă, rezolv eu.

Chiar și înainte să renunț la desen, nu știam nimic despre culisele lumii artei sau despre cum funcționează galeriile.

Dar, după stilul de viață al domnului Im, era clar că nu era un domeniu ușor. Din frânturile pe care le auzisem, părea că apăruse din nou o problemă.

Am clătit recipientele, gândindu-mă la asta.

– Seo Yi-hyun, ce facem? A apărut ceva la galerie și trebuie să plec imediat. Îmi pare rău, voiam să te duc eu. Ia un taxi, bine?

– E în regulă. Am terminat aici și, dacă plec acum, prind autobuzul.

Am întors capul spre el, scuturând apa de pe recipientul pe care îl spălasem. Ca din obișnuință, stătea cu o mână în șold, atingându-și ușor sprânceana cu cealaltă, în timp ce își mușca buza.

Privirea i se opri brusc asupra mea. Pe chipul lui apăru o urmă vagă de așteptare.

– Ai spus că mâine nu ai nimic programat la firma de mutări, nu?

Ținând încă recipientul uscat în mână, am dat din cap stânjenit. Domnul Im păși repede spre mine și îmi prinse brusc mâna încă udă.

– Lee Hyun-ah, salvează-mă. Nu… salvează-mi oamenii.

………………………………….

Galeria Phantom

Galeria, cu numele ei ușor grandios, se afla pe jumătatea pantei care urca spre Muntele Bukak, în spatele Satului Hanok.

Terenul nu era foarte mare, dar clădirea cu două etaje se ridica impunătoare în comparație cu construcțiile mai mici și mai intime din jur.

Deși domnul Im îmi explicase pe drum, în linii mari, situația, asigurându-mă că sarcinile mele vor fi simple și nu vor necesita vreo pricepere specială, nu puteam scăpa de nesiguranța că eu, un străin complet neobișnuit cu acest mediu, aș putea fi de vreun ajutor.

Am trecut pragul porții masive, care emana o răceală elegantă.

– Fă exact ce îți spun angajații. Nu te-am mai văzut de zece ani, dar modul în care ai grijă de casa mea îmi spune tot ce trebuie să știu. Sunt lucruri simple, pe care le poate face oricine. Nu-ți face griji, bine?

Pe măsură ce am trecut prin holul înalt, cu tavanul ridicat, și am urcat scările către etajul al doilea, domnul Im m-a bătut ușor pe spate.

Scara era elegantă, dintr-un material de un alb fildeș aproape perfect, cu trepte largi, atât de largi încât simțeam nevoia să calc cu grijă.

– Siljang-nim! Yoon este acum…

– Mă ocup eu de Yoon. Iar acesta… acesta este cadoul pe care vi l-am adus.

— …

Domnul Im mă așeză în fața lui, își puse mâinile pe umerii mei și mă împinse ușor înainte.

Persoana din fața mea, ajunsă brusc foarte aproape, se limită să mă privească fără să spună nimic. Expresia ei trăda faptul că nu înțelesese situația și, sincer, nici eu nu eram într-o stare prea diferită.

De îndată ce am ajuns la etaj, spațiul se deschise într-o succesiune de încăperi separate prin panouri, iar printre colțurile care se îndoiau ca într-un mic labirint, puteam zări fragmente de tablouri agățate pe pereți.

Totul era alb. Un alb copleșitor, aproape obsesiv. Podeaua, pereții despărțitori, chiar și tavanul înalt, toate aveau aceeași nuanță de fildeș pal.

În acel spațiu alb, singura pată de culoare era persoana din fața mea.

Negru…totul la ea era negru: părul tuns bob, de un negru intens, parcă vopsit anume pentru a părea și mai întunecat, bluza cu umeri bufanți, pantalonii de trening care nu se potriveau deloc cu bluza, papucii, chiar și ochelarii mari, cu rame groase.

Privirea mea căzu firesc asupra creștetului ei. Deși era mică de statură și fragilă ca siluetă, emana o intensitate greu de ignorat. Chiar și ochii ei, care mă priveau peste lentile, aveau o claritate rece.

Era o privire directă, lipsită de orice urmă de prietenie sau ostilitate, o evaluare pură, ca și cum mi-ar fi pus la îndoială însăși existența.

– Este persoana despre care vă spuneam. Casa aceea nouă… ea a aranjat-o. Am rugat-o să ne ajute azi la galerie. Se descurcă cu orice, o să ne fie de folos.

Acesta fu răspunsul domnului Im la întrebarea nerostită.

Femeia își mută privirea de la mine și ridică din umeri.

– Cu cât suntem mai mulți, cu atât mai bine. Domnule Im, vă rog să rezolvați repede problema cu Writer Yoon. Telefonul meu e pe punctul de a exploda.

– Bine, mă duc chiar acum. Unde e Juhan?

– A coborât la depozitul din secțiunea C să aducă o piesă.

Și atât.

Femeia cu părul negru se întoarse la locul ei de muncă, iar domnul Im ieși grăbit din galerie pentru a rezolva problema cu acest „ Yoon”.

Poate că domnul Im îmi supraestimase abilitățile sociale.

…………………..

Femeia, care tăia ceva pe o masă de lucru improvizată, aruncă o privire spre mine și vorbi rapid:

– Îmi pare rău că te rog asta imediat după ce ne-am întâlnit, dar sunt foarte ocupată acum, așa că încep direct cu o favoare. Poți să cobori la subsol și să ajuți la mutarea unor lucrări? Dacă treci prin ușa aceea și cobori scările, ar trebui să găsești în depozit un tip slab ca o nuia care se chinuie pe acolo. Întreabă-l și te va ajuta.

Nu părea momentul să stau stânjenit. Am deschis ușa albă pe care scria „Doar pentru personal” și am intrat.

Am coborât pe scara îngustă și am găsit imediat depozitul de la subsol.

Ușa grea din oțel, dotată cu sistem de securitate, era larg deschisă, așa că nu a fost nevoie să caut prea mult persoana despre care vorbise. În spațiul larg, la fel de alb ca etajul de sus, am zărit imediat un bărbat îmbrăcat complet în negru, la fel ca femeia. Era cam de înălțimea mea, poate puțin mai înalt, slab, cu membre neobișnuit de lungi.

Se mișca printre tablourile aranjate cu grijă, cu spatele la mine. Bocancii grei, cu șireturi, păreau scoși direct din garderoba unui membru al unei trupe punk.

– Ăă…

– Ah! La naiba, m-ai speriat de moarte!

Credeam că făcusem suficient zgomot coborând scările, dar probabil era prea concentrat pe muncă. Deși vorbisem cu grijă, bărbatul tresări violent și chiar își pierdu echilibrul pentru o clipă.

Când se întoarse, chipul lui era la fel de neobișnuit ca și stilul vestimentar. Avea un aer greu de definit, nici frumos, nici urât, dar imposibil de uitat. Bretonul, tăiat perfect drept, îi ajungea până la ochi, accentuând și mai mult acea impresie aparte.

Era genul de față pe care o ții minte după ce o vezi o singură dată.

Femeia de sus avea doar câteva piercinguri. El avea mult mai multe. Ambele urechi erau pline de inele de diferite dimensiuni, ca o spirală de caiet, iar sprâncenele, nasul și buzele îi erau, de asemenea, împodobite. Un lanț subțire lega piercingul din centrul buzei inferioare de cel din sprânceană, atrăgând imediat privirea.

Nici femeia de sus, nici bărbatul din fața mea nu arătau așa cum te-ai aștepta de la niște angajați ai unei galerii.

Și totuși…

Aveau ceva în comun. În acel spațiu complet alb, prezența lor era puternică, ca și cum ar fi fost conturați cu un marker negru.

Bărbatul, care se oprise din lucru și mă privea cu mâinile în șolduri, ținând încă un dosar, avea o expresie ușor încruntată.

Probabil aștepta să mă prezint.

– Domnule… Managerul Han m-a trimis. Angajata de sus mi-a spus să cobor la subsol și să ajut.

– Ah… da? Eu credeam că… directorul nostru tot spune că apar fantome pe aici, prin subsol.

Poate stânjenit de felul în care se speriase cu doar câteva clipe înainte, bărbatul își atinse piercingul din buză în timp ce vorbea.

– Acum sortez tablourile care trebuie duse sus. Eu le găsesc pe listă, iar tu le poți duce la intrare.

Arătă spre lucrările adunate lângă ușă, apoi porni spre interiorul depozitului.

El verifica lista și identifica secțiunea în care se afla tabloul. Zonele erau organizate clar, etichetate A-1, 2, 3… B-1, 2, 3…

Nu era greu să le găsești. Era doar o chestiune de timp și de forță de muncă.

Când el găsea un tablou, eu îl duceam la intrare. Între timp, el îl căuta pe următorul.

Așa mergea totul.

– Apropo… ce relație ai cu managerul Han? Nu te-o fi găsit pe vreun site de joburi de noapte, nu?

Până atunci nu schimbaserăm nicio vorbă în timp ce lucram, dar, verificând încă o dată tabloul pe care tocmai îl mutasem, îmi adresă pentru prima dată o întrebare personală.

– Sunt cel care se ocupă de casa în care s-a mutat recent. La galeria era de lucru azi și am fost rugat să vin să dau o mână de ajutor.

– Ah…cel angajat recent…

Am dat din cap, în timp ce el mă privi din nou atent.

– Nu păreai atât de tânăr. Cum te cheamă? Chiar dacă lucrăm împreună doar o zi, ar trebui să ne știm numele. Eu sunt Kwon Ju-han.

– Seo Yi-hyun.

El îngenunchease în fața unui tablou, iar eu țineam marginea pânzei ca să nu alunece.

Abia atunci, târziu, ne-am strâns mâinile.

– Dacă tot lucrăm împreună doar azi, hai să ne spunem pe nume. Ju-han și Yi-hyun.

Am dat din cap, acceptând. El își scutură praful de pe genunchi și se ridică. Urma să ducem tablourile sus.

Erau douăzeci și patru în total, unele foarte mari, probabil peste dimensiunea 120.

Acestea erau lucrările care urmau să fie expuse și vândute începând de a doua zi.

Am decis să le cărăm împreună, pe toate, cu excepția celor mai mici, pentru a le manevra cu grijă.

– Poate par fragil, dar nici tu nu arăți mai solid…zise el, poziționându-se la un capăt al pânzei.

– Sunt destul de grele. Sub nicio formă să nu le scapi. Concentrează-te, serios. Dacă scapi unul… directorul nu te va ierta, Yi-hyun.

Pentru a muta prima lucrare, ne-am așezat de o parte și de alta a pânzei.

În timp ce vorbea, umerii lui tremurau ușor, poate imaginându-și deja mustrarea pe care ar fi primit-o de la superior. Domnul Joo-han porni primul pe scări, iar eu îl urmam atent, pas cu pas. Spațiul de expoziție era la etajul al doilea, iar scara care urca din subsol nu era deloc scurtă.

Pe palierul dintre primul și al doilea etaj, domnul Joo-han îmi făcu semn să ne oprim puțin.

– Tu… faci sport? Ești mai rezistent decât pari… e-în regulă.

– Lucrez part-time la o firmă de mutări.

Privirea lui mă măsură din nou, de parcă ar fi căutat semnele muncii fizice. Nu era o diferență mare între corpurile noastre, dar, în ultima vreme, urcatul și coborâtul scărilor cu greutăți devenise ceva aproape zilnic pentru mine.

Era normal să fiu obișnuit.

– Dacă e prea greu, vrei să îl țin eu din partea de sus data viitoare? Pare mai greu pentru tine, că mergi cu spatele.

– Nu. Nu e greu. Doar că am mutat deja vreo treizeci de bucăți azi… nu sunt de obicei așa. Hai să continuăm.

Domnul Joo-han, încă respirând sacadat, ridică din nou tabloul cu brațele lui lungi și subțiri, ale căror articulații păreau și mai accentuate sub efort.

Când ajunse la etaj și așeză cu grijă lucrarea, se prăbuși imediat pe podea.

– Ahh, nu mai pot! Am mutat singur vreo treizeci de bucăți azi! Îmi tremură picioarele! strigă el, lovind podeaua cu palma, întins pe jos.

Femeia cu părul scurt nici măcar nu îl băgă în seamă. În schimb, începu să desfacă rapid ambalajul tabloului pe care tocmai îl adusesem.

Lucrarea reprezenta un teanc de cărți vechi, suprapuse strat peste strat, redat într-un stil hiperrealist. După textura secțiunii, părea că nu fusese realizată doar din vopsea.

– Pe acela de acolo. Vezi foaia pe care scrie „Numărul 1”? Trebuie pus pe perete. Hai să-l ducem împreună.

Deși nu era foarte robustă, părea să cunoască fiecare detaliu al modului în care funcționa locul. Așa că era puțin probabil să greșească atunci când evalua dacă putea ridica o pânză.

Așa cum mă așteptam, ridicarea lucrării verticale, aproape la fel de înaltă ca mine, nu ne puse nicio problemă.

Așa cum spusese și șeful de echipă, până la un punct, genul acesta de muncă ținea mai mult de tehnică decât de forță brută.

– Baek Yuni… chiar ai o forță de-a dreptul inumană. Când ai reușit să montezi singură tot din Secțiunea B? Ți-am spus să lași asta.

Domnul Joo-han, întins încă pe spate și privind tavanul, își întoarse doar capul ca să ne urmărească pe mine și pe Yuni în timp ce fixam tabloul. Privind mai atent, dezordinea din secțiunea alăturată, unde lucrase ea când am ajuns, dispăruse complet.

– Am făcut doar cât am putut. Restul terminați voi mai târziu. Eu trebuie să potrivesc etichetele pentru lucrările din Secțiunea B.

– Bine.

Domnul Joo-han, care cu puțin timp înainte declarase că nu mai poate, sări în picioare de parcă și-ar fi recăpătat energia. Luă o băutură izotonică[4] de pe masa improvizată și desfăcu capacul.

Nu îmi era sete în mod special, dar am luat câteva înghițituri când mi-a întins și mie una.

– Apropo, l-ai salutat pe Seo Yi-hyun? Nu, nu-i așa? Probabil i-ai spus direct „fă asta, fă aia” de cum l-ai văzut, fără pic de politețe.

– E greșit să spui cuiva să muncească atunci când ne-am întâlnit ca să muncim?

Ea alinia etichetele, pe care erau scrise titlul lucrării, materialele și anul, în ordinea ei proprie. Totuși, în ciuda tonului, se opri pentru o clipă și se întoarse spre mine.

Poate mi se părea, dar expresia ei părea ușor stânjenită.

– Sunt Baek Yuni.

– Seo Yi-hyun.

De parcă ar fi spus: „Acesta este un creion. Acela este un birou.”

Joo-han, care asistase la prezentarea noastră, la fel de banală ca propozițiile din manualele de început, izbucni într-un râs înfundat, umerii tremurându-i.

– E ceva de văzut cum doi oameni timizi interacționează așa. Ar trebui să vă spuneți domnișoara Yuni și domnul Yi-hyun. Așa am stabilit și noi, nu?

Nu era deloc surprinzător că mă considerase timid. Probabil nu păream genul care se integrează ușor printre oameni. Eram conștient de asta.

Dar faptul că o judecase și pe ea la fel mă surprinse.

Ea, care părea genul de persoană cu o prezență fermă, ca o caligrafie gotică, clară și apăsată, putea oare să simtă, la fel ca mine, că nu-și găsește locul printre oameni?

Nu reușeam să-mi imaginez asta.

– Taci. Pot deveni zeița socializării dacă vreau.

– Adevărat. Doar că nu ești zeiță, ci o mașină. Nu ai pic de suflet când vinzi.

Domnișoara Yuni își coborâse privirea spre etichete.

Cei doi nu observaseră nimic. Dar eu, aflat lângă scări, nu puteam să nu remarc o nouă prezență care se apropia.

Mai întâi am văzut câteva fire subțiri de păr legănându-se ușor. Apoi chipul, cu trăsături adânci și bine definite, i s-a conturat și un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant păși rapid în holul de la etajul al doilea.

Era… incredibil. Incredibil de înalt. Și izbitor de frumos.

– La ce bun să-ți pui sufletul în vânzare? Sufletul e pentru artiști, pentru lucrările lor, spuse domnișoara Yuni, cu un ton tăios, așezând ultima etichetă la locul ei.

Între timp, bărbatul ajunsese chiar lângă masa la care lucram.

– Ai dreptate, interveni el, zâmbind, întrerupând conversația noastră.

– Domnule director!

Chipul și vocea domnișoarei Yuni se luminaseră de bucurie. Așadar, acesta era directorul galeriei despre care vorbise Joo-han. Cel care îl speriase, spunând că subsolul era bântuit de fantome.

Era foarte înalt. Avea și o constituție solidă, dar, fiind suplu, nu părea deloc greoi, în ciuda umerilor lați și a prezenței impunătoare.

Trăsăturile lui exotice, care la prima vedere m-ar fi făcut să cred că este străin, aveau, de aproape, o subtilă notă orientală.

– Serios, de ce ai ajuns abia acum?

– Știi cum sunt cei doi. Nu m-au lăsat să plec, tot invocând rezervările.

Era un bărbat foarte înalt. Și foarte frumos. Frumusețea lui avea ceva aparte, aproape neverosimil dacă nu ar fi fost metis.

Radia o aură specială, ostentativă, care îl separa de tot ce era în jur.

Am realizat atunci…

Așa arată un om care nu privește lumea, ci este privit de ea. Era pentru prima dată când aveam un astfel de gând.

Oare acest bărbat era… un Alpha de tip Golden[5]?

– Și? Ai reușit să faci rezervările?

Domnișoara Yuni emana o energie care sugera că, dacă răspunsul ar fi fost negativ, l-ar fi apucat imediat de guler.

– Am obținut trei lucrări. Aici e lista rezervărilor, așa că pune te rog etichetele de „Sold Out[6]”.

Domnișoara Yuni luă lista din mâna lui și, de parcă veniturile ar fi fost ale ei, își strecură fericită biletul în carnețelul care, din acel moment, părea… plin de viață.

Era de două ori mai gros decât dimensiunea lui inițială, din cauza numeroaselor chitanțe și materiale adunate înăuntru.

— Chiar am crezut că o să murim. Nici măcar n-am terminat de mutat toate lucrările din Secțiunea C. Iar Writer Yoon face o scenă pentru că nu-i place ordinea pliantelor.

— Da, da, am auzit. Ați muncit amândoi foarte mult. Managerul Han se va ocupa de Writer Yoon, așa că hai să încheiem aici. Hmm… să terminăm totul în trei ore.

Bărbatul își verifică ora la ceasul de la încheietură, iar privirea i se mută brusc spre mine. Era genul de privire al cuiva care își încheiase toate discuțiile importante și acum voia să afle identitatea străinului care fusese acolo tot timpul.

Privirea mea, care până atunci îl urmărise pe furiș din cauza apariției acestei specii necunoscute, alunecă la rândul ei spre ceafa lui.

— Managerul m-a adus aici acum câteva momente. Mi-a cerut ajutorul doar pentru azi. Yi-hyun, acesta este Directorul nostru.

Chiar și fără să-l privesc direct, privirea lui era de nesuportat. Nu conținea nici cea mai mică urmă de considerație pentru felul în care m-ar putea face să mă simt. Felul în care mă analiza din orice unghi dorea, cât de mult voia, semăna cu o menghină invizibilă care se strângea încet în jurul întregului meu corp.

– Bună ziua. Sunt Seo Yi-hyun.

Am forțat cuvintele să iasă, încercând să înving reticența din vocea mea care mă făcea să vreau să mă retrag, și l-am salutat.

Nu eram o persoană sociabilă și, de obicei, simțeam stângăcie în relațiile noi, dar asta era altceva decât intimidarea. Acum… mă micșoram.

Presupunând că bărbatul era un Alpha, nu puteam spune dacă această tensiune necunoscută provenea din feromonii unui Alpha, ceva ce nu mai experimentasem niciodată, sau pur și simplu din prezența lui ca om, construită pe experiență și încredere.

Dar, din câte știam, era imposibil ca un Beta să detecteze feromonii Alpha sau Omega.

Dacă aș fi fost încă în acel sat de la malul mării, nici măcar un bărbat cu o asemenea frumusețe izbitoare și o aură atât de impunătoare nu m-ar fi făcut să presupun imediat că este un Alpha. Dar aici… era pe deplin posibil.

Îmi doream cu disperare băutura izotonică pe care mi-o dăduse domnul Joo-han. O țineam în mână, dar nu mă puteam decide să o deschid și să beau.

– De unde îl cunoști pe managerul Han?

Întrebarea fusese aruncată de la capătul acelei priviri care părea că se strânge tot mai tare în jurul meu. Vocea lui era rece, rigidă, complet diferită de cea pe care o folosise cu domnul Joo-han sau cu domnișoara Yoo-ni. Se simțea chiar și o ușoară ostilitate, pe care nu încerca s-o ascundă.

– Lucrez ca menajer la reședința managerului Han.

Buzele bărbatului, abia surprinse de privirea mea, tresăriră ușor. Părea nemulțumit de afilierea pe care o dezvăluisem.

Din fericire, interogatoriul se opri acolo.

Bărbatul își întoarse privirea de la mine, își scoase sacoul și îl aruncă peste un scaun de lângă masa improvizată de lucru. În timp ce își suflecă mânecile, primi un scurt raport despre progres de la domnișoara Yoo-ni. El și domnul Joo-han urmau acum să transporte lucrările, iar rolul meu se schimbase, aveam să o ajut pe domnișoara Yoo-ni la etajul al doilea.

De îndată ce bărbatul dispăru pe scări împreună cu domnul Joo-han, tensiunea se risipi și fu ca și cum aerul revenise în plămâni. Abia atunci am realizat că umerii îmi căzuseră și că mușchii îmi fuseseră încordați.

După ce dădu pe gât jumătate din băutura izotonică, domnișoara Yoo-ni îmi întinse un sul de bandă dublu-adezivă rezistentă.

– Ce zici, încercăm să ne înțelegem, dacă tot suntem amândoi timizi?

Munca decurse fără probleme. Am terminat de fixat toate etichetele lângă lucrările din Secțiunea B, iar de îndată ce piesele erau aduse din subsol, le agățam în Secțiunea C. După ce am aranjat expoziția până la Secțiunea D în acest fel, podeaua sălii de vizionare era acoperită de tot felul de resturi.

În timp ce ceilalți se ocupau de pregătirile pentru întâmpinarea oaspeților din ziua următoare, mie îmi revenea curățenia.

Chiar în clipa în care atât primul, cât și al doilea etaj începeau să arate prezentabil, domnul Im se întoarse cu gustări de noapte târzie. De fapt, cum soarele era pe punctul de a răsări, se apropia mai mult de un mic dejun timpuriu decât de o gustare.

Toată lumea se adunase în biroul din interiorul parterului, așezând sandvișurile și cafelele pe masa mare. Se iscă imediat o discuție animată despre cine ce sandviș va lua.

Deși domnul Im, singura persoană pe care o cunoșteam în această galerie, era acolo, nu mă simțeam cu nimic mai în largul meu decât înainte. Probabil din cauza bărbatului care, prin simpla lui prezență, de câteva ori mai puternică decât a tuturor celorlalți, reușea să mă excludă din acest spațiu.

Un astfel de om chiar exista. Fără să privească pe nimeni, fără să vorbească cu nimeni, acel bărbat putea să mă facă să mă simt ca și cum aș fi fost închis în spatele unui perete de sticlă, complet izolat.

Nu era același lucru cu a fi ignorat. El continua să proiecteze spre mine o distanță rigidă, inconfortabilă.

–  Yi-hyun lucrează bine. Dacă îl compari cu Kwon Ju-han când a venit prima dată, ai zice că e deja un veteran.

Complimentul domnișoarei Yoo-ni, care nu părea genul de persoană ce oferă laude cu ușurință, fu un mic sprijin.

– Baek Yuni, tu n-ai avut niciodată o etapă de mormoloc?

– Oh, eu am fost broască țestoasă încă de la început. Nu-i așa, Directore?

– Hmm, Yuni nu a avut etapă de mormoloc. De aceea am și pus mâna pe ea.

Bărbatul încuviință din cap în timp ce mesteca un sandviș cu avocado. Cu propriii lui angajați era un șef indulgent.

După aproape cinci ore de muncă, înfățișarea lui era considerabil mai neglijentă față de momentul în care apăruse prima dată în holul de la etajul al doilea. Părul lui neobișnuit de moale nu mai stătea aranjat, căzând mereu peste frunte. Cămașa și pantalonii erau șifonați, iar umbrele de sub ochi și de pe obraji trădau clar oboseala.

Și totuși, nu părea neîngrijit. Doar puțin obosit. Puțin mai sensibil… și puțin mai aspru.

– Mulțumesc, Lee Hyun-ah. Dacă nu erai tu, probabil am fi stat aici toată noaptea, iar apoi am fi fugit la un hotel din apropiere să ne spălăm înainte de deschidere. Nu știu ce m-aș fi făcut, din mai multe puncte de vedere, dacă nu te întâlneam.

Domnul Im, așezat lângă mine, își sprijini tâmpla de umărul meu și se prefăcu că se plânge. Fie că era doar imaginația mea sau nu, privirea bărbatului din fața noastră părea pătrunzătoare.

– Trebuie să fii obosit. Vrei să iei sandvișul acasă și să-l mănânci acolo?

Poate din cauza tensiunii acumulate, nu îmi era somn, deși trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să dorm. Asta nu însemna însă că trupul meu nu era epuizat.

Eram prea epuizat ca să refuz oferta profesorului.

Am băgat sandvișul în geantă și eram pe punctul de a-mi lua rămas-bun când domnișoara Yoo-ni, care stătea la capătul mesei, vizavi de mine, cu colțul mesei între noi, se ridică brusc în picioare.

– Seo Yi-hyun! Ai putea, cumva, să mai vii și mâine, pentru eveniment?

Părea surprinsă chiar de propriile cuvinte, de parcă rostise pe loc gândul care îi trecuse prin minte. Își scoase ochelarii și îi așeză pe masă, iar ochii ei întunecați rămâneau la fel de ascuțiți, chiar și după o noapte întreagă de muncă.

–De ce? Ne-am descurcat foarte bine cu echipa asta până acum.

Părul ei scurt se mișcă ușor când își întoarse capul brusc spre bărbat, aruncându-i o privire tăioasă. Din unghiul meu îi vedeam doar obrazul, dar era clar că îl fixa intens.

– Ne-am târât până aici cu ultimele puteri, nu-i așa? Și, Directore, programul ăsta mi se pare destul de inuman, nu credeți?

— …

Bărbatul își strânse buzele, ca și cum s-ar fi resemnat, și ridică din umeri. Privirile tuturor, mai puțin a lui, se întoarseră spre mine. M-am oprit din gestul de a-mi arunca geanta pe umăr și, neputând să răspund, am privit pe rând fețele celor trei.

Domnul Joo-han, așezat lângă bărbat, ridică un deget arătător și făcu o expresie rugătoare, aproape comic de exagerată. Domnul Im mă privea cu un zâmbet abia schițat.

– Dacă ești obosit sau ai alte planuri, te rog să refuzi fără rețineri. Dar dacă, din întâmplare, ai putea…

– Dacă nu implică relația cu clienții… voi ajuta. Nu mă descurc prea bine la genul ăsta de lucruri…

Nici eu nu știu de ce acceptasem.

Poate simțisem o urmă de nostalgie în expresia domnului Im, sau poate că contase entuziasmul inconștient de a ajuta din nou într-un domeniu legat de pictură, după atât de mult timp. Sau poate era doar satisfacția simplă, specifică vârstei de douăzeci și doi de ani, de a fi util și necesar cuiva, fie și pentru un lucru mărunt.

Totuși, exista un motiv clar pe care nu-l puteam ignora.

În clipa în care l-am văzut pe bărbat mâncându-și sandvișul cu o expresie care sugera că nu-i pasă ce decizie se va lua, ceva asemănător sfidării începuse să prindă formă în mine. Nu era o emoție puternică, dar nici atât de slabă încât să pot pretinde că nu existase.

În timp ce mi se explica programul pentru ziua următoare, bărbatul continua să mănânce și să bea cafea, păstrând aceeași atitudine indiferentă, de parcă tot ceea ce voiau și decideau ceilalți era pur și simplu inevitabil.

Când am părăsit biroul, el nu făcu decât să încuviințeze ușor din cap, peste umerii celor încă așezați. Privirea îi era deja retrasă înainte să apuc măcar să-i răspund salutului.

În clipa în care m-am urcat în taxi și am închis portiera, realitatea s-a năpustit asupra mea ca și cum ar fi așteptat un semnal. Muzica de la radio, șoferul care fredona în față, peisajul de dincolo de geam, toate îmi cereau efort doar pentru a le accepta ca fiind reale.

Dacă aș fi întors taxiul chiar în acel moment și m-aș fi întors acolo, aveam impresia că „Fantoma Galeriei” ar fi dispărut.

………………………………..

Deschiderea VIP era programată să înceapă la ora trei după-amiaza.

Domnișoara Yoo-ni explicase ora neobișnuit de târzie astfel:

— Majoritatea clienților principali ai galeriei noastre sunt nume mari din modă sau divertisment. Dacă am deschide dimineața, n-ar veni nimeni. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu-și încep ziua înainte de prânz.

Era o explicație ușor de înțeles. Deși eram complet rupt de tendințe și de simțul estetic, nici măcar nu știam cine sunt celebritățile populare ale momentului și nu răsfoisem vreodată o revistă de modă, aveam totuși suficient bun-simț încât să înțeleg stilul de viață atipic al oamenilor din acele domenii.

Cu toate acestea, mă nedumerea ușor faptul că principalii patroni ai galeriei erau figuri din lumea modei și a divertismentului.

Chiar dacă aceste două industrii sunt apropiate între ele, legătura dintre o galerie de artă și ele nu părea atât de profundă. Poate că, în perioada în care trăisem retras într-un sat pescăresc, publicul consumator de artă se diversificase atât de mult încât acum era dominat de astfel de oameni.

Privindu-i pe domnișoara Yoo-ni și pe domnul Joo-han dintr-o perspectivă tradițională, arătau mai degrabă ca niște modele sau designeri decât ca niște angajați ai unei galerii care explică vizitatorilor forța și rezistența liniilor sau imaginația sugerată de spațiul negativ dintr-o pictură est-asiatică tradițională.

Mă așteptasem vag ca, într-o zi dedicată exclusiv clienților VIP, ea să se îmbrace mai sobru, asemenea altor curatori, dar nu era deloc cazul.

Își adăugase și mai multe piercinguri și accesorii, completate de un machiaj pe măsură, părând și mai deliberat stilizată decât în ziua precedentă.

După ce am mutat în birou toate pliantele abia sosite de la tipografie, am început să separ teancurile destinate expoziției principale de cele care urmau să fie distribuite în acea zi și am întrebat ceva ce îmi stârnise curiozitatea încă de ieri.

— Se pare că Phantom e destul de relaxat în privința codului vestimentar.

Domnul Joo-han, care așeza teancul de pliante pentru expoziția principală pe pervaz, zâmbi ușor, ca și cum se așteptase la această întrebare.

— Galeria noastră?

Am dat din cap, iar el a continuat:

— Galeria noastră are reguli de funcționare destul de neobișnuite. Majoritatea clienților noștri provin din divertisment și modă. Politica CEO este ca și personalul să aibă un anumit stil care să îi atragă, așa că ținutele neconvenționale sunt, de fapt, încurajate.

— Dacă nu ar fi fost așa, probabil că Kwon Joo-han ar fi picat interviul, nu?

Domnișoara Yoo-ni, întorcându-se în birou după ce verificase progresul firmei de catering, trecu pe lângă masa la care lucram și aruncă replica peste umăr.

— Cine a fost cel care a adus cu forța la interviu pe cineva care nici măcar nu voia să fie aici?

Domnul Joo-han se întoarse brusc, iritat ca și cum ar fi fost nedreptățit, dar nu reuși să smulgă nicio reacție de la domnișoara Yoo-ni. Telefonul ei, care sunase aproape neîntrerupt de când ajunsesem în acea dimineață, începu din nou să vibreze.

Domnul Joo-han se întoarse rapid la treabă și reluă împachetarea pliantelor în folii de plastic. Renunțase deja să mai insiste.

— Pentru noi e perfect. Nu trebuie să separăm viața profesională de cea personală, iar cheltuielile pentru haine ne sunt acoperite fără întârziere.

Deși înțelegeam că lipsa restricțiilor vestimentare avea sens, având în vedere că majoritatea clienților proveneau din modă și divertisment, întrebarea despre cum ajunsese galeria Phantom să fie frecventată în principal de astfel de oameni rămânea fără răspuns.

Totuși, nu era genul de curiozitate care să mă țină treaz noaptea, așa că m-am limitat să dau din cap, în tăcere.

— Știi, nu? Sunt o mulțime de Alpha și Omega în industria divertismentului. Probabil o să avem parte de destule priveliști plăcute astăzi.

În zilele acestea, reușeam să recunosc după nume și chip cel mult una sau două celebrități populare. Dar dacă le-aș fi notat ca să le povestesc lui Morae și lui Hani, ar fi putut deveni un subiect decent de discuție la o bere.

Domnul Joo-han îmi spusese să aștept cu interes vedetele sau Alpha și Omega pe care aveam să-i vedem la petrecerea din acea seară, însă eu mă îndoiam sincer că cineva ar putea fi mai „Alpha” sau să posede o „aură de Alpha” mai puternică decât acel bărbat de ieri — CEO lui  Phantom.

Chiar dacă nu era Alpha sau, poate, era doar un Beta, pentru o persoană obișnuită ca mine, el întruchipa imaginea însăși a unui Alfa Rar.

Nu era vorba doar despre acel aer misterios specific cuiva de origine mixtă, ale cărui trăsături păreau aproape străine, dar ușor atinse de o nuanță estică — genul de persoană la care impresia occidentală rămâne mult mai puternică. Deși nu verificasem clar dacă era sau nu metis, din punct de vedere biologic părea imposibil ca cineva cu asemenea trăsături și ochi să fie complet est-asiatic.

Atmosfera unică și prezența de neegalat pe care le emana țineau de simțire, nu de logică; poate ai fi putut picta acel sentiment, dar să-l descrii în cuvinte era aproape imposibil.

Nu era același lucru cu „mai impresionant” sau „mai grandios”. Nici măcar nu ținea de ideea de rasă diferită. Dacă aș fi văzut un străin de o frumusețe ireală, gândul ar fi fost, în cele din urmă: „Suntem aceeași specie, dar totuși atât de diferiți.”

Dar atunci… ce anume stătea în fața mea? Acesta era tipul de șoc blând pe care îl provoca.

Când își despărțea buzele acelea senzuale, ușor ridicate la colțuri, aveam impresia că ar putea vorbi într-o limbă necunoscută, frumoasă, ca o muzică străină.

Deși personalitatea lui nu părea deloc ușor de suportat, nu puteam nega curiozitatea firească pe care o stârnea o asemenea apariție, nici faptul că privirea îmi era atrasă din nou spre el, fără să vreau.

Era el, într-adevăr, un Alpha Rar mai special decât ceilalți? Sau nivelul acela de prezență era obișnuit pentru Alpha? Așa cum spusese domnul Joo-han, întâlnirea cu mai mulți Alpha la petrecerea din acea seară avea să lămurească, într-o anumită măsură, lucrurile.

După ce am pus toate pliantele în plicuri și le-am mutat la biroul temporar din sala de expoziție de la etajul al doilea, m-am întors în birou și l-am găsit pe profesor deja acolo, discutând cu domnișoara Yoo-ni. M-am apropiat cu un zâmbet, bucuros să-l văd, iar el mi-a răspuns la fel, ciufulindu-mi ușor părul.

— Unde este Directorul?

Profesorul o întrebă pe domnișoara Yoo-ni:

— Ia prânzul cu profesorul Inwoo și vine direct aici după aceea.

— Atunci suntem aproape gata. Ah… nu credeam că programul ăsta infernal va deveni vreodată realizabil, dar uite că se leagă. Și avem chiar și mai multă marjă decât de obicei! Se simte imediat diferența când mai apare o persoană în plus, nu-i așa?

Profesorul își lăsă brațul peste umerii mei și privi spre domnișoara Yoo-ni și domnul Joo-han, căutând confirmarea că fusesem de ajutor în gestionarea acestui program. Amândoi își exprimaseră acordul fără ezitare, de parcă așteptaseră exact o astfel de întrebare, insistând că întărirea echipei galeriei fusese absolut necesară.

Acum nu mai rămânea decât să se termine pregătirile de catering de la etaj, iar deschiderea de la ora trei urma să decurgă fără probleme. Ne-am adunat în jurul mesei, fiecare cu câte o cafea cumpărată de domnul Im, pentru a ne bucura de ultimul moment de liniște înainte de începere.

— Yuni și Juhan, voi doi vă veți ocupa pe rând de clienți. Vor fi momente când vor avea întrebări despre lucrări, iar eu și Directorul nu vom fi disponibili. Când se aglomerează, s-ar putea chiar să fie situații în care niciunul dintre voi nu poate rămâne la birou. Yi-hyun, tu nu trebuie decât să distribui pliantele la recepție.

Nu eram timid, doar lipsit de experiență, așa că mi-am spus că probabil mă voi descurca cumva.

— Să zâmbesc și să fiu amabil… e în regulă dacă nu prea reușesc asta?

— E în regulă, e în regulă. Yi-hyun, expresia ta impasibilă face parte din farmecul tău; clienților probabil le va plăcea și mai mult așa. Nu-ți face griji pentru asta…

Cuvintele de încurajare ale domnului Im, care îmi spunea că expresia mea lipsită de reacție ar fi fermecătoare, lucru pe care mi-era greu să-l accept, începură să se estompeze treptat, până când se opriră de tot. Zâmbetul i se șterse încet de pe chip, fiind înlocuit de o grimasă adâncă, ca și cum tocmai ar fi înghițit ceva amar.

— Trebuie să fiu nebun… Exact cum credeam. De data asta lucrurile au mers prea bine.

L-am privit cu toții fixați, în timp ce murmura și își trecea ambele palme peste față.

— Se pare că am lăsat cartea pe care tocmai a publicat-o redactorul-șef de la Monsieur în baie! Am ținut-o la mine până în dimineața asta ca să par că am citit-o. Ce e în neregulă cu mine, serios?

Imediat ce termină de se certa singur, domnișoara Yoo-ni se ridică în picioare.

– Iau un taxi și merg s-o cumpăr. Ar trebui să dureze cel mult treizeci de minute dus-întors.

– Nu putem rămâne fără carte, Yuni. Chiar dacă știm să ne descurcăm din vorbe, nu ne putem prezenta fără exemplarul fizic… persoana aceea o să se bosumfle și o să țină supărarea luni întregi.

Până când domnul Im a spus acel lucru, aproape strigând, cu chipul cuprins de o spaimă pură, doamna Yoo-ni își și scotea portofelul din sertarul biroului din spate.

Am ezitat o fracțiune de secundă, apoi m-am ridicat și am prins ușor brațul doamnei Yoo-ni.

– Mă duc eu în locul dumneavoastră.

Am aruncat o privire către ea, care se oprise pentru o clipă, apoi mi-am îndreptat atenția spre ceasul de perete agățat de stâlpul ferestrei; era aproape ora trei.

– Dacă doamna Yoo-ni nu este aici, lucrul se oprește de tot, dar nu cred că totul se va prăbuși doar pentru că eu lipsesc puțin. Mă duc eu.

– …Atunci, te las pe tine.

Era o cu totul altă latură a ei față de cea de ieri, când intrase în galerie și începuse să dea ordine înainte să apucăm măcar să ne spunem numele. I-am oferit cel mai cald zâmbet pe care am putut să-l adun, simțindu-i stânjeneala de a-mi cere mie, o persoană venită doar temporar în ajutor, să mă ocup de o sarcină neprevăzută, și începeam să înțeleg ce voia să spună domnul Joo-han atunci când ne descria pe amândoi drept oameni extrem de timizi în preajma străinilor.

Am aranjat să primesc detaliile cărții pe telefon, iar când am ieșit în grabă din birou, am putut auzi în urmă vocea ușor cicălitoare a doamnei Yoo-ni și tonul plângăcios al domnului Im, de parcă ar fi cerut iertare.

Așa cum explicase doamna Yoo-ni, exista o librărie mare la aproximativ zece minute de mers cu taxiul. Era o librărie la care mai fusesem de câteva ori în gimnaziu, împreună cu prietenii, sub pretextul cumpărării unor cărți de referință. Interiorul se schimbase considerabil față de amintirile mele, probabil în urma unei renovări masive, dar nu aveam timp să mă minunez de această transformare radicală.

Găsirea și cumpărarea cărții nu fură dificile, însă dură ceva până am reușit să opresc un taxi pentru întoarcere, probabil din cauza faptului că era o după-amiază de duminică, în centrul orașului. Abia după ce am primit un mesaj de la doamna Yoo-ni, care îmi spunea că avem destul timp deoarece autorul cărții nu sosise încă, am putut, în sfârșit, să răsuflu ușurat și să mă las pe spate în scaun.

Drumul înapoi spre galerie a fost mai aglomerat decât cel de dus; străduțele înguste și aleile erau pline de oameni ieșiți la plimbare de duminică, zona fiind dens populată cu cafenele și restaurante la modă.

Răsfoind în grabă cartea pe care o scosesem din punga de hârtie, nu mă puteam abține să nu arunc din când în când priviri neliniștite pe fereastră, încercând să-mi dau seama cât mai avem până ajungem.

Chiar în momentul în care ne aflam la vreo zece metri de destinație, o mașină mare, cu o siluetă impunătoare, care intra în parcarea din fața Phantomului, îmi atrase atenția. Era un automobil de dimensiuni impresionante, cum rar vedeai prin acea zonă.

Și totuși, în ciuda dimensiunii sale copleșitoare și a designului oarecum autoritar, liniar, mașina avea o eleganță care o împiedica să pară greoaie. Chiar și fără cunoștințe despre automobile, oricine își putea da seama că era un vehicul de lux extrem.

Deși sedanurile importate care circulau pe străzi erau ceva obișnuit, această mașină avea ceva apăsător, poate din cauza caroseriei sale — mai mare decât a majorității SUV-urilor — sau poate pentru că înfățișarea ei o diferenția clar de sedanurile obișnuite, care aminteau de coloanele oficiale.

Poate era o judecată pripită, dar am avut impresia că știu cui îi aparținea.

Mai era puțin până la Phantom, dar am oprit taxiul în fața unei cafenele cochete, în stil hanok.

Bărbatul, care își parcase mașina în mica parcare din fața porții principale, unde încăpeau patru sau cinci vehicule, și tocmai cobora de la volan era, așa cum mă așteptasem, directorul executiv al Phantom.

Purta o cămașă cu reverele larg deschise, lăsând la vedere baza gâtului său lung și ferm, iar costumul din material subțire îi cădea lejer pe trup, în timp ce părul i se așeza în valuri ușoare, aparent fără efort.

Bărbatul, îmbrăcat într-un costum de un albastru ca cerul, cu o tentă de cobalt,  puțin mai închis decât culoarea ochilor săi, deși acum purta ochelari de soare, părea mai extravagant decât în ziua precedentă, dar în același timp mai relaxat; ținuta lui îmi amintea de bărbații italieni dintr-un film pe care îl văzusem cândva, plecând la picnic într-o suburbie, eleganți fără rigiditate, confortabili fără a deveni neglijenți.

– Vremea este prea frumoasă. Și eu trebuie să stau toată ziua într-o galerie fără ferestre, afișând un zâmbet social… Îmi datorezi o masă serioasă.

– Crezi că doar tu te bucuri de asta? Nu te mai plânge.

Când un alt bărbat coborî de pe locul din dreapta, mormăi către primul, iar acesta îi răspunse ferm. Bărbatul din dreapta, și el purtând ochelari de soare închiși la culoare, era înalt și bine făcut, dar era evident coreean.

Am rămas în prag, ezitând dacă să intru pe furiș în galerie, prefăcându-mă că nu îi cunosc, sau să aștept ca cei doi să intre primii, însă privirile lor s-au întors spre mine. Am înclinat ușor capul în semn de salut.

– Nu te-am mai văzut până acum, cine ești? Noul iubit?

Bărbatul din dreapta își arătă interesul față de mine mult mai deschis decât directorul Phantom, privindu-mă cu o curiozitate evidentă. La acea întrebare absurdă, directorul se încruntă imediat.

– Ar fi trebuit să am mai întâi un iubit ca să pot avea unul „nou”.

– Ce, nu ești tu Raou Wikun, iubitul dulce care face fericit pe oricine, măcar cât timp sunteți în pat?

La tachinarea aceea directă, bărbatul scoase un „hmph”, un fel de pufnit disprețuitor, însă, deși era un gest de batjocură, suna mai degrabă ca râsul scurt pe care îl scoți atunci când auzi o glumă sincer amuzantă.

– Cine a început să răspândească zvonul că aș fi „dulce”?

I-a întins cheile valetului, pe care aparent îl angajase doar pentru acea zi, apoi și-a scos ochelarii de soare și i-a strecurat în buzunarul de sus al sacoului, adăugând cu aceeași lejeritate:

– Atunci înseamnă că ticălosul ăla nu s-a culcat cu mine.

Un zâmbet încă îi rămânea în colțul buzelor, un zâmbet care nu părea născut din bune intenții, ci mai degrabă din plăcerea de a fi găsit un punct de avantaj, nu din iritare față de lipsa de respect a celuilalt.

Ne despărțeau vreo zece pași. M-am gândit dacă să intru primul, lăsându-i pe cei doi să-și continue conversația, însă, până la urmă, el era proprietarul locului în care lucram.

– Deci, în concluzie, spui că nu e iubitul tău?

Bărbatul ocoli capota mașinii și se opri lângă mine, masând ușor umărul celuilalt, apoi își scoase și el ochelarii de soare, sprijini brațul lor pe buze și mă privi, cerând încă o confirmare.

Și acest bărbat era destul de chipeș, cu o constituție peste medie, însă nu avea acea stranietate distinctă, aproape ireală; acesta, cel puțin, era ca mine,  doar un om cu trăsături mai plăcute și o eleganță mai bine șlefuită.

– Nu ți-ai dat seama până acum de preferințele mele?

Directorul, oftând ca și cum conversația îl obosea, își băgă ambele mâini în buzunarele pantalonilor și mai adăugă ceva:

– Eu lucrez doar part-time.

În sfârșit, dezvăluia răspunsul la identitatea care îl intrigase pe bărbatul din dreapta încă de la început: eu eram doar un angajat temporar.

Era o după-amiază de mai, scăldată în lumină, suficient de puternică încât să justifice purtarea ochelarilor de soare, iar cum ei stăteau cu spatele la soare, a trebuit să-mi îngustez privirea privind spre ei.

– Așa este?

Bărbatul din dreapta izbucni imediat într-un zâmbet larg și se apropie de mine, întinzând mâna pentru a da noroc.

– Îmi pare bine. Îmi cer scuze pentru discuția aceea chiar în fața ta, la prima întâlnire. Nu știam că Phantom angajează part-time; poate ar trebui să-mi caut și eu un job temporar aici.

– Îmi pare bine. Eu doar ajut temporar, pentru astăzi.

Ne-am strâns mâinile într-un mod ușor stânjenit, iar directorul se întorsese deja și pornise spre intrarea principală. Bărbatul de lângă mine își așeză ușor o mână pe spatele meu, ca și cum m-ar fi ghidat spre ușă, în timp ce își îndrepta atenția spre punga de hârtie pe care o țineam.

– Ah, ce păcat. Ce ai acolo? E greu? Pot să-l duc eu pentru tine.

– Este doar o carte.

Deși nu spusesem nimic în glumă, bărbatul își dădu capul pe spate și izbucni în râs.

Am intrat în galerie la câțiva pași în urma directorului, iar deschiderea era deja în plină desfășurare; muzica se revărsa lin pe ambele etaje, iar de sus se simțea o agitație vie, aproape electrizantă.

Cu promisiunea că ne vom revedea mai târziu, bărbatul de pe locul din dreapta s-a grăbit după director și a dispărut pe scările de culoarea fildeșului.

Priveliștea celor doi bărbați bine făcuți, îmbrăcați în costume de calitate, urcând treptele de marmură, era impresionantă din punct de vedere vizual, și totuși, unul părea prea complex, iar celălalt prea simplu; nu era vorba despre esența lor, ci despre imaginea intuitivă pe care o proiectau.

Și amândoi aparțineau unei lumi complet diferite de a mea.

Am lăsat cartea în birou și am urcat în grabă la etajul al doilea, unde mai mult de jumătate dintre cei aproximativ cincizeci de invitați VIP, care își confirmaseră prezența, erau deja sosiți. Așa cum auzisem dinainte, la prima vedere păreau de-a dreptul strălucitori.

O serie destul de animată de schimburi de amabilități avea loc în jurul directorului, care tocmai sosise, și al bărbatului din dreapta; i-am zărit și pe domnul Im și pe doamna Yoo-ni, fiecare ocupându-se de câte un mic grup de persoane.

Domnul Joo-han se afla la biroul temporar.

– Cum a fost?

– Am lăsat-o în geanta directorului, în birou.

Domnul Joo-han a clipit, privindu-mă pentru o clipă cu ochii larg deschiși, apoi mă înghionti ușor cu cotul și zâmbi.

– Tipul ăsta e mai meticulos decât pare.

Am ezitat o clipă, întrebându-mă dacă ar trebui să iau asta drept un compliment, și m-am limitat la a-i răspunde cu un zâmbet ambiguu.

Ceremonia oficială nu începuse încă. Oamenii păreau mai ocupați să caute fețe cunoscute și să schimbe saluturi decât să admire lucrările expuse, iar atmosfera din jurul directorului era cea mai animată.

– Am invitat cam cincizeci de VIP-uri, dar fiecare dintre ei poate veni cu încă două sau trei persoane; până la urmă, ar putea deveni clienți noi. Nici măcar nu este încă trei și jumătate, iar noi avem deja peste treizeci de participanți… Prezența de azi este chiar bună.

Aceasta fu evaluarea domnului Joo-han, după ce răsfoi rapid fișierul cu lista de participanți.

În holul din fața scărilor fusese amenajată o masă lungă de tip bufet, care dădea spre lobby-ul de la parter, dincolo de o balustradă. Gustări simple, de tip finger food, și deserturi erau aranjate cu grijă pe fețe de masă care cădeau până la podea, presărate din loc în loc cu aranjamente florale.

Personalul de catering, îmbrăcat în uniforme, se strecura printre invitații îmbrăcați în culori elegante, servind mâncare și completând paharele de șampanie.

Atmosfera era mai degrabă relaxată decât rigidă și, chiar și la biroul temporar unde ne aflam eu și domnul Joo-han fuseseră așezate băuturi și câteva gustări simple.

Am luat mai întâi o sticlă de apă cu o etichetă necunoscută, încercând să-mi potolesc setea.

– Oamenii de aici reprezintă peste șaptezeci la sută din vânzările galeriei, dar nu vin pentru că apreciază cu adevărat arta sau pentru că a sorbi ceai în timp ce privesc tablouri ar fi punctul culminant al zilelor lor ocupate.

În timp ce mesteca o bucățică de sandviș, domnul Joo-han se aplecă ușor spre mine.

– Vezi persoana aceea cu pălărie cu boruri largi? Tocmai a sosit.

Am reperat imediat bărbatul care urca scările spre etajul al doilea, însoțit de două persoane ce păreau a fi din suita lui, urmând direcția privirii domnului Joo-han.

– Este redactorul-șef al revistei care a publicat cartea pe care ai cumpărat-o, Yi-hyun.

Bărbatul, care părea să fie trecut bine de patruzeci de ani, era scund, cu o față palidă și plină, dar expresivă. Părea destul de apropiat de director, deoarece cei doi schimbară saluturi în stil franțuzesc, cu sărutări pe obraz.

– Kuhn, felicitări pentru deschidere. De ce ești atât de ocupat? Nu reușesc niciodată să te prind.

În timp ce directorul îl conducea pe bărbatul ușor dezamăgit către spațiul interior al expoziției, îi oferi un zâmbet blând. Cum era un bărbat atrăgător, zâmbetul lui era, fără îndoială, fermecător, dar avea și ceva mecanic, ca și cum ar fi fost turnat într-un tipar; în definitiv, această adunare și întreaga situație făceau parte din munca lui, așa că nu era ceva ce i se putea reproșa.

– Este o revistă de modă numită Monsieur A. Aparține unei companii puternice care publică peste zece reviste, ca subsidiară a unui mare grup. Iar tipul acela nu este un simplu redactor-șef; de fapt, este rudă prin alianță cu acel grup. Tehnic vorbind, este o rudă mai îndepărtată, ceva de genul văr de gradul al doilea, dar chiar și așa nu poate fi ignorat.

Domnul Joo-han înghiți sandvișul, apoi turnă șampanie într-un pahar înalt și subțire și luă o înghițitură.

Datorită invitaților ocupați să schimbe saluturi și să fie prezentați unii altora, biroul temporar era complet pustiu; nici măcar o singură persoană nu trecea pe acolo să ridice un pliant.

– Ne concentrăm mai mult pe reviste de modă, lifestyle și lux decât pe reviste de artă. Sincer, scena galeriilor din Coreea este suprasaturată în momentul de față. Cum nu ai nevoie de licență — dacă ai bani, poți deschide una — numărul galeriilor, mari și mici, este uriaș. În mod firesc, nenumărate locuri își închid porțile după doar câțiva ani. La suprafață pare rafinat, pentru că meseria presupune să agăți tablouri și să vorbești despre stilul unic al unui artist sau despre mesajul lucrării, dar competiția este brutală. Dacă cineva pornește cu ideea că are niște bani și vrea doar o carte de vizită elegantă de proprietar de galerie, este rapid împins afară de cei care luptă din toate puterile să supraviețuiască. Și, bineînțeles, nu poți ignora niciodată puterea galeriilor mari, deja consacrate. Piața este mică, așa că nu există loc pentru nou-veniți.

După ce își încheie explicația, domnul Joo-han începu să tușească, lovindu-se ușor în piept, așa că i-am oferit paharul meu de șampanie. Dădu din cap mulțumitor, goli paharul dintr-o înghițitură și apoi luă un biscuit, mușcând din el.

Astăzi, piercingul din buză și cel din ureche erau unite printr-un lanț subțire. Părea incomod pentru a mânca sau a bea, dar domnul Joo-han părea complet obișnuit cu el, ca și cum ar fi devenit deja o parte firească din propriul său corp.

– Așa că directorul nostru a decis să aducă clienți care până acum nu cheltuiseră bani pe artă.

După ce am auzit atât, am avut impresia că încep să înțeleg de ce publicul principal al galeriei era format din oameni din industria modei și a divertismentului.

– Lumea asta se bazează aproape în totalitate pe relații sociale, așa că nu e atât de simplu precum să intri într-o galerie, să-ți placă un tablou pe moment și să-l cumperi. Este extrem de dificil să atragi clienți care au deja relații stabilite cu alte galerii, așa că au vizat persoane care au bani, dar nu au cumpărat prea multă artă până acum.

Domnul Joo-han își uni degetul mare cu arătătorul, făcând acel gest sugestiv care înseamnă bani.

– Iar rezultatul, după cum vezi, este un succes uriaș. Am ajuns chiar să ne mutăm într-o clădire ca aceasta, în Samcheong-dong.

De parcă nu ar fi fost mare lucru sau poate cu o undă de mândrie, domnul Joo-han își ridică ușor umerii și duse la gură ultimele firimituri ale biscuiților pe care îi mânca.

Ca să fiu sincer, bănuisem că Phantom ar putea fi una dintre acele galerii deschise cu gândul: „am bani, așa că pot avea și o carte de vizită elegantă de proprietar de galerie”.

Nu aveam un motiv anume pentru această impresie, în afară de imaginea pe care mi-o lăsa domnul Joo-han — aceea a cuiva născut într-o prosperitate suficient de mare încât să nu fie nevoit să lupte pentru succes — și, în același timp, modul în care interacționa cu clienții nu trăda nici urmă din acea servilitate inevitabilă pe care o naște disperarea în afaceri.

Un zâmbet politicos și amabil îi rămânea pe chip în permanență, dar nu era mai mult de atât.

Ba chiar, dacă era să judec după ceea ce vedeam, oamenii din jurul lui îi arătau o favoare mult mai mare, iar cei care păreau mai puțin apropiați de el îl urmăreau atent, căutând o ocazie de a se apropia; acea atmosferă era atât de clară, încât chiar și ochii mei, de obicei neatenți, o puteau percepe.

Punând deoparte atitudinea ușor tăioasă pe care o manifestase față de mine de ieri și până acum, mi-am cerut în sinea mea scuze pentru imaginea pe care o construisem doar pe baza aparențelor, aceea a unui tânăr răsfățat care obținuse totul fără efort, prin banii părinților.

Nu consideram neapărat că este ceva greșit să începi ceva sprijinindu-te pe averea familiei, însă era adevărat că, în mintea mea, valoarea unei astfel de realizări era diferită de cea construită exclusiv prin propriile eforturi.

Fie că Phantom fusese ridicată complet de la zero, fie că familia lui contribuise într-o anumită măsură — nu aveam cum să știu detaliile, dar cu siguranță nu părea un castel de nisip construit doar din capital masiv și relații moștenite.

Prima persoană care se apropie de birou după ce am ajuns fu cineva care  luă un pliant; era o femeie purtând ochelari de soare mari, care îi acopereau jumătate din față, însă, privind mai atent, nu ochelarii erau prea mari, ci chipul ei era neobișnuit de mic, iar pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva era o actriță sau o cântăreață pe care pur și simplu nu o recunoșteam.

După ce femeia, cu pliantul în mână, strigă un nume cu o voce plină de încântare, ca și cum ar fi întâlnit pe cineva cunoscut, și dispăru în sala de expoziție din interior, domnul Joo-han îmi spuse cine era, menționând că este o actriță populară în prezent, însă numele acela nu îmi spunea nimic nici mie.

– Oricum, din cauza stilului de conducere al directorului, este considerat un adevărat eretic în lumea artei… un agitator. Practic, este tratat ca Satana. Se spune că acest Alpha Golden cu ochi albaștri își folosește feromonii ca să-i vrăjească pe oameni și să-i facă să cumpere tablouri, coborând demnitatea artei până la pământ. Un critic a ajuns chiar să debiteze absurdități, numindu-l prostituat, că își vinde trupul la pachet cu arta.

Domnul Joo-han, reluând firul discuției, strânse pumnul în aer de parcă ar fi vrut să înșface de guler pe cel care îndrăznise să spună asemenea lucruri, iar expresia lui trăda că mânia nu i se stinsese nici acum.

Și totuși, chiar în mijlocul tuturor acestor vorbe, directorul Phantom, subiectul lor,  stătea înconjurat de oameni, zâmbind ca o pictură vie.

Deși locul acesta exista pentru artă, pentru a o expune și a o vinde, cei prezenți păreau mult mai atrași de el decât de tablouri.

O femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată într-un costum din tweed, își strecură brațul pe sub al lui cu o naturalețe studiată, afișând o apropiere discretă, iar în ochii celor care priveau se aprindeau scântei de invidie și gelozie, atât de directe și de transparente încât, fără să vreau, mi-au amintit de zilele din școala primară, când făceam tot posibilul doar ca să prind o singură privire a învățătoarei.

Directorul Phantom părea complet neatins de rețeaua de dorințe care se țesea în jurul lui, manevrând atmosfera cu o eleganță calmă, cu un farmec calculat.

Sau poate nu era deloc neatins. Poate că simțea perfect intensitatea acelor priviri, direcția lor, greutatea lor… și le conducea el însuși, ca un dirijor invizibil.

Dacă era să mă întorc la descrierea aceea,  „Alpha Golden cu ochi albaștri care hipnotizează oamenii cu feromonii lui” — adevărul era că ochii lui nu erau pur și simplu albaștri.

Erau mai degrabă de un albastru pal, ca și cum ar fi fost atinse de lumină… sau poate decolorate de prea multe lacrimi.

Un albastru profund și limpede, cu claritatea unei pietre prețioase, dar fără rigiditatea ei rece; dimpotrivă, aveau ceva fragil, viu — asemenea spumei de pe valul pe care îl călărea Morae pe placă, ceva ce părea că s-ar putea sparge și dispărea în orice clipă.

O culoare care contrasta dureros cu impresia lui generală — puternică, dominatoare, aproape copleșitoare.

– Dar directorul nostru nu-și eliberează deloc feromonii. Nu știu cum este în viața lui privată, dar în mod normal… niciodată. Controlul lui este dus la extrem, până în punctul în care chiar și Golden Omega abia îl pot percepe. Ah, stai… poate știi tu? Un Golden Alpha… ceva de genul acesta?

– Nu știu prea multe.

– Nu te interesează?

În rândul nenumăraților Beta, probabil că nu există mulți care să nu fie interesați de Alpha sau Omega — uneori din curiozitate față de cei cu un al doilea gen, alteori din admirație pentru frumusețea lor izbitoare și talentele ieșite din comun, iar alteori doar dintr-un interes simplu, aproape inocent, pentru ceva diferit.

Chiar dacă mi se părea că are ceea ce oamenii ar numi o personalitate ușor „iritantă”, am răspuns că da, sunt interesat… mai ales din cauza acelei prezențe aparte care mă făcea să mă întreb, fără să vreau, dacă nu cumva era într-adevăr un Golden Alpha.

Așa era. Până la urmă, chiar era un Golden Alpha.

Rezultatul era, într-un fel, dezamăgitor de previzibil. Înfățișarea lui era impunătoare, puternică și frumoasă — suficient cât să devină un simbol în sine pentru un Golden Alpha.

Și totuși… nu-și elibera deloc feromonii? Acolo se oprea tot ceea ce știam.

– Alpha și Omega se reduc, în cele din urmă, la capacitatea de reproducere… dar nu e tocmai un subiect pentru discuții detaliate aici. Oricum, directorul nu este la nivelul la care feromonii îi scapă necontrolat, dar nici nu este complet vulnerabil în fața feromonilor altora. Mulți Beta îi discriminează pe Alpha și Omega, spunând că sunt niște bestii care își abandonează umanitatea pentru a fi conduși de instinct, însă cineva ca un Golden Alpha își poate controla chiar și ciclul de rut datorită feromonilor, așa că nu au niciun drept să îi privească de sus. Și totuși, continuă să o facă. Închid ochii, își astupă urechile și vorbesc întruna despre cum totul se reduce la schimburi de feromoni… sincer, uneori mă întreb cine, de fapt, îi ține lecții despre demnitate cui.

Singura Alpha pe care o cunoșteam era Morae, dar ea nu era genul care să vorbească în detaliu despre natura ei, iar eu nu fusesem niciodată suficient de interesat încât să caut informații pe cont propriu despre Alpha și Omega.

Lucrurile legate de Golden Alpha sau de directorul Phantom erau, probabil, deja bine cunoscute în această lume, așa că ceea ce spunea domnul Joo-han nu era decât o conversație de suprafață, genul de informații care nu conta dacă ajungeau la cineva ca mine — o simplă angajată temporară, aproape un străin.

Și totuși, mai mult de jumătate din ceea ce spunea îmi era complet necunoscut.

– Este impresionant. Se spune că a fi Golden Alpha nu ține doar de naștere; mai mult de jumătate se dobândește prin antrenament personal. Asta înseamnă că a ajuns la nivelul acesta printr-un control constant al instinctelor încă din pubertate. Zâmbește atât de lejer, de parcă totul i-ar veni fără efort… dar, în realitate, trebuie să fie teribil de perseverent.

În timp ce vorbea, domnul Joo-han luă o înghițitură de șampanie, privindu-l pe director peste marginea paharului înclinat.

Urmărindu-i privirea, l-am văzut din nou pe acel bărbat, încă în centrul atenției, modelând atmosfera cu o naturalețe impecabilă, cu un farmec care părea dulce… prea dulce.

Ca proprietar și gazdă a locului, zâmbetul lui era împărțit egal tuturor, însă în el exista o căldură diferită de cea a unui zâmbet obișnuit — suficientă încât cineva lipsit de apărare să o confunde cu ceva mai mult.

În contrast dureros cu răceala pe care mi-o arătase mie, am încercat să-mi imaginez acel bărbat, care îi trata pe toți cu o blândețe egală, asemenea luminii care cade peste tot fără să aleagă, forțându-se în tăcere, supunându-se unui antrenament interior nemilos, dar imaginea nu se lega ușor.

Chiar lângă mine, am auzit sunetul sec al unui biscuit sfărâmându-se între dinții domnului Joo-han.

– Dar mie îmi place genul acesta de oameni. Cei care sunt încăpățânați până la capăt ca să obțină ce vor. Par relaxați la suprafață, dar dedesubt mușcă și se zbat cu toată forța pentru ceea ce își doresc.

Mestecând biscuiții cu o precizie aproape hotărâtă, domnul Joo-han își lăsă zâmbetul să se lărgească.

Oare chiar era așa?

Și el… avea, la rândul lui, acea luptă disperată ascunsă sub suprafață, zbătându-se din toate puterile, cu dinții încleștați?

Era greu de imaginat, privind felul în care se purta acum — o ușurință naturală, firească, demnă de un Golden Alpha, ca și cum ar fi avut totul încă din clipa în care se născuse.

Chiar și în acel moment, stând relaxat, cu un picior trecut peste celălalt, ținând un pahar de șampanie și zâmbind, părea, spus simplu, un conducător născut.

Am încercat să mi-l imaginez luptându-se în tăcere, dar în mintea mea a apărut, în schimb, o imagine absurdă — el pedalând o bărcuță în formă de lebădă, genul acela întâlnit prin parcuri de distracții.

Nici acea imagine nu i se potrivea, și totuși… era mai ușor de imaginat.

Rătăcirile mele fură brusc întrerupte de apariția doamnei Yoo-ni, care se apropie de birou aproape împiedicându-se în sandalele ei cu platformă.

– Uite. Două piese sunt deja epuizate.

Lăsă un carnețel mic pe birou, cu o expresie de epuizare totală, iar domnul Joo-han îl ridică imediat, cu interes.

– Deja? Chiar ești bună. Schimbăm?

– Da. Simt că-mi tremură gura.

– Bine.

Plin de energie, asemenea unui jucător de rezervă care așteptase momentul să intre în teren, domnul Joo-han păși în spațiul expoziției în locul ei.

Se părea că doamna Yoo-ni reușise să vândă două lucrări după ce interacționase cu clienții până când îi amorțise fața de efort. Pentru că lucrasem cu ea la etichete în ziua precedentă, aveam o idee aproximativă despre prețurile operelor expuse, iar să vinzi două lucrări atât de scumpe în mai puțin de o oră… da, domnul Joo-han avusese dreptate — era cu adevărat capabilă.

– Vreți să vă aduc ceva de băut?

Fără să mai aibă energie să răspundă în cuvinte, doamna Yoo-ni dădu din cap, așezându-se pe scaunul din spatele biroului și bătând ușor din picior.

– Avem suc, de toate felurile.

– Alcool. Adu-mi alcool.

– Este în regulă șampanie?

– Pune într-un pahar de apă, nu într-o cupă de șampanie.

Așa cum îmi spusese, am umplut până la margine cel mai mare pahar pe care l-am găsit și m-am întors la birou. De la vreo cincisprezece pași distanță, domnul Im, care discuta cu un client, își ridică ușor vocea către noi, însă, în forfota generală a sălii, tonul nu părea deloc deranjant.

– Doamna Yoo-ni, puteți să-mi aduceți cartea aceea din biroul redactorului-șef? Ar trebui să fie în geanta mea.

Am oprit-o pe doamna Yoo-ni chiar în momentul în care era pe punctul de a se ridica din reflex și i-am întins paharul.

– Mă duc eu să o iau. Știu unde este.

Am coborât în grabă scările și am luat cartea din locul unde o lăsasem cu doar câteva momente în urmă. După ce i-am înmânat-o domnului Im și m-am întors la birou, m-am simțit ca un copil care predă unui profesor o temă copiată de la un coleg; nu era ca și cum aș fi încercat să înșel pe cineva, și totuși o neliniște inexplicabilă mă făcea să evit chiar și să întorc capul în direcția lui.

– Domnule Han, ați și subliniat pasajele? Sunteți cu adevărat remarcabil. Se vede în detalii. Sunt destui care cumpără o carte semnată doar ca să se laude, dar credeți că nu îmi dau seama? Cei mai mulți nici măcar nu citesc după ce o cumpără. Dar domnul Han nu tratează oamenii așa. Arată sinceritate. De aceea nu mă pot abține să nu-mi deschid portofelul de fiecare dată când vin la Phantom.

Din fericire, „tema copiată” nu fusese descoperită. Ba mai mult, ajunsese chiar să fie lăudată.

Doamna Yoo-ni, care își golise pe jumătate paharul de șampanie ca și cum ar fi fost suc de struguri, își ridică privirea spre mine cu ochii larg deschiși, exact cum făcuse și domnul Joo-han mai devreme.

– Ai subliniat între timp?

Am dat din cap la întrebarea ei șoptită, iar pe chipul ei reapăru un zâmbet rece, controlat.

Fie că își propusese de la început să cumpere, fie că fusese o decizie luată pe moment, sub influența atmosferei, redactorul-șef al acelei reviste puternice își manifestase deschis interesul pentru achiziție, cerând chiar o recomandare pentru un tablou pe care să-l atârne în biroul fiicei sale, recent promovată.

– Nu e mare lucru, dar e amuzant cât de fericit a fost pentru ceva atât de mic, nu-i așa? Așa merg lucrurile aici. Chiar și când vindem tablouri, uneori am impresia că, de fapt, negociem sentimentele oamenilor. Spus frumos, este o profesie în care contează talentul de a convinge. Spus mai direct… meseria noastră este să măgulim oamenii. Uneori mă face să mă îndoiesc puțin de mine.

Doamna Yoo-ni zâmbi ușor amar, urmărind cu privirea spatele redactorului-șef care se îndepărta alături de domnul Im spre o altă secțiune, pentru a vedea lucrarea recomandată.

Înainte să apuc să o întreb mai mult despre acel zâmbet, fusese deja chemată înapoi în spațiul expoziției. Partea socială a evenimentului se încheiase, iar acum era momentul să fie puse în lumină piesele principale ale zilei — tablourile.

Rămas singur la birou, cu un sentiment vag de stinghereală, am început să strâng paharele goale și să rearanjez fără rost pliantele rămase, când, dintr-odată, o umbră s-a așternut peste masă.

– Aș putea primi un pliant?

Când am ridicat privirea, bărbatul din dreapta, cel din mașină, mă privea zâmbind.

Zâmbetul lui era luminos, dar avea, ciudat, ceva care stârnea o ușoară rezistență, poate din cauza tonului său lejer și a aerului ușor nonșalant, aproape sfidător.

Am luat un pliant și i l-am întins, însă el nu părea deloc interesat de acel pliant.

– M-am mutat recent la etajul treizeci și doi. Înainte locuiam într-o casă cu grădină, iar acum, într-un bloc înalt, mă simt ca într-o colivie… parcă mă apasă o singurătate ciudată. Îmi poți recomanda un tablou? Numele tău este…

Privirea lui coborî ușor spre zona pieptului meu, de parcă ar fi căutat o etichetă.

– Seo Yi-hyun.

Bărbatul, care mă studia cu un amuzament limpede în ochi, clătină ușor din cap.

– Până și numele ți se potrivește gustului.

Remarca lui, rostită mai mult pentru sine, purta o ușoară notă de stânjeneală.

Încă de când îl văzusem la intrare, se purta… flirtând, dar nu în sensul serios al cuvântului, ci mai degrabă ca o joacă. Nu spusese nimic direct, nimic care să-mi ceară o reacție, iar felul lui de a vorbi nu părea să aștepte vreuna; încă de la început și până acum, părea că se distrează singur, purtând un dialog doar cu sine.

– Aș vrea ca tu să-mi recomanzi o lucrare. Ce ai alege? Ceva care m-ar putea ajuta să mă relaxez.

– Eu doar ajut temporar aici, pentru o zi…

– Nu contează, alege una. O voi folosi doar ca punct de plecare.

Directorul și doamna Yoo-ni erau deja ocupați cu alți clienți, iar domnul Im și domnul Joo-han nu se vedeau nicăieri — probabil erau prinși în altă parte a sălii. Deși ezitam, faptul că îmi ceruse recomandarea știind că sunt doar o prezență temporară mă făcu să cred că nu va ieși nimic rău dacă îi răspund.

– Unde vreți să o așezați?

– Hmm… dacă o alegi tu, Yi-hyun, mi-ar plăcea să o pun în dormitor…

Bărbatul râse ușor, apăsând intenționat cuvântul „dormitor” cu o nuanță care nu putea fi ignorată.

L-am privit pentru o clipă, avea acel zâmbet lejer, aproape prea ușor, al seducătorilor din dramele televizate, apoi am ieșit de după birou.

În sala de expoziție erau expuse aproximativ cincizeci de lucrări.

Era o expoziție de grup, cu șapte sau opt artiști afiliați galeriei; unii prezentau doar două lucrări, în timp ce alții aveau zece sau chiar mai multe. Pentru că ajutasem la pregătiri până târziu în noapte, aveam deja întipărite în minte atât imaginile lucrărilor, cât și locul aproximativ în care se aflau.

Am pășit înainte fără ezitare și m-am oprit în fața unui tablou realizat pe o pânză pătrată, de cincizeci și trei de centimetri pe cincizeci și trei.

Lucrarea era o combinație stranie între un stil cubist distorsionat și o estetică de desen animat, veselă și aparent jucăușă, însă culorile, în contrast, erau întunecate, grele, apăsătoare.

– Acesta? Tabloul acesta?

Bărbatul întrebă de mai multe ori, de parcă nu reușea să înțeleagă de ce tocmai această lucrare fusese aleasă.

Am dat din cap de două ori, ferm. Bărbatul își mută privirea de la tablou la mine și înapoi, de parcă ar fi încercat să lege ceva invizibil între noi, apoi se întoarse brusc, cercetând sala cu ochii, până când îl zări pe director, aflat în discuție cu câteva persoane în fața unei lucrări mari, în stil Pop Art.

– Kuhn, vino puțin aici.

Directorul își ceru scuze și se desprinse din grup, apropiindu-se de noi.

Nu eram nici scund, dar nici înalt, iar bărbatul din dreapta ajungea cu buzele la vârful nasului meu, în timp ce directorul, la rândul lui, ajungea cu buzele la vârful nasului celuilalt; era, fără îndoială, mult peste un metru nouăzeci.

Pe măsură ce se apropia, chipul lui purta din nou acea expresie ușor iritată, ca și cum totul ar fi fost o povară; zâmbetul acela dulce, oferit tuturor, părea inutil aici, în fața noastră.

Se opri ușor într-o parte, cu o mână în buzunar, privindu-l pe celălalt ca și cum i-ar fi cerut, fără cuvinte, să ajungă direct la subiect.

– L-am rugat să-mi recomande un tablou potrivit pentru dormitor, iar el a ales chiar o lucrare de-a mea. Tu ce părere ai?

Privirea directorului se mută asupra mea.

Deși interacțiunea noastră se întindea pe doar două zile, era pentru prima dată când mă privea atât de mult timp; mai mult decât atât, pentru prima dată, privirea lui nu era nici indiferentă, nici rece.

Nu era acea privire distantă, de prădător, a unui leu care evaluează un animal necunoscut pentru a vedea dacă îi amenință teritoriul; era o privire care mă vedea pe mine, ca individ.

Și abia când acea privire, atentă, aproape metodică, ca și cum ar fi adunat informații despre mine prin simplul contact vizual, se retrase, am realizat adevărul, tabloul pe care îl alesesem era chiar creația bărbatului din dreapta.

– Cum crezi că s-ar potrivi acest tablou pentru mine?

– Eu… nu știam că dumneavoastră sunteți artistul.

– Nu aveai cum să știi. Nu te critic pentru asta. Sunt doar curios de ce ai ales tocmai această lucrare pentru mine.

Bărbatul părea sincer amuzat de întreaga situație.

– Poți să fii sincer cu mine? Te rog?

Adăugase acel „te rog” ca și cum chiar avea nevoie de un răspuns real, împreunându-și mâinile într-un gest aproape teatral și privindu-mi buzele, de parcă acolo ar fi urmat să apară adevărul.

În spatele lui, mi-am întors din nou privirea spre tablou.

Până atunci, pictasem doar pentru mine, fără să mă intereseze vreodată părerea altora despre lucrările mele; și totuși, amintindu-mi de singura dată când fusesem premiat și de emoția comentariilor primite atunci, am înțeles, într-o măsură neașteptată, starea bărbatului din fața mea.

– Deși pare că arăți totul cu sinceritate, există ceva ce ții ascuns…

– Și anume?

– Faptul că… sunteți, într-un fel, asemănători.

– Eu și tabloul acesta?

– Da.

– Nu sunt sincer? Eu și tabloul acesta?

Bărbatul se aplecă mai aproape, reducând distanța dintre noi, iar întrebările lui veneau una după alta, atât de direct, încât, fără să-mi dau seama, am făcut un pas înapoi.

– Nu e chiar asta… Este mai degrabă o stare în care vrei să fii sincer, dar nu poți fi pe deplin sincer. Iar dacă privești lucrurile ca pe o expunere fără rezerve a acelei stări… atunci și asta poate fi o formă de sinceritate…

Pe măsură ce îmi nuanțam explicația, expresia jucăușă dispăru de pe chipul bărbatului, în timp ce, în contrast, directorul lăsă să-i scape un râs scurt, clar, neașteptat.

Era un râs abia auzit, dar era, fără îndoială, un râs.

– Îmi pare rău. Nu mă exprim prea bine… Și este doar o impresie personală, așa că nu trebuie să vă preocupe prea mult.

Bărbatul din fața mea, care păruse pentru o clipă luat prin surprindere, se aplecă din nou, studiindu-mi chipul cu un interes viu; expresia lui revenise deja la acea ușurință caracteristică, aproape nepăsătoare.

– Ce faci după program azi? Am auzit că termini la șase.

Schimbarea bruscă a subiectului mă luă pe nepregătite.

– Trebuie să fac ordine…

La răspunsul meu, zâmbetul lui exagerat se stinse pentru prima dată, lăsând loc unei umbre de dezamăgire, apoi îl împinse ușor cu cotul pe director, căutându-i complicitatea.

– E un caz fără speranță, nu-i așa?

Directorul mă privi atunci cu o seriozitate neașteptată, ca și cum ar fi căutat un răspuns direct pe chipul meu, iar eu nu mi-am ferit privirea.

Ceea ce întâlneam nu era doar o privire. Era o culoare. O frumusețe vie, atât de intensă încât, pentru o clipă, am uitat că privesc ochii unui om; am rămas prins în acea nuanță, lăsându-mi atenția să alunece lent de la ochiul stâng la cel drept, ca și cum le-aș fi descoperit unul câte unul.

În clipa următoare, privirea lui se desprinse fără ezitare de a mea.

– Fie că este sau nu un caz fără speranță, chiar vrei să te porți așa cu cineva cu zece ani mai tânăr decât tine?

Cu un ușor sunet de dezaprobare, directorul spuse acele cuvinte, apoi se întoarse pur și simplu și se întoarse la locul său.

În timp ce bărbatul continua să vorbească, povestind despre cel mai bun loc de mandu-guk din Seul și întrebându-mă dacă nu aș putea să-mi fac timp pentru el într-o zi apropiată, un gând neașteptat îmi trecu prin minte: îi spusesem vreodată directorului câți ani am?

……………………………….

– Chiar ai citit cartea redactorului-șef? Ba chiar ai și subliniat pasaje?

Eu și domnul Joo-han așezam cinci sau șase sticle de șampanie rămase de la petrecere pe masa mare din sala de conferințe, iar directorul deschise una dintre ele, turnând în pahare, și îi adresă întrebarea domnului Im cu un zâmbet ușor batjocoritor.

– Ai avut măcar timp pentru asta în perioada asta? Nici două săptămâni nu au trecut de când a apărut cartea. Gândește-te cum ne-am petrecut aceste două săptămâni.

Domnul Im luă paharul întins de director, își umezi buzele, apoi își întinse picioarele obosite peste masă și răspunse fără grabă.

– Atunci ce a fost?

– Ce a fost, Lee Hyun-ah?

De parcă fusese curios încă de la început, domnul Im își întoarse privirea spre mine, cerându-mi explicația.

– M-am gândit că nu ar trebui să pară o carte nou-nouță… așa că am mai șifonat-o puțin în taxi, am subliniat câteva pasaje… și am îndoit colțurile… asta am făcut.

Strict vorbind, sarcina mea fusese doar să cumpăr cartea, însă îl auzisem spunând că domnul Im chiar o citea și m-am simțit stânjenit la gândul că aș putea prezenta o carte abia cumpărată doar pentru un autograf formal, iar când acest lucru devenise din nou subiect de discuție, mă cuprinsese neliniștea, întrebându-mă dacă nu cumva făcusem ceva inutil, ceva ce nici măcar nu mi se ceruse.

Atmosfera, care până atunci fusese caldă, destinsă, celebrând succesul evenimentului și vânzările bune, se încordă brusc și îngheță, iar sursa acelei răceli era, desigur, directorul; așa cum simțisem și cu o zi înainte, avea un mod aproape instinctiv de a controla starea din jur doar printr-o privire sau printr-o schimbare de expresie, iar ceilalți nu aveau de ales decât să se adapteze acelui ritm, și nu doar din cauza poziției lui de proprietar.

– Poate s-a supărat că i-am tratat cartea cu neglijență. Să subliniezi, să îndoi paginile… sunt mulți care nu suportă asta, nu?

Directorul murmură acele cuvinte în paharul său de șampanie, de parcă ar fi vorbit doar pentru sine.

– M-am gândit doar că ar trebui să existe dovezi că ați citit-o cu adevărat. Îmi cer scuze.

– Lee Hyun-ah, pentru ce îți ceri scuze? Kuhn, ce-i cu tine? Exagerezi?

Domnul Im își trânti paharul pe masă cu un sunet sec.

– Nu am spus nimic ofensator; doar am întrebat dacă nu te-ai gândit și la perspectiva opusă.

Ridicând din umeri, directorul duse paharul la buze fără să-l atingă, evitând privirea lui.

Deși ostilitatea rece din ziua precedentă nu era la fel de evidentă, acea atitudine sfidătoare rămăsese, iar domnul Im părea ușor iritat — un lucru rar.

– Directorul Ryu este un om orientat spre rezultate. Datorită lui Yi-hyun, redactorul-șef este într-o dispoziție bună și vânzările au crescut, așa că ar trebui să-i dai un bonus. De ce ești atât de conflictual? Ai ceva cu băiatul pe care l-am adus?

Privirea directorului se întoarse lent spre mine. Nu știam ce fel de relație aveau în privat sau cât de apropiați erau, dar chiar și eu puteam simți că avea încredere deplină în domnul Im; cel puțin în prezența lui nu purta acea expresie iritată, nici acel zâmbet periculos, nici măcar zâmbetul mecanic, dulce în mod artificial, ca o bomboană produsă în serie.

– Ce contează dacă îmi place sau nu? Este aici doar temporar, ca să ajute. Știi că nu mă simt confortabil să lucrez cu străini. Îi voi da bonusul când îmi spune managerul Han să o fac.

– Nu despre asta este vorba. Ăă… am crezut că te-ai mai schimbat, dar ești la fel.

Clătinând din cap, domnul Im își termină șampania, lăsă paharul gol, își aruncă o privire asupra ceasului și se ridică.

După aceea, el și directorul aveau o întâlnire în continuare cu VVIP-urile, persoane chiar mai importante decât invitații VIP obișnuiți.

– Se spune că oamenii nu se mai schimbă după douăzeci și cinci de ani, spuse directorul, masând ușor umărul domnului Im, ca și cum ar fi încercat să-l îmblânzească, apoi scoase o carte din portofel și i-o întinse doamnei Yoo-ni.

– Ați muncit bine azi. După ce terminați de strâns, mergeți să vă distrați.

Doamna Yoo-ni, care aranja pliantele rămase, veni în grabă și smulse cardul din mâna directorului, ochii luminându-i-se imediat.

– Este cardul companiei? Sau cel personal al directorului?

El îi împinse ușor fruntea și se încruntă.

– De ce sunteți cu toții atât de obsedați de asta? Vă place atât de mult să cheltuiți banii mei?

– Da, pentru că pot să simt afecțiunea dumneavoastră în ei.

– Nu există niciun fel de afecțiune într-un card personal, așa că încetează cu prostiile.

Echipamentele de catering și resturile de mâncare fuseseră deja strânse și ridicate de furnizor, astfel că nu mai rămânea decât să punem în ordine interiorul și exteriorul, iar ziua avea să se încheie.

În timp ce doamna Yoo-ni se îndrepta spre etajul al doilea pentru a începe curățenia în sala de expoziție, domnul Joo-han ezită o clipă, cu o expresie ușor stânjenită.

– Directorul… este puțin ciudat, nu-i așa?

– Nu-ți face prea multe griji. Se poartă așa doar cu Yi-hyun; în mod natural este distant cu oamenii pe care îi întâlnește pentru prima dată.

Adăugă și doamna Yoo-ni, fără să se oprească din mers.

Le-am zâmbit, arătând că nu mă deranjează, și am început să pliez picioarele unei mese temporare lăsate deoparte.

– Când am venit eu prima dată aici, a fost chiar mai rău. Eram atât de furios încât m-am gândit serios să-i zgârii mașina cu un cui și apoi să dispar complet. Vorbesc serios. Nu glumesc.

Privind felul în care se comporta acum cu el, îmi era greu să-mi imaginez asta, însă expresia domnului Joo-han nu părea deloc inventată doar pentru a mă liniști.

– Dar dacă aș fi făcut-o, este genul de om care ar fi făcut orice ca să mă găsească și să mă facă să plătesc… așa că am renunțat. Mi-am zis că m-ar fi găsit, m-ar fi dezbrăcat și apoi mi-ar fi zgâriat trupul cu unghiile în locul mașinii.

Domnul Joo-han își strâmbă fața și își scutură umerii teatral, de parcă trăise deja acea amenințare.

– Nu știu… nu crezi că principalul motiv a fost felul în care l-ai confruntat pe director?

Vocea venea de la doamna Yoo-ni, care, din interiorul sălii de expoziție, lipea etichete „Sold Out” pe lucrările vândute în acea zi.

– Hei, cine l-a confruntat…? E-e din cauza feromonilor! Cum să resping feromonii unui Golden Alpha?!

– Despre ce vorbești? De ce și-ar elibera directorul feromonii în fața ta? Și, în plus, ești Beta.

Poate pentru că tocmai îmi vorbise îndelung despre controlul excepțional al feromonilor pe care îl avea directorul, domnul Joo-han aruncă o privire spre mine, părând ușor stânjenit de propria scuză.

– Ce vreau să spun este că directorul are un caracter dificil, punct; nu te urăște în mod special, Yi-hyun. Asta e ideea. Când este ostil, nu înseamnă că nu-i place persoana respectivă. Se poartă așa cu toată lumea înainte să înceapă să-i placă.

Nu eram sigur dacă asta trebuia să mă liniștească, dar, cel puțin, părea că nu eram o țintă specială a comportamentului lui.

Am ridicat masa, fiecare apucând câte un capăt, și am mutat-o spre balustradă, iar domnul Joo-han adăugă:

– Și cineva ca directorul… dacă ar vrea cu adevărat, probabil ar putea să-și folosească feromonii chiar și asupra unui Beta și să-l facă să se îndrăgostească de el.

Doamna Yoo-ni se sprijini de panoul despărțitor și își încruntă ușor sprâncenele.

– Feromonii sunt ce, o tehnică finală de supererou? Îi „lansezi” și cineva cade imediat sub efectul lor?

– Dacă își propune să-i folosească, pot deveni exact asta. Hei… dar știi ce este mai puternic decât feromonii?

În timp ce vorbea, domnul Joo-han își plimba privirea de la mine la doamna Yoo-ni și înapoi. Niciunul dintre noi nu răspunse. El își ridică ușor bărbia, adoptând o postură ușor arogantă.

– Preferința, preferința. Preferința bate feromonii. La început eram puțin fascinat de feromonii unui Golden Alpha, dar după ce mi-am revenit, mi-am dat seama că nu este genul meu. Tipul meu este…

Și, fără să mai aștepte, porni într-o adevărată pledoarie despre gusturile sale: un bărbat trecut de treizeci și cinci de ani, ale cărui trăsături începuseră ușor să-și piardă fermitatea, un bărbat prins într-o stare de apatie delicată, undeva la granița dintre tinerețe și maturitate.

Judecând după felul în care vorbea, devenea destul de clar că partenerii lui erau, cel mai probabil, bărbați, iar acest lucru nu părea să fie ceva ce ar fi dorit să ascundă de mine, deși nu eram deloc apropiați. Nici eu nu simțeam nevoia să-l împing dincolo de o anumită limită din cauza acestui lucru.

Doamna Yoo-ni clătină din cap, probabil pentru că mai auzise acea poveste de nenumărate ori, apoi, ca și cum ar fi vrut să pună capăt monologului, mă apucă de încheietură și mă trase ușor spre scări.

Gândindu-mă mai bine, nu aveam niciun motiv să urăsc un om pe care îl întâlnisem de doar două ori. Așa cum spusese și domnul Joo-han, și cum confirmase și doamna Yoo-ni, nu era nimic personal,  era pur și simplu felul lui de a fi cu străinii.

Și totuși…m-am surprins devenind curios.

Cum ar fi fost să fiu urât de el… într-un mod special?

Mi-a trecut prin minte că, dintre oamenii care umpluseră sala de expoziție cu puțin timp în urmă, poate că mulți și-ar fi dorit să fie „speciali” pentru el, chiar dacă asta ar fi însemnat să fie priviți cu răceală.

 

 

NOTA TRADUCĂTORULUI

 

[1] Nasi goreng – preparat tradițional din Indonezia și Malaezia, constând în orez prăjit cu carne, ouă, legume și sosuri aromate, adesea condimentat cu pastă de creveți și sos de soia dulce.

[2] Noona – termen coreean folosit de un bărbat pentru a se adresa unei femei mai în vârstă, exprimând apropiere, respect sau afecțiune.

[3] Kimbap – rulou coreean din orez și ingrediente variate, învelit în alge.

[4] Băutură izotonică – lichid cu concentrație de electroliți similară plasmei sanguine, utilizat pentru hidratare rapidă.

[5] Alpha Golden – tip rar de Alpha, caracterizat printr-o compatibilitate biologică excepțională și o capacitate accentuată de a influența și stabiliza partenerii (în special Omega), adesea asociat cu o chimie feromonală superioară și cu o probabilitate mai mare de reproducere reușită; în unele universuri, este perceput ca un „Alpha ideal” sau „de elită”.

[6] Sold out– Epuizat