Victoria Cade- Capitolul 26

FLASHBACK 

 „Focul păpușarului”

 Facultatea de Criminalistică, după-amiază târzie, pe coridoarele reci ale facultății se aude doar sunetul pașilor ei. Elisabeta, acum adultă, purtând o cămașă albă și o fustă neagră perfect călcată, pășea printre colegi fără să-i observe. Avea un dosar sub braț, iar pe chip o liniște stranie. Cursul despre „Psihopatia funcțională” se terminase cu puțin timp în urmă, iar profesorul o lăudase în fața tuturor.

– Domnișoara Elisabeta, aveți o înțelegere ieșită din comun a minții criminale.

Ea zâmbise slab.

Tăia lumea în două cu tăcerea ei.

Ajunsă acasă, pătrunse în bucătăria impecabilă, modernă. Lăsă cărțile pe blatul rece de marmură. Părinții adoptivi o așteptau,  mama cu brațele încrucișate, tatăl cu o privire grea și furioasă.

– Elisabeta, vino aici! glasul femeii era spart, agitat.

Ea ridică ușor sprânceana, privirea ei era de gheață.

– Am găsit pisica, spuse bărbatul, încleștat.

– Îngropată în grădină sub trandafiri, cu lăbuțele legate. Tu ai făcut asta?

– Ai omorât pisica, Elisabeta? strigă femeia cu o voce ascuțită.

-Am crezut că ești doar un copil traumatizat, dar… devii altceva. Un monstru tăcut, nu mă face să regret că te-am înfiat, Elisabeta!

Ea clipi lent, apoi rosti, calm, cu o voce ce putea opri respirația:

– Numele meu este Ella…și întoarse spatele, ieși din bucătărie și urcă scările cu pași lenți, dar hotărâți. În urma ei se auzea…

– Nu îmi întoarce spatele!  dar ea închise ușa și o încuie din interior.

Se așeză în pat, ascultă țipetele lor, loviturile în ușă, apoi… liniștea.

După o oră, deschise încet și coborî, purtând o expresie vinovată. Voia să-și joace rolul, dar atunci auzi.

– …o trimitem înapoi. E clar că are ceva defect. Nu e copilul pe care-l credeam, spunea femeia.

– Trebuie să anunțăm poliția… sau măcar psihologul. E bolnavă…o  ucigașă în devenire, adăugă bărbatul.

Ochii Elisabetei, dincolo de ușă, se întunecau, se stinse orice urmă de copilărie, o umbră tăcută a coborât în ea.

Mașina lor accelera pe șoseaua pustie. Amândoi erau înăuntru, drogați subtil cu o substanță ce slăbea voința și le amorțea reflexele.

Sistemul de frânare fusese tăiat. Rezervorul fusese umplut cu benzină. O scânteie declanșată de un mic dispozitiv în momentul impactului.

Elisabeta stătea pe marginea drumului, ascunsă în întuneric, cu un zâmbet lent formându-i-se pe buze.

Țipetele lor rupseseră  noaptea..dar nu și pe ea.

 Camera de psihologie, a doua zi

– Biata Elisabeta… spunea o femeie cu ochi umezi în fața camerei de filmat.

– A pierdut  o familie… și totuși… e atât de tăcută și de cuminte. Vrea să-și continue studiile, e un copil extraordinar.

Ea în uniforma neagră a școlii, zâmbea slab. Părul prins în coadă, păpușa din copilărie în ghiozdan.

În jurnalul ei, scria:

„S-au dus, am scăpat…acum pot merge mai departe. Urmează Victoria Cade…ea mi l-a furat pe tatăl meu. Ea va înțelege ce înseamnă să fii o păpușă în mâinile unui Păpușar.”

 „Când nu ești ales”

Ușa apartamentului Ellei se deschide brusc,  Lou Nertis pătrunde cu pași apăsați în holul rece al apartamentului. Fața îi este palidă, privirea încețoșată de lacrimi și frică. Poartă un palton vechi, tremurând ușor, în mână ține o hârtie….dovezile…

Pe canapeaua de piele, Ella îl aștepta, calmă. Un pahar de vin în mână, zâmbea slab, de parcă știa că va veni. Știa totul.

– De cât timp știi? întrebă ea, ridicându-se în picioare.

– Destul. Am fost prost… dar nu orb,  rosti Lou cu vocea frântă.

– Toate cazurile… toate femeile… toate coincidențele….privirea ta.

– Privirea mea?

 Ella râse încet.

– Te sperie acum, tată? Mi-ai fost luată când aveai cinci ani, te-am pierdut o dată.

– N-am fost acolo, am greșit. Dar asta… Elisabeta… te-ai transformat într-un coșmar. Ai devenit…

– Păpușarul? …zâmbește ea.

– Spune-o….meritul îmi aparține.

Lou se apropie de ea, glasul îi tremura.

– Oprește-te…încă mai poți fugi, încă mai pot încerca să te salvez.

– Să mă salvezi?izbucni ea în râs amar.

– Ai ales să mă trimiți departe, să mă abandonezi și acum vrei să fii erou?

Își apropie fața de a lui.

– Ai ales-o pe Victoria.

Lou o privește, tăcut, confirmarea era în ochii lui.

– Pentru că ea nu a omorât pe nimeni.

Ella rămâne nemișcată un moment. Apoi…zâmbetul dispare…chipul i se întunecă.

– Dacă spui cuiva cine sunt, o voi omorî…cu mâinile mele. O voi face păpușa mea, încet, până va rămâne doar tăcerea în jurul ei.

– Nu o vei atinge, răspunde Lou, calm, dar apăsat.

– Voi spune adevărul, oricum ai fi… tot fiica mea rămâi, dar nu pot… nu pot să te las să faci asta.

Ella înlemnește, o explozie de furie mocnește în ochii ei.

– Ai ales…din nou.  Ai ales-o pe ea.

Ea apucă paharul de vin și îl aruncă în perete, unde se sparge în mii de cioburi. Se apropie de Lou cu pași grei, aproape înlăcrimați, dar nu de durere…de trădare.

– Atunci ești la fel ca ei..vei plăti.  Veți plăti cu toții.

Lou întinde mâna spre ea.

– Ella… Elisabeta…

Ea îl sărută pe obraz…lent…rece.

– Adio, tată.

Un taxi se îndepărta, Lou ieși pe o stradă pustie, cu pași obosiți, încă ținând dosarul în mână. O umbră apăru în spatele lui, tăcută, fulgerătoare.

O împușcătură mută….. O strângere de braț….lama unui cuțit….un oftat greu…o lacrimă.

Lou căzu pe asfalt cu ochii larg deschiși.

În spatele lui, Ella își trase gluga peste cap și îl privi fără emoție….le făcu semn celor doi din spatele ei și trupul inert al tatălui ei fu aruncat în canalizare….

***

O liniște grea se lăsase peste biblioteca mare, decorată cu lemn închis și candelabre tăcute. Pe biroul tatălui ei, Victoria închise încet capacul laptopului și se întoarse spre cei doi.

Vorbele ei, deși rostite calm, căzuseră peste Claude și Allec ca o sabie de gheață.

Claude pășea agitat, mâinile în șolduri, privirea pierdută spre peretele cu hărți și notițe. Allec, în schimb, stătea la podea, sprijinit de perete. Trupul lui părea că se micșorase. Trăgea genunchii la piept ca un copil prins într-un vis urât. Privirea îi era pierdută.

– Asta e imposibil… murmură el, mai mult pentru sine.

– Ella? Ella?

Victoria nu zice nimic, doar îl privește, calmă.  Ca o bisturiu care a tăiat tot ce trebuia tăiat.

– Eu…continuă Allec, cu voce stinsă…mereu am văzut în ea… o lumină. Avea… avea o blândețe în voce… un fel de a fi care te liniștea. Dar acum…

Își trecu mâinile peste față. O frântură de amintire îi reveni, Ella, privind-o pe Victoria din umbră.

Ella, zâmbind când credea că nimeni n-o vede.

Ella, care nu spunea niciodată prea mult…dar observa totul.

– Doamne… toate zâmbetele acelea… toate momentele în care credeam că e acolo pentru noi… oftă greu

– …erau doar măști.

– Chipuri dintr-o casă de păpuși.

Claude se opri în fața șemineului, cu pumnii strânși.

– Avea banii părinților adoptivi, avea timpul, motivația, răbdarea și-a creat identități, a tras sfori. A fost în toate locurile cheie, la fiecare victimă.. ne-a păcălit pe toți.

Se întoarse spre Victoria, dar tonul îi era deja frânt, șoptit.

– Și totuși… am simțit-o, că nu e doar o victimă. Mi-a spus… mi-a spus că ‘Păpușarul e numele perfect.’ Atunci n-am înțeles, acum… totul are sens.

Victoria se apropie de Claude, privirea ei devenise de gheață limpede.

– Ea a fost mereu în centrul scenei și totuși, nu a jucat niciodată rolul principal. A fost regizorul, a scris scenariile, a ales costumele, a tras cortina când a vrut. Păpușile erau victimele…noi.

Un moment de tăcere se lăsase, doar sunetul ceasului bătea secunde apăsate.

Allec se ridică anevoios, tremurând. Fața lui părea că îmbătrânise zece ani.

– Și Lou? întrebă cu glas stins.

– Ce sânge rece poți avea să îți omori tatăl așa….ohhh….

Victoria răspunse simplu, fără emoție…

– L-a omorât…pentru că a ales să mă protejeze…el mi-a spus… mi-a confirmat cine este ea.

Claude închise ochii.

– A ales….exact ce nu-i poate ierta.

Tăcerea care a urmat a fost un verdict, Ella, acel chip blând, acea prezență caldă și înțelegătoare, nu mai era doar suspectul principal. Era o fantomă vie. Un păpușar care trăsese de toate firele, inclusiv ale propriului trecut.

Victoria ridică din nou capacul laptopului și tastă ceva rapid.

– Urmează să vedem ultimul act, iar noi nu avem voie să mai greșim pentru că Păpușarul nu iartă. Nu se oprește și nu iubește.

Undeva… departe de ochii lor….

O cameră slab luminată, pereți tapetați cu zeci de fotografii, fiecare decupată, îndreptată, așezată cu o obsesie aproape artistică. Fiecare poză… un nume…o dată, o expresie încremenită. Toate femei….toate victime.

În centrul peretelui, trona imaginea ei.

Victoria Cade.

Impecabilă, nepăsătoare, intangibilă.

Ella stătea nemișcată în mijlocul camerei. Părul strâns perfect. O rochie neagră care părea că se contopește cu umbra din jurul ei. În mâna dreaptă ținea un cuțit de argint, lucind rece.

Se apropie încet de perete…privirea i se fixă pe chipul Victoriei.

Acel zâmbet, acea eleganță rece.

– Ai jucat bine, regina mea, șopti ea, cu un glas aproape afectuos.

Fără un gest brusc, fără furie, ci cu o calmă precizie, Ella aruncă cuțitul.

Lama sfâșie aerul și se înfige adânc în mijlocul feței Victoriei din fotografie.

O tăcere mortală se așterne pentru o clipă, apoi, un zâmbet crud i se strecoară pe buze, rece, liniștit, controlat.

Ella se întoarse privi spre  masă, unde stătea o păpușă perfect confecționată. Purta o rochie roșie de seară, pantofi cu toc și părul coafat identic cu al  Victoriei.

În pieptul păpușii, înfipt cu aceeași precizie meticuloasă, un alt cuțit.

Ella se aplecă ușor, mângâindu-i părul din porțelan.

– A venit momentul tău, păpușa mea preferată....și în timp ce lumina din cameră tremură ușor, umbra Ellei se lungi pe perete. Silueta ei seamăna cu un păpușar care își ridică brațele…

…iar în spatele păpușii, firele atârnate începură să se miște.