Victoria Cade- Capitolul 27

Cortina cade

Totul era un joc….un spectacol.

Un teatru ambulant, bine regizat de Victoria Cade.

Începuse cu detalii mărunte, informații false strecurate cu grijă, rapoarte amestecate, mesaje codate în dosare aparent banale. Fiecare om din secție juca un rol. Unii erau „neștiutori”, alții „suspecți”, unii păreau „trădători”. Dar toate aceste roluri erau scrise și distribuite de Victoria.

Ella, pentru prima dată, nu mai avea acces.

Niciun microfon, nicio cameră, nicio privire în umbră.

Închisoarea nevăzută în care fusese Victoria… acum devenise realitatea Ellei.

Și asta o înnebunea.

Tastaturile refuzau să-i mai răspundă, codurile de acces erau invalide.

Rețeaua îi întorcea doar ecrane negre.

Ochiul Păpușarului fusese orbit.

– Nu… nu… nu!! murmură printre dinți Ella, privindu-și laptopul.

Clic…alt clic…totul… mort…tăcere.

Apoi, într-una dintre fabricile părăsite, pe care odinioară le folosea pentru „antrenamente” și supraveghere, găsi un plic.

Alb, sigilat cu ceară roșie, pe el, un singur nume: Ella.

Deschise plicul cu o teamă tăcută, iar pe hârtia îngrijit scrisă, în stilul perfect al Victoriei, stătea  mesajul.

„Cortina se închide, draga Ella și tu ai jucat un rol foarte prost.”

Pentru o clipă, totul se opri.. respirația…gândul….inima.

Apoi, izbucni.

– Eu?!!!! Eu am fost regizorul acestui joc! țipă cu o furie năprasnică, făcând hârtia ferfeniță.

– Tu, scorpie înghețată, crezi că poți să mă păcălești?! Tu crezi că o păpușă poate manipula Păpușarul?!

Aruncă scaunul într-un perete. Zgomotul reverbera în hala pustie ca un ecou al nebuniei.

Își trecu mâna prin păr, tremurând. Oamenii ei o priveau cu teamă, dar nimeni nu îndrăznea să intervină.

– Spionați-o, urmăriți-o, găsiți fiecare pas pe care-l face! Tot ce știe, tot ce atinge! Nu vreau să respire fără să știu!

Se întoarse spre perete, unde imaginea Victoriei trona încă neatinsă.

– Te voi omorî! rosti cu glas scăzut, dar plin de promisiune.

– Odată pentru totdeauna, voi înfige cuțitul în inima ta rece și-ți voi arăta cine e regina acestui spectacol.

Dar dincolo de toate… Victoria își începuse deja următorul act.

Iar cortina era departe de a fi închisă.

Totul era pregătit.

Victoria pășea calmă prin culoarul întunecat al depozitului, trupul ei controlat, mintea calculând fiecare secundă.

Claude era cu ochii pe ceas.

Allec și ceilalți agenți, poziționați strategic, așteptau semnalul pentru „închidere”.

– Mai avem exact 52 de secunde până la punctul de extracție, murmură, Claude în cască.

Victoria auzea tot, simțea tot.

Iar atunci, din umbră, Ella apăru.

Elegantă, neînfricată.

Un zâmbet slab îi brăzda chipul angelic, dar ochii… ochii erau de o răceală mortală.

– Ai venit singură? întrebă Victoria calm, fără să clipească.

– Nu am fost niciodată singură, răspunse Ella.

Cuvintele ei nu erau doar replici, erau declanșatoare pentru ce urma….

Din toate colțurile, focuri de armă, explozii controlate, strigăte.

Claude fu aruncat la pământ de suflul unei bombe…pistolul smuls din mâini.

Allec țipa în cască:

– Sunt peste tot!

– Sunt peste tot!

– Retrageți-vă!

Agenții cădeau unul câte unul, prinși în propria lor cursă.

Victoria se întoarse brusc, ochii ei căutând ieșirea, dar era prea târziu.

Un fior rece îi străbătu coloana.

Apoi o înțepătură ..un ac în umărul stâng.

– Nuu…șopti, privind cu groază acul ce abia ieșea din omoplatul ei.

Mâna îi amorți, picioarele i se înmuiară.

Totul în jurul ei deveni un ecou îndepărtat.

Ella se apropie, calmă, zveltă, și-i șopti la ureche, aproape matern.

– Cortina nu se închide, Victoria… nu pentru mine. Tu ai uitat un lucru esențial…

Victoria încercă să rostească ceva, dar limba refuza să-i asculte comanda.

– Eu am fost mereu cu un pas înaintea ta. Pentru că…eu am scris piesa asta.

Victoria căzu în genunchi, cu privirea încă lucidă, dar trupul blocat.

Ella o prinse ușor și o lăsă pe podea, ca pe o păpușă obosită de joc.

– Dar nu-ți face griji. O să ai parte de ultimul act o să fii acolo… pe scenă, draga mea. Privind cum toți mor… toți….

Lumina se estompa în ochii Victoriei, dar furia rămânea vie.

Un gând îi traversă mintea, înainte ca întunericul să o cuprindă…

„Am subestimat-o.”

Lumina palidă scăpăra de la un neon pâlpâitor.

Un ticăit sec se auzea ritmic, ca o clepsidră a morții.

Victoria Cade deschise ochii.

Respirația i se accelera, dar corpul îi era rece, complet paralizat, întinsă pe o masă de metal, cu încheieturile prinse în curele din piele groasă.

Nu mai purta costumul elegant. Avea o rochie roșie…rochia păpușii.

Împrejur, pereți roz pal, mobilă miniaturală, un pătuț de lemn pictat, rafturi pline cu…păpuși decapitate.

Toate cu priviri goale, toate îmbrăcate în alb, toate… o imitau pe ea. O casă de păpuși pregătită special pentru ea….

Un ceas mare, de perete, avea chipul Victoriei în loc de cifre.

Mâinile ceasului se învârteau haotic, fără noimă.

Un difuzor porni, iar vocea Ellei se auzi cristalin.

– Bună dimineața, păpușa mea preferată. Sper că te simți bine în căsuța ta. Ai fost întotdeauna o piesă importantă… dar ți-ai dorit să fii regizorul, nu-i așa?

Victoria își încleștă pumnii în curelele de piele, încercând să se ridice…dar nu putea.

Un zâmbet rostit doar cu colțul buzelor i se contura în ciuda durerii.

– Ești mai bolnavă decât credeam…

Dar vocea Ellei continuă, neîntreruptă, ca o mamă ce cântă un cântec de leagăn.

– Vei dansa pentru mine, Victoria și-apoi… te voi rupe, ca pe toate celelalte…

***

În secția centrală, biroul de comandă era scufundat de zgomot. Claude izbi biroul cu pumnul.

– NIMENI NU DOARME! Aduceți-mi tot ce avem, camere, sateliți, agenți sub acoperire. Vreau să știu UNDE este Victoria.

Allec, transfigurat de panică, rosti dintr-un colț.

– Șefu… Ella ne-a păcălit.  Tot ce am pus la cale… a fost doar o scenă din piesa ei.

Claude se întoarse spre el, cu o privire de o intensitate sălbatică.

– Poate… dar piesa se schimbă.

Se apropie de tabloul digital și apăsă butonul roșu cu titlul „Operațiune CORTINA”.

– De azi… Ella devine inamicul public numărul unu și orice agent disponibil lucrează la un singur caz: găsirea Victoriei Cade. Până la ultimul cui din această lume!

Tăcerea se așternu. Apoi, dintr-o dată, toată secția explodă în mișcare.

Vântul șuiera printre crengile uscate, iar ceața înghițea conturul casei Ellei ,vechi, abandonate, ascunsă printre ruine și copaci înalți.

Claude Delacroix stătea în mijlocul acelui decor mort.

Avea mâinile încleștate, trupul încordat și ochii aprinși de o furie mută.

În jurul lui, ofițerii se mișcau în tăcere, scotocind locul, nicio urmă, nicio probă.

– Verificați și sub podea.

– Verificați orice cameră, orice colț.

Glasul lui era rece, dar tremura ca și cum fiecare cuvânt îl costa.

Allec îl urmărea de la distanță. Îl văzuse nervos, îl văzuse amenințând, dar nu-l văzuse niciodată atât de… pierdut.

Claude păși în casă. Pereții crăpați păstrau mirosul de mucegai și timp.

În mijlocul unei camere goale, găsi o păpușă ruptă, cu o rochie roșie. Se aplecă și o ridică încet.

Degetele lui tremurau, se gândea la Victoria.

La privirea ei calmă, la sarcasmul ei, la modul în care îl provoca și îl învăța să simtă din nou.

Și acum… dispăruse.

„A fost vina mea. Am jucat pe tabla ei. Am făcut totul perfect și totuși… Ella ne-a prins.”

Claude se ridică brusc și azvârli păpușa într-un perete, unde aceasta se sfărâmă în bucăți.

Își scoase arma, o învârti în mână, în ochii lui era un foc adânc, tăcut, nestins.

– Dacă a rănit-o…nu mai rosti nimic.

Doar trânti pumnul în peretele de lemn vechi, crăpându-l.

Ofițerii priveau tăcuți.

Claude era conducătorul lor, dar în acel moment… era doar un bărbat gata să devină un monstru.

„Aș da foc întregii lumi pentru ea.”

„Aș deveni Păpușarul însuși… dacă asta ar însemna să o aduc înapoi.”

Tăcerea era grea…rece.

Mirosul înțepător de metal, de clor, de latex și umezeală umplea aerul.

Victoria Cade nu putea vorbi, nu putea mișca trupul, dar mintea ei…

Mintea era acolo….aprinsă.

Respirația îi era aproape invizibilă, dar inima începea să bată mai conștient…încet, dar constant.

Deschise ușor ochii, dar nu complet. Îi ținea pe jumătate închiși, ca o cortină opacă, și analiză tavanul.

Apoi simți…firul…

Furtunul acela subțire introdus direct în brațul ei. Aer rece îi intra în venă, iar corpul îi tremura slab.

Un sunet…un zăvor și pași.

– Tu ocupă-te de semnele vitale, eu schimb fiola.

– A zis că e frumoasă, dar nu e chiar atât de frumoasă…un glas răgușit urmat de un râs scurt.

Un alt bărbat  cu o voce mai gravă, autoritară începuse să vorbească.

– Nu o atinge!

– Nu avem voie să o atingem.

– Hai mă, oricum nu simte… uite-te la pielea asta.

– O păpușă, o păpușă vie…

O mână i se așeză pe frunte, prea ușor…apoi coborî lent cu o intenție mizerabilă.

Victoria începu să tremure în interiorul ei, nu de frică  ci de dispreț, de ură, de dorința de a-i rupe gâtul acelui om cu mâinile ei goale.

Și-atunci…două degete i se mișcară la mâna dreapta…atât.

Dar era suficient pentru ea.

Așteptă o fracțiune și exact în clipa în care mâna aceea infectă îi atinse sânul…

Deschise ochii…mari..tăioși…gri metalici ca o lamă ascuțită, strălucind  cu furie.

– La naiba omule!!!

– Ce ochi are! se sperie individul, dând înapoi, călcând fără să vrea pe furtunul de aer care intra în perfuzie.

Acel mic accident îi blocă complet firul, o piedică involuntară, dar vitală, pe care Victoria o calculă și o forță să se întâmple.

– Ieși afară!!!

– Ieși!!! strigă celălalt, trăgându-l cu forță.

Niciunul nu observă că, în graba lor, masa se mișcase ușor, rotindu-se într-un unghi care lăsa o parte a camerei vizibilă pentru Victoria.

O păpușă pe un raft…o oglindă.

Un ecran… cu nimic aprins.

Victoria închise ochii din nou, dar acum era conștientă…nu se mai pierdea….aștepta și înăuntrul ei, vocea ei șoptea calm.

“Vă jucați cu o păpușă vie… dar păpușile nu plâng. Ele mușcă.”

***

Biroul era în liniște.

O liniște năucitoare, de parcă cineva tocmai înghețase timpul.

Claude intră primul, cu pași rapizi, întunecați de o energie pe care abia o mai putea ține în frâu…se opri brusc.

Pe centrul biroului său, acolo unde ar fi trebuit să fie doar dosare și cafea rece, stătea o foaie împăturită în două.

O hârtie crem, simplă, dar cu un detaliu…

Numele lui scris cu cerneală roșie.

Își roti brusc privirea spre întreaga secție.

– A fost aici…rosti el încet, dar glasul îi era de o duritate tăioasă.

Un timbru pe care nu-l mai avusese niciodată.

Un Claude pe care nimeni nu-l mai văzuse.

Allec, care tocmai intrase din celălalt capăt al secției, tresări.

– Ce?! Cine, șefu?!

– Caută în toată secția. A fost aici, în biroul meu!

În timp ce Allec fugea printre birouri și holuri, Claude apucă biletul. Îl desfăcu cu mișcări ferme…

…și atunci…

O fotografie căzu.

Direct la picioarele lui precum un mic clinchet ca sunetul unui gloanț căzut pe podea.

Privirea lui coborî și timpul… se opri.

Victoria…legată de o masă metalică.

Trupul ei întins, inert.

O rochie roșie din voal îi acoperea corpul ca un giulgiu translucid.

Pielea albă…ochii închiși.

Părul negru desfăcut și împrăștiat în valuri, ca o coroană întunecată.

– Nu…nu…șopti el.

Buzele i se mișcară, dar niciun sunet nu se mai auzea.

Inima îi bătea în tâmple… în  gât…în piept, totul în el devenise vid și explozie în același timp.

Allec intră din nou în birou, grăbit.

– Nu e, șefu!

– Nu știu cum… cum naiba a intrat cineva aici fără să fim alertați?

– Șefu?

Claude nu reacționa.

Ochii lui erau blocați pe fotografia de pe podea, pe chipul ei…pe moartea care părea atât de aproape de ea.

El nu putea să miște din acel loc de parcă orice dorință de viață îi fu anulată …

Allec se apropie încet, ezitant.

Văzu biletul desfăcut în mâna lui Claude și il luă, cu degetele tremurânde.

Citi cu glas tare:

– O amintire dragă, detectiv Delacroix…

Se opri, înghiți cu greutate apoi continuă cu voce joasă, răgușită.

-…sper că ți-ai luat adio de la… ea.

Claude închise ochii o secundă.

Apoi respirația i se întoarse cu o furie ce sfâșia aerul.

Nu mai era loc de ezitare, nu mai era loc de milă.

Victoria trăia….el știa…el SIMȚEA.

Și dacă pentru a o recupera trebuia să își ardă toată cariera, toate limitele, și tot echilibrul mental…

O va face.

– Ella…murmură el.

– Ți-ai semnat sfârșitul…..ai trezit demonul….