Semnat: Al tău pentru totdeauna – Capitolul 43 partea1

Partea 1

Așteptând o coincidență să străpungă fereastra

Jian Song Yi rămase stupefiat pentru o clipă. De îndată ce simți că poate să se miște, scoase un telefon mobil de același model de sub masă. Apăsă 0101 și sună așa cum se aștepta.

Apăru chipul frumos al lui Iverson.

Jian Song Yi luă ambele telefoane în mâini și se uită la cele două gadgeturi.

– Bai Huai.

– Hmmm?

Bai Huai înclină capul și văzu cele două telefoane mobile deblocate din mâinile lui Jian Song Yi. Inima i se strânse pentru o clipă, dar se prefăcu repede că nu se întâmplase nimic.

– Ce? Ai încercat parola?

– Aici, 0101.

– Oh, da.

Tonul era indiferent, dar vârful stiloului lăsă o urmă bruscă pe hârtia curată și ordonată.

– De ce?

– Cum adică de ce?

– Parola ta este 0101. Este ziua mea de naștere. Cum poate parola ta să fie ziua mea de naștere? Nu ești îndrăgostit de mine, nu-i așa?

– Păi, da.

Era doar o propoziție simplă, și totuși duse la o tăcere de mormânt.

Jian Song Yi aruncă telefonul lui Bai Huai pe birou, producând un zgomot ușor.

– Îți bați joc de mine, nu-i așa? Încerci să fii amuzant sau pur și simplu te plictisești? Poți să mai spui și mai multe prostii? Dacă continuăm așa, s-ar putea să nu mai fim frați.

Jian Song Yi simți brusc o ușoară panică din cauza frazei lui Bai Huai, care era menită să fie o glumă.

Această panică neprovocată îl făcu să se simtă pierdut. Deși știa că nu putea să o arate, nu putea decât să-și ascundă bluff-ul cu aroganță, când, în realitate, capul i se învârtea deja, încercând să se agațe de o negare totală.

Cu toate acestea, tonul lui Jian Song Yi era atât urgent, cât și furios.

Bai Huai nu-și schimbă însă expresia. Îi răspunse cu tonul său obișnuit, rece și monoton.

– Ca să știi, doar te tachinam. Parolele precum 0101, 0000 și 1111 sunt folosite frecvent în practica internațională. Dacă vrei să dai vina pe cineva, poți să te învinovățești pe tine însuți pentru că ai o zi de naștere atât de simplă.

Cu aceste cuvinte, Bai Huai își luă telefonul, se ridică și ieși pe ușă.

Jian Song Yi fu mai mult decât îngrijorat când îl văzu plecând, așa că se grăbi să-l oprească:

– Unde te duci?

– La poarta școlii, să luăm masa.

– Oh.

Jian Song Yi trecu repede la acțiune și se simți puțin ciudat din cauza asta.

Nu înțelegea de ce se temea când îl văzuse pe Bai Huai ridicându-se și plecând.

Nu putea decât să privească silueta lui zveltă micșorându-se până când Bai Huai dispăru din câmpul său vizual.

Pe de altă parte, de îndată ce Bai Huai reuși să vireze la colț, se lipi imediat de perete și strânse cu putere pieptul stâng.

O spusese atât de ușor, încât inima sa nu mai voia să bată. Respiră adânc, de parcă viața lui depindea de asta.

În timpul acelei scurte conversații, uitase să respire și să se relaxeze. Nu era sigur de ce era atât de agitat, ca și cum ar fi stat pe o frânghie deasupra prăpastiei, tânjea de mult timp să ajungă în paradis. Dar, din păcate, acel paradis era încă imposibil de neatins.

Bai Huai nu era sigur ce se va întâmpla dacă va încerca să-și forțeze norocul și mai mult. Ce se va întâmpla dacă va încerca să meargă și mai departe? Nu putea decât să închidă ochii și să se amăgească singur.

Astfel, deveni din nou nervos, ca și cum tocmai murise și înviase din nou.

Bai Huai nu se temuse niciodată că lui Jian Song Yi nu-i plăcea să se poarte așa. Putea aștepta să se dezvăluie totul. Ce-l speria era ceea ce spusese Jian Song Yi, anume că nu putea să-și imagineze că ar putea fi ca un frate.

La șah, trebuie să fii atent la schimbul pieselor. Trebuie să le miști una după alta, dar el nu-și putea permite să-și schimbe tactica acum.

După ce i se păru o veșnicie, în sfârșit își reveni din agitație.

Bai Huai coborî încet mâna și ridică capul. Își recăpătă expresia indiferentă obișnuită înainte de a lua masa și de a se întoarce în sala de clasă.

Apoi așeză în tăcere mâncarea pe masă.

Ca în fiecare seară, când erau singuri, nu se întâmpla nimic.

Doar Jian Song Yi era ușurat să-l vadă că se întorsese ca de obicei. Și, în loc să -l lase pe Bai Huai să-i pregătească mâncarea, luă cutia cu prânzul și o desfăcu strat cu strat.

– Glumeam când am vorbit mai devreme, explică Jian Song Yi stânjenit.

Dar lui Bai Huai nu părea să-i pese:

– Despre ce vorbești?

– Glumeam când am spus că, dacă va continua așa, s-ar putea să nu mai fim

frați.

Bai Huai îl privi în tăcere pe Jian Song Yi.

Jian Song Yi își îndreptă repede privirea și evită contactul vizual cu Bai Huai.

– Oricum, e doar… Am greșit. Îmi pare rău. Te rog, nu fi supărat pe mine, bine?

– Nu sunt supărat. Ce vrei să spui?

– …

Nici Jian Song Yi nu știa ce face. Mintea lui era mai mult decât un haos de gânduri încurcate și amestecate în acel moment.

Simțea că vorbele îi ieșiseră din cap și că nu trebuia să-l întrebe pe Bai Huai dacă era îndrăgostit de el. Și faptul că îl certase pe Bai Huai pentru că erau frați.

Nu asta voise să spună. Jian Song Yi intrase în panică, dar nu știa de ce era panicat.

Se simțea ca un prost, de parcă ceva îi zgâria adâncul inimii, care era pe punctul de a-i ieși din piept. Dar nu știa cum să explice asta. Jian Song Yi nu putea vedea clar motivul din spatele acestui comportament și nici nu îl putea înțelege pe deplin.

Singurul lucru de care Jian Song Yi era sigur era faptul că nu voia ca Bai Huai să înțeleagă greșit. Nu voia ca Bai Huai să fie supărat, cu atât mai puțin să fie motivul pentru care relația lor se îndepărta tot mai mult.

Jian Song Yi continua să creadă că spusese ceva greșit, așa că era responsabilitatea lui să-l convingă pe Bai Huai.

Dar mintea lui era plină de confuzie. În plus, nu știa cum să-l convingă, așa că nu putea decât să recurgă la cruzime:

– De ce nu mă muști?

Bai Huai:

– …?

– Dacă mă muști, poți să te prefaci că nu am spus prostia aia pentru că atunci am fi chit, adăugă el.

Văzând hotărârea și expresia eroică a lui Jian Song Yi, Bai Huai zâmbi:

– Poate data viitoare. Tocmai ai petrecut o oră în baie. Nu te pot mușca până nu faci duș.

– …

Jian Song Yi era atât de supărat încât își alegea mâncarea în loc să o mănânce.

Deodată, simți că orezul din castron nu era delicios, așa că nu îl mâncă.

Dar Bai Huai bătu în marginea castronului înainte de a-și concentra din nou atenția asupra mâncării.

Jian Song Yi nu avu de ales.

Dar, după câteva înghițituri, încă se simțea neliniștit.

– Nu voi mai spune niciodată așa ceva. Dacă o voi face, va fi o minciună. Dacă o voi face, înseamnă că nu gândesc limpede sau că nu gândesc deloc. Nu mă crede și te rog să nu te superi pe mine, spuse el stânjenit.

– Bine. Nu te voi crede și nu mă voi supăra.

Bai Huai era calm ca un râu în timp ce vorbea. Era ca și cum aceste lucruri nu însemnau nimic pentru el.

Cu toate acestea, sub suprafața apei, valurile agitate se învolburau de mult timp.

Bai Huai nu știa dacă cuvintele lui Jian Song Yi îi ofereau o cale de ieșire sau dacă spuneau că, în orice caz, puteau fi cel mai rău cuplu și puteau rămâne prieteni. Și atunci acea iubire secretă pe care o recunoscuse în glumă nu fusese complet respinsă.

Bai Huai încercă să ghicească, dar nu putu ajunge la nicio concluzie.

Pentru că, în realitate, nici Jian Song Yi nu știa răspunsul.

Bai Huai se întreba și de ce Jian Song Yi trebuia să tot insiste cu asta.

Care era motivul panicii sale când Bai Huai îi mărturisise în glumă sentimentele pe care le nutrea pentru el? Dacă nu știa ce are în minte, cum putea să transmită confuzia sa altora?

Ca focul lumânării care se zărește prin geamul ferestrei în întunericul nopții, nimeni nu putea să-l ignore cu adevărat.

Era neclar și ambiguu, așteptând doar o coincidență norocoasă pentru a străpunge stratul subțire de hârtie al ferestrei, astfel încât o flacără mai puternică a lumânării să poată fi aprinsă.

În acea noapte, în clădirile mici de pe ambele părți ale străzii Wutong, în zona pavilionului, trăia un tânăr insomniac, cu gânduri obscure și neliniștite.

Unul era ignorant, iar celălalt era precaut.

Rămaseră treji până când adormiră, înainte de a cădea în visele celuilalt.

A doua zi, când cei doi bărbați se treziră, deciseră să nu discute despre tot ce se întâmplase ieri. Continuară ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar în interiorul lor, își păzeau cu grijă propriile gânduri și secrete, de teamă că în cele din urmă își vor frânge reciproc inimile.

Dar când apărură în sala de clasă, Yang Yue se grăbi să-i oprească și să le pună o întrebare.

– Ați încercat să prindeți vite toată noaptea? Uită-te la acele cearcăne negre și rotunde de sub ochii voștri. E de ajuns să vă trimită pe amândoi la Muntele Wolong.

Comentariul lui îi făcu să se simtă jenați.

Din fericire, Xu Jia Xing alunecă și căzu în genunchi. El își puse brațul în jurul coapsei lui Jian Song Yi și își sfâșie inima și plămânii metaforic:

– Tată!

Jian Song Yi:

– ….

Iar începem.

Bai Huai nu mai văzuse asta până atunci:

– Anul ăsta te-ai rugat puțin mai devreme.

Xu Jia Xing își trase nasul, apoi se grăbi să-l îmbrățișeze pe Bai Huai cu celălalt braț.

– Lao Bai!

Jian Song Yi:

– …

Părea că Jian Song Yi fusese brusc retrogradat.