Partenerul perfect- Capitolul 39

Lupta

Zona era moartă, industrială, înghițită de timp.

Fosta fabrică de materiale grele stătea tăcută la marginea câmpului uitat de lume, ascunsă după garduri ruginite și clădiri prăbușite, unde natura încerca, timid, să recucerească ce i se furase. Aerul mirosea a pământ umed, ciment vechi și a fier rece, iar vântul scotea scârțâituri ciudate din plăcile metalice lăsate în voia uitării.

Era locul perfect pentru cineva ca Vick și Felly să își creeze o  „locuință” plină de dovezi tulburătoare despre viața lor mizeră, niciun semnal, nicio cameră activă în exterior care să atragă atenții nedorite….nicio întrebare.

Ora era 04:13

Echipa se apropia pe jos, în liniște, furișându-se printre umbrele întunecate ale ruinelor, B mergea în spate, dar simțea fiecare pas ca un verdict.

În stânga lui, Tom mergea în tăcere, cu privirea înainte și respirația egală. Doren deschidea drumul, iar Carl acoperea flancul stâng.

Ajunseră la spărtura din gardul de fier, exact acolo unde planul le promisese un culoar liber. Se strecurară înăuntru unul câte unul, iar liniștea deveni și mai apăsătoare înăuntrul structurii abandonate.

Interiorul clădirii era ca un mormânt mecanic, hale goale, schele ruginite, fire tăiate, grinzi care atârnau ca niște oase înfipte în pieptul pereților. Dar era ceva mai mult aici, o tensiune tăcută, o vibrație fină, aproape imperceptibilă, ca și cum cineva… sau ceva… privea deja venirea lor

– Pare pustiu,  murmură Doren,

– …dar mirosul îl dă de gol, locul ăsta a fost atins recent.

Tom își sprijini palma de peretele ruginit, era cald, nu natural…caloriferele nu funcționau, dar cineva încălzea locul.

– E viu,  spuse el.

– Ascunzătoarea nu e doar ziduri, este control. Vick nu lasă nimic la întâmplare, am lucrat suficient cât să cunosc partea acea meticuloasă a acelui șarpe…

Pășiră mai adânc în interior, ajungând într-un coridor lung, fără ferestre. Pașii lor erau absorbiți de tăcerea grea, iar pereții păreau să-i privească.

Tom verifică ușor o ușă metalică pe dreapta, nu era încuiată, o deschise cu grijă.  Camera era întunecată, dar o lampă slabă clipea în colțul tavanului.

Un ceas pe perete, care mergea, pe masă, o cană de cafea încă aburind.
Un scaun puțin mișcat de sub birou.

– E aici,  șopti Carl….

– Ori a plecat în grabă, ori ne-a văzut…

Doren închise ușa cu o mișcare lentă.

– Nu e fugă, e strategie…ca o  invitație la haos…

B își strânse maxilarul și simți inima cum îi bate în piept ca un ciocan.

– Atunci hai să intrăm în jocul lui, dar îl jucăm după regulile noastre.

Înaintează încet, cu atenția ascuțită, fiecare simț întins la maxim. Coridorul se bifurca în două ramuri: una urca într-o pasarelă metalică, cealaltă cobora spre subsol.

– Mergem în amândouă, spuse Doren,

– Eu și Carl sus, voi doi, jos.

B încuviință, Tom îi făcu un semn cu capul și o luă înainte. Scările scârțâiau sub greutatea lor, dar nu scoteau niciun sunet pe care nu și-l asumau.

Subsolul era rece, nu de la temperatură, ci de la aerul static. Un aer de loc închis de mult și totuși, perfect curat….prea curat.

La primul colț, un reflector slab lumină un hol scurt și… o imagine.

O fotografie, prinsă pe un perete, exact la nivelul ochilor.  Era veche, dar clară, trei siluete,  B ținând în brațe pe Mike și Huston, copii mici, râzând în soare.

B se opri brusc. Inima îi sări în piept ca o scânteie, se apropie încet, cu pașii aproape tremurând.

– E poza noastră, din parcul de lângă fosta casă.. șopti el.

Tom se apropie și îi puse o mână pe spate, nu era doar o imagine, era ca un cuțit înfipt în cel mai intim loc, el realiză că Vick își pregătise armele pentru această zi de mult timp.

– Vick ne-a studiat, spuse Tom.

– Ne-a ascultat, ne-a urmat pașii, a plănuit până la detalii această seară, probabil încă din ziua când eu am ajuns sub acoperire în penitenciar….

B își trecu degetele peste fotografie, un tremur îi străbătu pieptul, dar își încleștă maxilarul.

– Nu ne mai controlează cu asta, nu le vom da voie…

Continuară după câțiva pași, o altă cameră, ușor întredeschisă. Tom împinse ușa. Înăuntru… era o masă, pe ea erau multe  dosare.

Cu etichete scrise de mână:

• „Huston: tratament zilnic”
• „Mike: observație comportamentală”
• „B. – răspunsuri la izolare”
• „Tom – acces infiltrare, cod ,,păstrător”

Tom înțepeni, luă foaia cu numele lui și simți cum inima i se strânge într-un ghem dureros, erau rapoarte despre el așa cum  bănuise, despre acțiunea lui sub acoperire. Vick le știa fiecare pas…

– Știa tot, spuse el.

– A fost cu un pas înainte, tot timpul.

B trase dosarul cu numele lui. Pe copertă, în colț, era o singură propoziție scrisă cu un stilou negru:

„Tot ce te definește, am construit.”

Pentru o clipă, tăcerea se făcu absolută, niciunul nu respiră.

Apoi B ridică privirea și spuse:

– Atunci e timpul să-i arătăm că ne-a pierdut.

Tom îi întâlni privirea, dincolo de toate și pentru prima dată… frica se transformă în furie controlată.

Un freamăt aproape imperceptibil trecu prin podeaua de ciment. Ca un murmur venit din straturile adânci ale clădirii, Tom ridică privirea, iar B se opri din răsfoirea fișierului cu numele lui.

– Ai simțit?  întrebă Tom.

– Da. Și n-a fost doar vibrație, e controlat.

Un clinchet metalic se auzi din spatele lor, apoi un sunet surd, clic. Ușa prin care intrase mai devreme, acum era închisă complet, blocată din interior.

În același moment, lumina slabă de pe holuri începu să pulseze, apoi reveni la o intensitate mai joasă.

– Vick, spuse B. printre dinți.

– Nu ne vânează, ne izolează.

Tom se apropie de ușă, o încercă, nu ceda, nici fizic, nici electronic. Pe marginea ramei, o lumină subțire roșie pulsa ritmic.

– E un sistem de control perimetral, a tras cortina între noi și restul echipei.

– Doren? Carl?  vorbi B în receptor.

– Numai static….

Semnalul era blocat.

Pentru prima dată de la începutul operațiunii, erau singuri, fără contact, fără ieșire.

– Nu ne vrea morți, ne vrea aici, spuse Tom.

– Pentru ce?  întrebă B, deși în pieptul lui creștea un răspuns nespus: Pentru adevăr. Pentru control. Pentru distrugerea finală.

– Hai,  spuse Tom.

–  Dacă ne-a despărțit de ceilalți, înseamnă că ce urmează e personal.

B trase aer adânc în piept, nu era panică, era anticipare. Fusese închis treisprezece ani, știa ce înseamnă să fii rupt de lume. Dar de data asta… nu mai era singur.

Porniră mai departe, în coridorul slab luminat. Pe pereți apăreau din când în când cuie goale, unele purtau urme de hârtie smulsă, altul… un cui cu o fotografie ruptă. O femeie, un colț de zâmbet….Susan.

B se opri.

– Era și ea în planul lui, spuse, cu un nod în gât…

– Poate și în finalul lui.

Tom îl apucă de braț.

– Dar n-a mai ajuns aici…..pentru că tu ai ajuns primul.

-Pentru că au omorât-o mai devreme, rosti rece B….

Mergeau acum ca doi oameni care nu mai urmăreau un criminal  ci o fantomă a trecutului. O umbră care, dacă nu era înfruntată, le-ar fi putut distruge din nou viața.

Coridorul se îngusta pe măsură ce înaintau, pereții, odinioară industriali și goi, deveneau tot mai… personali. Fotografii înrămate, toate în alb-negru, cu oameni anonimi. Unele, incomplete, altele, decupate exact acolo unde ochii ar fi trebuit să fie.

B se opri în fața uneia…Un copil cu fața blurată, în brațele unei femei care semăna izbitor cu Felly, o fotografie ruptă, cu doar un colț rămas, o mână de copil sprijinită pe obrazul unui bărbat.

– Îți arată cine controlează amintirile,  spuse Tom, privind în jur.

– Nu le vrea reale, le vrea modificate.

B nu răspunse, simțea deja cum pereții îl apasă. Aici… nu mai era doar o clădire, era un teatru al minții. Un loc în care Vick nu folosea arme, folosea trecutul.

Ajunseră într-un colț unde o ușă metalică, diferită de celelalte, trona în fața lor. Era singura complet intactă, pe ea, un cod de cifre pe care B îl recunoscu imediat; data nașterii lui Mike.

Tom o deschise încet. Fără să spună nimic.

Camera era mică, pereții negri, acoperiți de panouri. În centru  un scaun metalic și o masă. Pe pereți, monitoare, cinci la număr și toate  pornite.

În prima, o înregistrare cu B în închisoare, într-o celulă rece, în genunchi, acoperit de sânge, refuzând să vorbească.

A doua: Tom, în fața unei oglinzi, înregistrând un raport.
„Obiectivul pare cooperant. Încă nu știe cine sunt.”

A treia, Mike, copil, plângând într-un pat metalic, ținând în brațe un urs de pluș, în timp ce cineva în halat notează ceva într-un carnețel.

A patra, Susan, cu spatele, punând ceva într-un ghiveci.
–„Dacă îl mai minți, o să te coste.”  o voce distorsionată se aude din fundal.

A cincea era albă, apoi brusc, imaginea deveni clară;
Huston, singur într-o cameră de sticlă, privind spre cameră, își lipea fruntea de geam și spunea ceva fără sunet. Tom citi atent pe buze: „Tată… unde ești?”

B căzu în genunchi, nu pentru că era slab. Ci pentru că nu știa cum să mai țină în el atâta durere.

– Gata, șopti el.

– Ajunge….vor plăti pentru toate astea, îți promit.

Tom îl apucă de braț, îl ridică, îi sprijini fruntea de pieptul lui.

– Nu ești acolo, ești aici, cu mine, cu ei…fii tăi sunt liberi, departe de haosul lor…

– Nu pot să mai văd  cum au suferit, Tom.

–  Nu sunt aici B, este doar un joc al minți… i-a adus înapoi, băieți sunt teferi…

B închise ochii. Tom îi înfășură brațele în jurul umerilor, era mai mult decât o îmbrățișare, era  ca un scut.

Pe unul din monitoare, brusc, imaginea se schimbă.

Un chip cunoscut, trăsături reci. O voce calmă, aproape dezgustător de sigură:

— Știam că o să ajungeți aici. Era inevitabil. Bine ați venit… în realitatea pe care ați refuzat s-o acceptați.

Ecranul se stinse. Toată camera se scufundă într-un roșu stins, intermitent.

Era timpul să-l înfrunte….

*

Etajul superior era o rețea de culoare înguste, cu podele de lemn scârțâitoare și grinzi groase, acoperite de praf vechi. Doren mergea înainte cu arma ridicată, Carl în spate, atenți la orice sunet, orice vibrație.

– E prea tăcut,  șopti Carl. …

– Vick nu construiește viduri, construiește capcane.

Doren încuviință, dar continuă să înainteze, se opri brusc într-un hol unde pereții erau acoperiți cu hărți și fotografii…

Un adevărat perete de investigație, dar întors invers, nu pentru a rezolva o crimă, ci pentru a o ascunde.

– Uite,  spuse el, arătând cu degetul.

– E ea. Felly.

-Asta e din 2002… iar asta…  arătă către o altă poză,

– …e din 2009.

Carl se apropie. Între cele două fotografii, un dosar cu sigiliu rupt. Îl trase ușor și văzu o etichetă: „Finalizare Plan – înregistrare privată: F.”

Ridică o sprânceană și priviră unul spre celălalt…

Doren găsi un player vechi, conectat la un monitor de perete, băgă stickul în portul USB și porni redarea.

Imaginea tremură câteva secunde, apoi se fixă.

O cameră slab luminată….Vick la birou, cu un dosar în mână, în spatele lui, Felly, îmbrăcată elegant, dar cu privirea rece, nepăsătoare.

– E gata. Dacă moare în închisoare, nu se va întreba nimeni nimic, spunea ea, jucându-se cu un inel.

–Va vorbi? întreabă Vick.

–Nu. Îl rupem înainte. Copiii… îi folosim ca ancore. Le dăm tratamentul, îi ținem departe, le dăm o versiune alternativă. Nu va mai avea pentru ce să iasă.

Vick râse scurt.

– Ești la fel de periculoasă ca mine, Felly.

– Greșești, frate. Eu sunt mai bună. Tu faci totul pentru control. Eu… pentru supraviețuire.

Vocea se stinse.

Carl închise ecranul, se făcu tăcere.

– E tot ce ne trebuie,  spuse Doren.

Carl clătină capul, apoi rosti încet:

– Nu. E tot ce are nevoie B să știe că nu a fost nebun. Că a fost trădat și că noi… nu ne-am îndoit.

Pentru o clipă, niciunul nu mai mișcă. Era greu de procesat, nu doar ce auziseră, ci cât de rece și real fusese.

Doren băgă stickul într-o carcasă și îl strânse cu mâna.

– Hai să le spunem. Dar înainte… să-l oprim pe Vick.

*

Un țiuit scurt, ca un sunet de sistem activat, brăzdă tăcerea densă din subsol. Urmat de o pauză, apoi, o voce, calmă, fără emoție, fără grabă.

– Frumos, nu? Ați ajuns unde am vrut, fără forță, fără arme. Doar urmând firul trecutului vostru… și al meu.

B și Tom se opriră simultan. Vocea răsuna clar în toată camera, provenea de sus, din grilajele de ventilație.

– N-a fost niciodată despre pedeapsă, nici despre bani. A fost despre putere, control. Să vezi cum oamenii pe care-i atingi… se frâng…. Lent.

Tom își încleștă pumnii, iar B nu clipea.

– Tu, dragă  Braian, ai fost mereu cel mai fragil, prea emoțional, prea legat de ideea de familie. Ai crezut că tăcerea ta o să-i salveze? Ai pierdut tot. Soția ta a fost mai deșteaptă decât tine. Iar copiii… au fost ai noștri, nu ai tăi, în tot acest timp….

Un zgomot surd răsună din perete, B lovise cu podul palmei în fier, nu de furie pură, ci de repulsie.

–Și tu, Tom… oh, tu.  Vocea coborî o octavă.

– Ai fost preferatul meu, loial, eficient și totuși… vulnerabil. Ai avut totul și-ai dat cu piciorul, te-ai îndrăgostit de țintă, de criminalul care ar fi trebuit să dispară.

Tom păși înainte, spre boxa de ventilație, cu gâtul încordat.

– Nu ești decât un șobolan bătrân, Vick, ascuns printre moloz și manipulări, n-ai construit nimic, ai distrus tot.

–Greșit, spuse vocea, dar de data asta, cu un ton ușor ridicat.

– Am construit realitatea în care trăiți, eu am scris scenariul, voi doar jucați în el. Eu v-am făcut să vă îndoiți, să vă urâți, să vă simțiți vinovați.

Pauză. O tăcere tăioasă.

– Întrebarea e… câți dintre voi vor mai ieși de aici? Și dacă da… în ce stare?

Dintr-o dată, luminile se sting. Un bec de urgență clipește roșu în tavan.

Un alt difuzor, dintr-un coridor lateral, scoate un râs scurt, digitalizat, fără umanitate.

– Să vedem cine se rupe primul.

B închise ochii o secundă, își așeză palma pe piept, apoi deschise din nou. Ochii lui ardeau, dar nu de frică ci de furie…

 – Nu mai suntem pionii tăi, Vick.

– Și nici nu o să murim în întuneric, adăugă Tom.

Fiecare pas pe care îl făceau înăuntrul complexului era acum încordat, ca o respirație ținută prea mult. Luminile de urgență clipeau intermitent în culoare roșiatice, tăind spațiul în umbre și linii.

B și Tom înaintau cu armele coborâte, dar cu simțurile în alertă, Vick tăcuse din nou, camera devenise tăcută, dar vibrația lui rămânea imprimată în pereți.

Ajunseră într-o sală largă, cu pereți înalți și reci. În mijloc, o singură siluetă, fără mască, fără arme, doar un zâmbet.

Felly.

Purta negru, elegantă, aproape teatrală. Părul prins la spate, iar în ochii ei…. nimic….doar gol.

B se opri… Respira greu, nu din oboseală, ci din șocul reîntâlnirii. Nu era doar femeia care-l trădase, era cea care îi furase viața, care îi crescuse copiii cu minciuni, care îl lăsase să moară de viu.

– Ai venit, spuse ea simplu.

– Era inevitabil, răspunse B cu o voce joasă, tăioasă.

Felly păși încet, fără teamă.

– Ți-ai regăsit băieții…Frumoși, nu? Crescuți, curioși, tăcuți când trebuie, nu-i așa că am făcut o treabă bună?

B încleștă maxilarul, Tom simți cum mâna lui tremura ușor, dar nu de frică. De efortul de a nu o distruge pe loc….

– Ai mințit, i-ai otrăvit, i-ai învățat să mă urască, dar nu ți-a ieșit, spuse B.

–  Și pentru ce? Pentru bani? Pentru putere?

– Nu, zâmbi ea, înclinând capul.

– Pentru control, tu ai fost mereu slab, dragă, ai avut visuri, ai avut inimă, iar inimile… se rup ușor.

– Și ce faci acum?  întrebă Tom, apropiindu-se.

– Ne distrugi din nou?

Felly îl privi pentru prima dată, ochii i se îngustară.

– Tu ești cel mai dezamăgitor dintre toți. Te credeam mai inteligent, dar ai căzut în patima exact ca ceilalți, ai crezut în el.

Tom nu răspunse. Doar rămase între ea și B.

– Copiii mei te-au văzut deja pentru ce ești, spuse B.

– Și chiar dacă nu m-ar fi iertat… ar fi fost suficient să știe, să vadă adevărul.

Felly clătină capul, apoi ridică mâna încet, degetul ei arătă spre tavanul gol.

– Vick e acolo și dacă nu v-a prins acum… o va face. Pentru că voi doi…  privirea i se întoarse spre B și Tom.

– Ați venit aici să vă salvați, noi am venit să supraviețuim și supraviețuirea nu are scrupule.

– Și iubirea da, răspunse B în șoaptă.

Pentru prima dată, expresia ei ezită, o fracțiune de secundă, apoi reveni.

– Să vedem, atunci… dacă o vei păstra.

În același timp, în difuzoare se auzi din nou vocea lui Vick, de parcă și-ar fi sincronizat intrarea perfect:

– Start joc final.

Un click. Ușile se închid. Luminile dispar complet.

Finalul începuse.