Omegaverse-Iubiri nepermise-Capitolul 2 vol 3

https://youtu.be/KV_SrXd0fxU?si=8UeSmu2my5A13tEW

Întâlnirea

Un an trecuse de când furtuna din Oceanul Patra îl aruncase pe Chao Fah în brațele contrabandistului Taro Daho.

Lumea se schimbase. Războaiele dintre teritorii se acutizaseră. Traficanții de organe deveniseră mai îndrăzneți, Iar în Munții Hocha, munți abrupți, acoperiți de pini și cețuri reci, sângele avea să curgă din nou

Munții Hocha nu dormeau niciodată, doar pândeau. Fiind teritoriul răufăcătorilor și cu o vreme aprigă chiar și vara, cam nimeni nu se aventura pe acolo.

Ceața se strângea între versanți ca o respirație grea, iar brazii înalți păreau niște martori muți ai crimei. La peste două mii de metri altitudine, frigul intra în oase, iar liniștea era atât de densă încât orice pas greșit putea ucide.

Ramanan Siri își ridică pumnul și comandoul se opri instantaneu.

Zece siluete negre, lipite de stâncă și întuneric, respirau sincron, cu armele pregătite. Sub ei, în vale, tabăra traficanților pulsa slab, lumini chioare, un generator vechi, barăci improvizate. Iadul ascuns sub o pătură de munte adăpostea oameni răpiți gata să fie sacrificați pentru organele lor interne.

Ramanan își apropie gura de cască.

– Confirm vizual. Sunt aici amândoi.

Frații Havar.
Capii unei rețele care tăia oameni ca pe animale, vânzând organe către teritorii unde legea nu ajungea.

Un copil țipă undeva jos și sunetul acela scurt, frânt, schimbă totul.

Ramanan simți cum ceva i se rupe în piept.

–Intrăm. Acum.

Coborârea fu rapidă, mortal de silențioasă. Primul paznic căzu fără sunet, lovit în gât. Al doilea apucă să se întoarcă, prea târziu. Corpul lui se prăbuși în noroi.

Apoi totul explodă, un reflector se aprinse brusc, o alarmă improvizată urlă ca o fiară rănită.

–CONTACT! CONTACT!

Gloanțele mușcară din stâncă, scântei ricoșând în întuneric. Comandoul se dispersă, foc precis, mișcări calculate, dar terenul era trădător.

Ramanan fu primul care ajunse la baraca principală.

Ușa cedă sub lovitura lui.

Înăuntru, lumina rece dezvălui mesele murdare de sânge, instrumentele medicale ruginite… și pe cei doi frați.

Unul ținea un bisturiu.
Celălalt, o armă.

– POLIȚIA! LA PĂMÂNT!

Nu ascultară.

Primul atacă, urlând, cu lama ridicată. Ramanan îl opri dintr-o singură mișcare, lovindu-l cu patul armei și trântindu-l peste masă. Metalul sună, sângele țâșni în aceeași clipă cu detonarea.

Glonțul îl lovi pe Ramanan în umăr, iar impactul fu brutal ca și cum muntele însuși îl izbea. Carnea se rupse, osul vibră, iar sângele izbucni cald, instantaneu.

Pentru o fracțiune de secundă, lumea se îngustă, Durerea era ca o arsură, iar aerul îi lipsi o clipă.

–CĂPITANE!

Ramanan se clătină, dar nu căzu. Cu mâna stângă încă funcțională, apucă arma adversarului și o smulse, lovindu-l cu cotul. Bărbatul căzu, gemând.

–Nu… nu… bâigui traficanul.

Un alt foc izbucni din spate, al doilea frate încerca să fugă.

Ramanan se întoarse prea lent.

Glonțul îi sfâșie spatele, deschizând o rană lungă, oblică, ca o semnătură a morții. Durerea îl îndoi pentru o clipă. Genunchii aproape i se înmuiară, dar în loc să cadă, urlă, un urlet animalic, de comandant rănit, de Alpha care refuză să cedeze.

Se aruncă înainte, lovind cu toată greutatea lui. Traficantul se izbi de perete, scăpă arma. Un agent îl imobiliză imediat, trântindu-l cu fața în noroi.

–ȚINTA DOI ASIGURATĂ!

Ramanan se sprijini de masă, respirația sacadată. Sângele îi curgea pe mânecă, pe spate, pe podea.

Privirea îi căzu pe o targă improvizată unde un adolescent inconștient avea tuburi și cicatrici proaspete.

Maxilarul lui Ramanan se încleștă.

–Îi scoatem pe toți. Acum.

– Căpitane, sunteți rănit grav!

– Sunt în picioare. Asta e tot ce contează.

Ieșiră din tabără sub foc sporadic. Ceața se închise în urma lor, ca și cum muntele înghițea urmele păcatului. Abia când elicopterul Puma se ridică, iar adrenalina începu să scadă, Ramanan se prăbuși pe targă.

Durerea îl lovi din plin, brutală, nemiloasă.

– Nu… acum… mormăi el, dinți strânși.

Dar sângele continua să curgă.

Munții Hocha își luaseră tributul.

……………..

Elicopterul atinse solul cu un șoc metalic. Palele încă se învârteau când ușile se deschiseră brutal, iar aerul fierbinte al Tikritului pătrunse în cabină, amestecându-se cu mirosul de sânge și combustibil.

Ramanan Siri coborî primul.

Nu ar fi trebuit, medicul îi strigase să rămână pe targă, dar Ramanan Siri nu era genul de căpitan care intră într-un loc nou culcat.

Cămașa îi era lipită de umăr, îmbibată în sânge. Sub vestă, bandajele improvizate erau deja ude. Spatele îl ardea, fiecare pas fiind o înțepătură adâncă, dar mersul lui rămânea drept, aproape sfidător.

Cei zece polițiști îl urmau în tăcere. Ușile spitalului se deschiseră larg. Tropăitul bocancilor era impresionant pe culoarele spitalului și apariția celor 11 polițiști de la Brigada specială a securității publice, una dintre cele mai temute, aduse o liniște de moarte.  Personalul se opri din mișcare. Priviri aruncate, șoapte stinse. Unii recunoscură uniformele, alții le detestară instinctiv.

Din capătul holului apăru directorul, dr. Harun Telak.

Costum impecabil, halat alb perfect călcat, mâinile curate, prea curate pentru un spital de urgență. Ochii lui cenușii se opriră pe sângele de pe podea… apoi pe echipajul înarmat.

Buzele i se strânseră.

– Nu suntem un punct militar de tranzit, spuse rece.

– Cine e responsabil aici?

Ramanan făcu un pas înainte. Durerea îi mușcă adânc din umăr, dar nu o arătă.

– Căpitan șef, Ramanan Siri,  Brigada specială a Securității Publice de la Poliția Centrală.

Directorul îl privi de sus în jos.

–Ați adus războiul la mine în spital, căpitane?

– Am adus doi criminali vii răniți pe care trebuie să-i refaceți ca noi pentru a-i putea preda puterii judecătorești pentru a-și primi pedeapsa.

Harun Telak expiră iritat.

–Știți măcar unde ați decis să aterizați? Tikrit nu e capitala. Resursele sunt limitate aici și nu pot găzdui zece polițiști, doi deținuți periculoși și un căpitan care sângerează pe holurile mele.

Ramanan zâmbi scurt, fără umor.

– Nu v-am cerut cazare. V-am cerut tratament medical.

– După starea în care ați adus prizonierii, va dura cel puțin o lună ca să-i punem pe picioare.
– Pentru cât va fi nevoie, reprezint autoritatea publică.

O tăcere grea se lăsă între ei. Un medic mai tânăr se apropie de Ramanan, privind bandajele cu îngrijorare.

– Domnule, umărul dumneavoastră trebuie operat imediat…

– Nu până nu stabilim termenii, îl întrerupse Harun tăios.

Ramanan se întoarse spre el, foarte încet.

–Termenii sunt simpli. Aveți pacienți în stare critică. Îi tratați mai întâi pe ei.

– Și dacă refuz?

Pentru prima oară, ceva rece și periculos licări în ochii lui Ramanan.

–Atunci Ministerul va afla că directorul spitalului din Tikrit a refuzat tratamentul unor criminali care făceau trafic de organe. Armata ar putea interveni.

Un murmur se ridică printre cadrele medicale.

Harun Telak își încleștă maxilarul.

– Mă șantajați?

–Vă informez.

Durerea începu să-l ajungă din urmă pe Ramanan. Vederea i se încețoșă o clipă. Un strop de sânge căzu pe gresia albă.

Unul dintre polițiști păși instinctiv înainte.

– Șefu’…

Ramanan ridică mâna.

–Sunt bine.

Nu era.

Harun observă și pentru o fracțiune de secundă, pe chipul lui trecu ceva ce semăna cu satisfacția.

–Foarte bine. Atunci să fim clari, spuse el.

–Spitalul meu nu devine sediu de poliție. Oamenii dumneavoastră vor sta în aripa veche. Fără arme pe holuri și fără intimidări.

–Iar deținuții? întrebă Ramanan.

– Îi puteți  păzi, dar dacă unul moare aici, responsabilitatea nu cade pe mine.

Ramanan înaintă încă un pas. Acum erau față în față.

– Dacă unul moare aici, directore… cineva va pune întrebări și nu vor fi blânde.

Aerul se tensionă ca înaintea unei explozii. Harun Telak își îndreptă halatul.

–Duceți-l pe holul de la sala de consultații 1, spuse el sec, fără să-l mai privească pe Ramanan.

–Înainte să-mi lase mai mult sânge pe podea.

Abia atunci genunchii lui Ramanan cedară ușor. Polițiștii îl prinseră. În timp ce era dus pe coridor, Ramanan întoarse capul.

– Nu ne-am terminat discuția, domnule director.

Harun nu răspunse, dar zâmbetul abia schițat de pe buzele lui spunea clar un lucru: la Tikrit, nimic nu avea să fie simplu.

…………..

Ramanan nu-și dădea seama de cât timp aștepta pe acel scaun incomod de pe holul lung și prost iluminat. Uneori ațipea și capul îi cădea într-o parte. Oboseala începuse să-l învingă, nu dormise de 48 de ore. Rănile îl chinuiau, căci deși sângele se oprise, 2 gloanțe sălășluiau încă în trupul lui. Ramanan rămăsese singur, el își  obligase subordonații să se ducă să facă cunoștință cu locul în care aveau să doarmă timp de o lună. Lăsase doar doi agenți la ușa sălii de operație. Ceilalți trebuiau să se odihnească să fie operaționali a doua zi.

Orele treceau, Ramanan rămânea neclintit, cu mâinile pe genunchi, cu capul plecat, cu ochii închiși. Ai fi spus o statuie, dar nimeni nu știa că de fapt mintea lui se mișca precum un electron vagabond. De câte ori era într-o situație ca aceasta, gândurile lui plecau departe, spre un trecut care se îndepărta cu fiecare zi ce trecea. Da…trecuseră 378 de zile de la noaptea aceea teribilă în care îl pierduse pe Chao Fah pentru totdeauna. Noaptea în care murise și inima lui… Dacă nu ar fi avut cele două fetițe, ar fi fost mort cu adevărat deja. Atunci, în noaptea aceea neagră, zguduită de uragan, alergase ca un nebun până la docuri și văzuse bucățile din velierul Syria tractate la cheiul docurilor ca pe o păpușă dezarticulată. Poliția de coastă fusese obligată să-l aresteze pentru că voia să ia el însuși velierul Angel pentru a se duce în căutarea iubitului dispărut. Urlase acolo pe chei, urlase ca un animal înjunghiat și se bătuse cu polițiștii de la Fluviale. 6 pe el și tot nu-l putuseră calma. Urlase, da, urlase  toată durerea lui. Etan fusese chemat și doar el…doar el reușise să-l facă să revină la rațiune. Și atunci…și atunci plânsese în brațele fratelui său pentru prima dată în viața lui. Ce e durerea fizică față de o inimă pulverizată de durere?

Ramanan deschise ochii și privirea îi căzu pe mâna stângă. Verigheta era mereu la locul ei, pe inelar. Trebuise să o ajusteze pentru că slăbise foarte mult, aproape 20 de kilograme. Dar nu se separase de ea, n-avea de gând. Pentru încă o mie de ani, singura lui iubire rămânea acel bărbat Alpha care-i făcuse corpul să vorbească…și sufletul…Frumusețea lui carismatică nu dispăruse, ochii însă nu mai aveau acea strălucire de oțel albastru, obrajii erau supți și palizi, corpul, deși musculos încă, devenise deșirat.

Gândurile lui fură dispersate de vocea directorului care apăruse brusc lângă el.

– Căpitane, mai rezistați?

Ramanan ridică încet capul. Durerea îi încețoșa privirea, vedea dublu și îl lua cu sudori reci. Rânji:

– Se pare că aveți un dinte contra autorităților publice și mă luați drept țap ispășitor, nu?

Directorul băgă mâinile în buzunarele halatului și nu zâmbi deloc. Vorbi pe un ton mai blând ca la prima lor întâlnire.

– Nu e că nu vrem să vă tratăm rănile, dar aici suntem la Tikrit, nu uitați. Noi nu avem subvenții de la stat și Ministerul Sănătății ne-a uitat complet. Salariile doctorilor de aici sunt de 10 ori mai mici decât în alte regiuni, de aceea nimeni nu dorește să profeseze în regiunea asta. Avem doar doi chirurgi, unul abia ieșit de la școală, și altul foarte profesional , dar are doar un ochi. Deci pentru cazurile grele, ca cele două de azi, e necesară prezența amândurora. Vor termina în curând și unul dintre ei va veni să se ocupe și de dumneavoastră.

Ramanan găsi situația hilară.

–Deci am de ales între un începător și un chior, așa e?

Directorul deveni dintr-o dată rece.

–Nu cred că puteți alege, chiorul, cum îl numiți, e de gardă în noaptea asta. Cu el veți avea de a face. Ah, de altfel , uitați-l, sosește.

Ramanan întoarse capul în direcția arătată de director, dar durerile care deveneau din ce în ce mai vii, îl împiedicau să vadă clar. Întrezări în depărtare o siluetă înaltă dar foarte slabă, era o apariție aproape eterică. Dacă n-ar fi fost capul acolo, care ieșea de sub decolteul bluzei verzi de chirurg, ai fi spus că hainele stăteau singure în picioare și se mișcau zburând prin aer. Holul era iluminat doar cu un bec de serviciu, nu vedea clar fața bărbatului, Avea o bonetă verde cum poartă doctorii în sala de operații și o pereche de ochelari cu lentile fumurii. Directorul îl strigă, dându-și seama că bărbatul  îi căuta:

– Ama! Suntem aici! Ama!

Inima lui Ramanan se despică în două. Ama…prenumele lui de iubire…dat de Chao Fah…Mai exista cineva cu acest prenume? I se părea de neconceput, Nu era un prenume înscris în cartea națională ale numelor acceptate de continentul Omegaverse…De ce îl chema așa?

Bărbatul ajunse lângă ei. Se opri în fața lui întors lejer pe partea stângă. Directorul vorbi politicos.

–Căpitane Siri, acesta e doctorul care se va ocupa de dumneavoastră, chirurgul Ama Fanlah.