Omegaverse-Teritoriul iubirii Capitolul 28-FINAL

https://youtu.be/rBrd_3VMC3c?si=21oefkM3_XOjsObn

Teritoriul iubirii pentru totdeauna

Ramanan și Chao Fah erau bunici de 3 luni. Era seară și cei doi stăteau pe șezlonguri , pe terasă admirând apusul soarelui. Se țineau de mână ca doi adolescenți și discutau de una și de alta când telefonul profesional al lui Chao Fah întrerupse momentul lor de liniște.

-Alo, doctorul Siri la telefon, ce este?

De la capătul celălalt se auzi o voce îngrijorată.

–Bună seara, aici directorul spitalului din Kari. Domnule doctor, avem nevoie urgentă de un neurochirurg care știe să folosească tehnicile non invazive. Operația e prevăzută pentru poimâine. Ne puteți ajuta?

Chao Fah se îndreptă ușor, iar expresia i se schimbă complet. Medicul din el preluase controlul.

– Trimiteți-mi online dosarul pacientului. Ajung mâine.

– Vă mulțumim, domnule doctor. Contăm pe dumneavoastră.

Apelul se încheie.

Pentru o clipă, Chao Fah rămase tăcut, apoi își frecă ușor fruntea.

— Trebuie să plec.

Ramanan nu spuse nimic imediat. Doar îl privi.

— Unde?

— Kari.

O clipă de liniște.

— Serios?

— Nu pot refuza. E un caz dificil.

Ramanan încuviință ușor, ca și cum ar înțelege perfect.

— Atunci pleacă.

Chao Fah îl privi surprins.

— Atât?

— Ești medic, sunt obișnuit.

Dar în colțul gurii lui se ascundea ceva ce Chao Fah nu observă.

………….

Camera 407 păstra aceeași liniște densă de acum 25 de ani. Părea că timpul nu trecuse, părea că fiecare alegere făcută acolo rămăsese impregnată în pereți. Aburul dușului se ridica lent, estompând contururile realității, în timp ce Chao Fah își trecea prosopul peste părul ud, cu gesturi lente. Încercă să-și adune gândurile după o zi de zbor care începuse ca o urgență și devenise, fără explicații clare, o întoarcere într-un loc pe care nu îl uitase niciodată. Începu să se îmbrace.

Se opri brusc.

Aerul se schimbase.

Un miros cald, adânc, familiar de whisky Macallan, un amestec de lemn, foc și ceva imposibil de uitat  îi atinse simțurile cu o forță care îi tăie respirația pentru o clipă.

Închise ochii.

– Ama, deja mi-e dor de tine… murmură aproape fără voce, încercând să-și tempereze reacția.

– Nu acum… nu așa…

Își duse mâna la frunte, zâmbind amar.

– Halucinații olfactive… bravo, Chao Fah, bărbatul tău te-a înnebunit… ai ajuns acolo…îl simți și la 1000 km depărtare.

Continuă să se îmbrace, dar mirosul nu dispăru, dimpotrivă, deveni mai intens, mai intim.

Fără să mai stea pe gânduri, decise să iasă, convins că are nevoie de aer, de ceva real, de o ancoră. Mda…va ieși să bea un whisky Macallan.

Întinse mâna spre clanță, deschise…și timpul se rupse.

Ramanan era acolo, exact ca acum douăzeci și cinci de ani, sprijinit ușor, cu aceeași prezență care umplea spațiul fără efort, cu același calm care ascundea o intensitate imposibil de ignorat.

Chao Fah se opri din respirat.

Inima îi bătea atât de puternic încât aproape că îl durea.

Pentru o clipă, nu mai existară ani, nu mai existară distanțe, nu mai existară plecări.

Erau doar ei.

Privirile li se întâlniră, iar în acea fracțiune de secundă, înțelegerea trecu între ei fără cuvinte.

Fusese o înscenare și nu conta deloc. De-a ce se juca soțul lui?

Ramanan făcu un pas înainte și, fără să-i lase timp să spună ceva, îl împinse înapoi în cameră, iar ușa se închise în urma lor cu un sunet surd.

Îl lipi de perete și mâinile îi tremurau ușor, dar nu din slăbiciune, ci din prea multă emoție, prea multă dorință. Ramanan plănuise totul. Ținea să sărbătorească cei 25 de ani de când deciseseră să fie împreună într-un mod special. Aici începuse cu adevărat destinul lor. Aici îi pusese verigheta, aici îl iubise ca un adevărat amant, sau nu, ca un adevărat soț…

Îl prinse pe Chao Fah de rever, apropiindu-l și mai mult, până când respirațiile li se amestecară.

– M-ai mințit… șopti acesta, dar vocea nu avea reproș, ci foc.

Ramanan nu răspunse imediat, pentru că privirea lui era fixată pe el, intensă, vie. Părea că timpul nu trecuse peste ei. Simțeau unul pentru celălalt o iubire parcă și mai mare și mai fierbinte.

–  A meritat? murmură în cele din urmă.

Răspunsul nu veni în cuvinte.

Chao Fah îl sărută.

Nu era un sărut timid, nu era o regăsire precaută, ci o izbucnire, o rupere de toate barierele, o revendicare a ceva ce fusese cu adevărat o mare iubire.

Mâinile lui urcară pe umerii lui Ramanan, apoi pe gât, trăgându-l mai aproape, ca și cum distanța dintre ei era încă o nedreptate.

Ramanan răspunse fără reținere, cu o intensitate controlată care îl definise mereu, dar care acum se lăsa simțită în fiecare gest, în felul în care își așeză palma pe spatele lui, stabil, sigur, ca o promisiune.

Feromonii lui, acel whisky cald, profund, se amestecau cu respirația lui Chao Fah, creând o stare aproape amețitoare, familiară și nouă în același timp.

Chao Fah se desprinse pentru o clipă, doar cât să-l privească.

Ochii îi erau umezi.

– Douăzeci și cinci de ani… asta sărbătorim?

Ramanan își duse mâna la obrazul lui, atingându-l ca și cum verifica dacă e real.

– Și tot aici ne regăsim, răspunse încet.

De data aceasta, sărutul fu mai lent, mai adânc, mai conștient. Limbile , feromonii, simțurile, sentimentele toate se împleteau în aer aducând și suflând un altfel de oxigen…cel al pasiunii. Trupurile se frecau unul de altul inconștient, inimile bubuiau și gemetele ieșeau ca niște stoluri de păsări alungate de marea învolburată a percepțiilor feromonilor nebuni.

Era dovada că, iubirea lor rămânea intactă și nu numai, ea crescuse cu fiecare an ce se adunase în buchetul căsniciei. Se dezbrăcau unul pe altul fără să-și desprindă limbile. În aer fâsâiau cu rostogoliri ademenitoare amestecurile de cafea și whisky, fructe și nuci, scorțișoară și aromă de piele îndrăgostită. Ramanan și Chao Fah se întorceau la gestul primordial și brut al vieții, acel vârtej clocotitor care îi făcea să dorească împerecherea cât mai rapidă.

– Ama…Ama… te-am iubit și te iubesc și te voi iubi cu toată ființa mea…Ama al meu…Alpha al meu și numai al meu.

Rama săruta acum corpul, fața, părul cu sărutări disperate multe și scurte, dar care lăsau amprente roz impregnate de aromă de fructe uscate. Ramanan își lăsa amprenta de Alpha pe corpul soției lui și se simțea și fericit, dar și umil în fața celui care sacrificase atât de multe lucruri până fuseseră împreună ca parte întreagă.

Se opri, îl privi direct în față pe Chao Fah apoi dintr-o dată îl luă în brațe ca pe o mireasă și duse în pat. Chao Fah rămase întins, complet dezbrăcat și fără putința de a-și ascunde goliciunea. Ramanan se întinse și se lipi de trupul frumos cu piele mată și încă fermă. Îl ținu un moment în brațe doar respirând aroma corpului lui Omega. Apoi îl trase deasupra lui și începu să-l sărute din nou. Chao Fa se lăsă sărutat și mângâiat, dar nu pentru mult timp. Se lăsă să alunece până gura lui întâlni falusul drept ca o suliță și gata de atac. O aspiră fără să prevină și Ramanan , extaziat gemu mai întâi ușor , dar pe măsură ce Chao Fah sugea, lingea, freca glandul gros și dur, gemetele se transformară în cuvinte din ce în ce mai frenetice:

-Aaa, Ama Chao, …da…ah…iubitule ce-mi faci…o să mă omori…oooh, da…ooo, suge …suge tot…o să moooor….aaahhh…

Își arcuia șoldurile și împingea capul lui Omega în ritmul suptului. Ejaculă puternic urlând cuvinte vulgare și pornografice care îl făcură pe Chao Fah să zâmbească  după ce înghițise lichidul sărat cu arome de portocală.

-Comandant Siri, pari înfuriat. Ai pierdut ceva? Cineva te-a supărat? O să-l arestezi?

Ramanan coborî privirea tulbure și pierdută spre acel Omega nerușinat care îi luase vlaga. Trebuia pedepsit. Dintr-o singură mișcare îl trase în sus și se rostogoli cu el ajungând deasupra lui.

-Râzi de mine Omega nerușinat? Ai nevoie de o pedeapsă…mhmmm? Ce spui? Te pedepsesc?

Chao Fah zâmbi cu gura deschisă. Apoi, cu o voce un pic distorsionată, de parcă ar fi fost  o femeie în pericol începu să se roage:

-Au, Comandante, mi-e frică, nu mă pedepsi, fac orice., te rog, te implor.

Ramana se ridică pe coate și îl privi rânjind.

– Te voi mânca de viu bucată cu bucată, sunt lupul cel rău și tu ești Scufița Roșie. Bau!

Începu să-l sărute, să-l pipăie să-l muște, în timp ce Chao Fah era mort de râs.

-Ama, mă gâdili, hihihi, Lupule nu mă mânca , mai ai nevoie de mine.

Jocul lor dură câteva minute, dar Ramanan deveni  brusc foarte serios. Ținea capul lui Chao Fah între palmele lui puternice și se minuna de frumusețea soției lui. Acest bărbat fusese un Alpha și se sacrificase pentru el, se sacrificase pentru a-i putea da un copil. Ar fi dorit mai mulți , dar nașterea fusese atât de grea încât își înfrânase complet dorința. Însă când făcea sex cu Ama Chao, nu era numai actul în sine, era împletirea feromonilor, era exprimarea sentimentelor lui către persoana iubită. Ama Chao era toată lumea lui, de la începuturi și până la sfârșituri.

–Am ceva pentru tine, spuse el serios și se dădu jos din pat .

Chao Fah se ridică în capul oaselor și urmări curbele armonioase ale soțului său. Era frumos, un corp atletic și ferm chiar dacă se apropia de 60 de ani. Ramanan se întoarse cu o cutie mică de culoarea cafelei și de forma unei boabe de cafea . I-o întinse lui Chao Fah care o luă cu emoție. O ținu un moment în palma întredeschisă de parcă ar fi dorit să-i transmită căldură. Apoi o deschise. Se emoționă așa de tare încât ochiul viu se încărcă de lacrimi. Era o bijuterie din platină, Un pandantiv cu un lănțișor fin. Pendantivul reprezenta literele A și O, de la Alpha și Omega, înlănțuite și pe litera A era încrustat un mic diamant. Chao Fah mișcă pandantivul și pe interiorul lui O era scris Ama-Ama ❤️. Ramanan i-l luă din mână și i-l trecu peste cap lăsându-l să atârne la gâtul persoanei iubite. Trecu cu degetele peste pandantiv și ținu o clipă palma pe pieptul cald al lui Ama Chao privindu-l în ochi. Apoi buzele i se lipiră de gura lui Omega și corpurile începură să fremete. Ramanan despărți picioarele lui Chao Fah și-l trase spre el. Falusul lui era mândru, țeapăn și gata de atac.

–Ama Chao, nu-ți voi da drumul până când nu vei urla de plăcere.

Se înfipse în canalul secret care era de mult timp gata și începu să bată în ritm cadențat. Trupurile se zguduiau în ritmul baterii și se auzeau gâfâieli erotice. Chao Fah în lănțui gâtul lui Ramana și-l strânse cu un gest de profundă tandrețe. Șoptea cuvinte la urechea celui ce-l invada până în cele mai profunde locașuri ale trupului.

-Ama, ce mult te-am iubit, ce mult …ce …mult …te…iubesc. Ama…Ama meu…împreună până dincolo de moarte…

Ramanan întoarse buzele spre urechea lui Chao și gâfâind , rosti întretăiat o singură frază.

– Ama Chao…iubirea…mea…cea…mare…

Trupurile, mințile, feromonii, sentimentele, sufletele însele plecară într-un vârtej de senzații care îi aduse în ejaculări succesive făcându-i să uite toate durerile prin care trecuseră până să ajungă să fie împreună.

…………………………………..

Un an mai târziu

Grădina Milei era plină de lumină în acea după-amiază liniștită, iar cei doi ani care trecuseră nu aduseseră grabă, ci așezare. Schimbările nu fuseseră bruște, ci prinseseră rădăcini adânci care legaseră fiecare familie una de alta. Iar acum totul părea firesc, ca și cum acea lume existase dintotdeauna.

Copiii, încă mici, abia învățaseră să meargă sigur, dar nu aveau nevoie de mai mult, pentru că bucuria lor nu stătea în lucruri complicate, ci în pași nesiguri, în mâini întinse și în râsete care izbucneau fără motiv.

Fah și Chao se țineau de mânuțe, făcând pași mici și dezechilibrați prin iarbă, oprindu-se din când în când doar ca să se privească și să râdă fără motiv. Amia stătea mai aproape de Rak, agățându-se de rochia ei și încercând să se desprindă doar cât să facă doi pași singură. Un pic mai încolo, Aran, cu o energie imposibil de stăpânit, mergea mai mult în fugă decât în echilibru, căzând, ridicându-se și luând-o de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Liam era în brațele lui Lior, liniștit, cu degetele mici prinse în hainele lui, privind lumea cu o seriozitate care contrasta cu haosul blând din jur.  Chiara, sprijinită de Narin, era atentă la fiecare sunet, la fiecare mișcare, la fiecare schimbare a luminii. Anan se ținea lângă ei cu brațul în jurul taliei lui Narin.

Adulții nu mai vorbeau mult, pentru că nu mai era nevoie, iar liniștea dintre ei nu era un vid, ci o înțelegere profundă, o recunoaștere a drumului parcurs împreună.

Taro Daho se aplecă ușor și îl ridică pe Fah în brațe, iar copilul îi prinse fața între palme mici, studiindu-l cu seriozitate, de parcă încerca să-l înțeleagă.

– Hei… murmură Taro, cu o blândețe pe care doar ei o cunoșteau.

Chao, rămas jos, se clătină ușor și întinse mâinile în aer spre Tara.

– Ma…

Vocea era nesigură, incompletă, dar suficientă.

Tara îngheță pentru o fracțiune de secundă, dar apoi Fah îl imită, întorcând capul spre ea.

– Ma…ma…

Nu era clar, nu era perfect, dar era acolo…he he he…primul „mama”.

În același moment, ca și cum acel sunet ar fi fost un semnal nevăzut, un ecou, Amia ridică privirea spre Rak și deschise gura, încercând.

– Ma…

Rak își duse mâna la gură, incapabilă să spună ceva.

Lângă ea, Aran se opri din alergatul lui haotic, se întoarse spre Luly și, cu o hotărâre neașteptată, spuse clar și fără ezitare:

– Mama.

Luly rămase nemișcată o clipă, apoi izbucni în râs și lacrimi în același timp.

Adam o prinse de umeri, dar nu spuse nimic, pentru că știa că momentul nu avea nevoie de cuvinte.

În brațele lui Lior, Liam își mișcă ușor buzele, apoi, aproape șoptit:

– Ma…

Rian își întoarse capul brusc, nu voia să rateze niciun sunet.

–Ma-ma…

De data aceasta fusese clar, simplu, complet.

Și atunci, fără să fie nevoie de altceva, grădina se umplu de acele sunete mici, repetate, imperfecte și totuși perfecte, fiecare copil spunând, în felul lui, același cuvânt care lega totul.

Adulții nu mai încercară să se controleze, pentru că lacrimile veneau fără rușine, fără teamă, iar râsetele se amestecau cu ele, într-un haos cald, viu.

Mila își ridică privirea peste toți, peste familiile adunate, peste copiii care descopereau pentru prima dată acel cuvânt care îi lega de lume.

Pentru că acel „mama”, spus pentru prima dată, de toți, în aceeași zi, în același loc, era mai mult decât un început.

Era dovada că reușiseră să învingă un destin ce părea trist și urât.

Adulții își ștergeau încă lacrimile, dar zâmbetele nu mai dispăreau, pentru că în acel moment nu mai exista niciun „înainte” care să doară, ci doar un „acum” care îi ținea pe toți împreună.

Atunci, Sopa bătu din palme, cu energia aceea care nu se schimbase deloc.

– Gata! Toată lumea aici! Facem poză!

Un murmur ușor străbătu grupul, dar nimeni nu protestă, pentru că, fără să spună, toți simțeau că momentul acela trebuia păstrat, prins, oprit undeva.

Sopa începu să-i aranjeze cu o seriozitate aproape comică, mutându-i pe unii mai la stânga, pe alții mai în față, ridicând un copil, coborând altul, potrivind mâini, umeri, zâmbete.

– Nu, nu, Rian, mai aproape de Lior… așa… Superman, nu te ascunde în spate…Lângă Lully, perfect… Tara, stai aici…Taro , unde te duci? Ia-o pe roșcată în brațe, hai, n-o face pe timidul. Mila, în mijloc… da, exact acolo…Căpitane Kiran, ce faci? Nu tu spuneai vânt la pupa? Ha,i ia-ți soția lângă tine. Domnule profesor, Narin, mai drăgăstos, să văd iubire. Toți copiii în brațele bărbaților. Ramanan, Chao Fah, Etan ! Ce așteptați?

Copiii erau ținuți în brațe sau sprijiniți, unii se foiau, alții râdeau, iar Aran încerca să scape din îmbrățișare, în timp ce Fah și Chao se priveau între ei, complet dezinteresați de „organizare”.

Chiara se puse pe vine în față, Amia își ascunse fața în gâtul lui , Liam își strânse degetele în haina lui Lior.

Acum erau toți…chiar toți.

Sopa făcu câțiva pași înapoi, ridicând aparatul, privindu-i cu ochii ușor umezi, dar zâmbind larg.

– Gata? Toată lumea se uită aici!

Nimeni nu se mișcă, nimeni nu voia să fie în altă parte.

– Și acum… spuneți „cheese”!

– Cheeeese!

Vocea nu fu perfect sincronizată, dar fu vie, plină, reală, iar în acel sunet se adună tot ce fuseseră, tot ce pierduseră, tot ce câștigaseră.

În fracțiunea aceea de secundă, înainte ca aparatul să surprindă imaginea, timpul păru să se oprească.

Toate suferințele prin care trecuseră, fricile, pierderile, luptele, așteptările, lacrimile, nu dispăruseră, dar se transformaseră, se așezaseră ca niște trepte care îi aduseseră exact acolo, în acel cadru în care nimeni nu mai era singur.

Se auzi un clic și momentul fu prins.

O fotografie în care nu încăpea doar o familie, ci o lume întreagă.

O lume construită din iubire, din răbdare, din oameni care refuzaseră să renunțe unii la alții.

Sopa coborî aparatul încet, privind imaginea, apoi ridică ochii spre ei.

Nu mai spuse nimic pentru că nu mai era nevoie.

În fața ei stătea dovada vie că, uneori, după tot ce pare pierdut, viața găsește o cale să ofere mai mult decât ai îndrăznit vreodată să visezi.

Iar în grădina Milei, sub acea lumină blândă, cu copiii în brațe și râsete încă plutind în aer, finalul nu mai era un sfârșit. Eramai mult ca sigur începutul unei fericiri care avea să rămână.

Din tot ce pierduseră, din tot ce înduraseră și din tot ce învățaseră să iubească fără teamă, își clădiseră nu doar o familie, ci un „acasă” atât de plin, încât nici timpul nu avea să-l mai poată vreodată lua.

Și astfel, în Teritorii, acolo unde cândva iubirea fusese o luptă, ei  transformaseră totul în propriul lor Teritoriu al iubirii, un loc atât de viu și de deplin, încât nimic din ce fusese nu i-ar mai fi putut vreodată despărți.

  FINAL

Cuvântul autoarei

A trecut un an… și, odată cu el, o lume întreagă s-a născut, a crescut și a iubit alături de noi.

Când am scris primele rânduri din Omegaverse – Iubiri nepermise, nu știam unde mă va duce povestea. Nu știam cât de adânc vor respira personajele mele, cât de tare vor iubi, cât de mult vor suferi… și mai ales, nu știam că voi avea lângă mine oameni ca voi.

Apoi a venit Omegaverse – Teritoriul iubirii, iar ceea ce era cândva doar o poveste a devenit un univers. Un loc în care fiecare emoție a fost trăită mai intens, fiecare alegere a cântărit mai greu, iar iubirea… a fost mereu mai puternică decât orice regulă.

Astăzi, această aventură ajunge la final. Dar nu cu tristețe.

Pentru că poveștile nu se termină cu adevărat. Ele rămân în inimile celor care le-au trăit. În privirile voastre, în emoțiile voastre, în fiecare moment în care v-ați regăsit într-un personaj sau într-un sentiment.

Vă mulțumesc că ați fost aici.
Vă mulțumesc că ați simțit, că ați iubit, că ați rămas.

Dacă aceste cărți au însemnat ceva pentru voi, să știți că voi ați însemnat totul pentru ele.

Cu recunoștință și cu o parte din sufletul meu lăsată în aceste pagini,

AnaLuBlou🌸