Onoare și prejudecată Capitolul 20 -Final

 Noapte fără sfârșit

Ziua coborâse peste moșia Darcy cu o claritate de cristal. Aerul mirosea a fân proaspăt și a pământ umed, iar lumina pătrundea prin geamurile mari ale sălii de mese, așezând dungi aurii peste fețele de masă albe. Angajații, în uniforme simple, dar curate, erau adunați pe margini, așteptând să audă cuvintele stăpânului lor.

Domnul Darcy, înalt și impunător, cu haina lui perfect încheiată, se ridică de la capul mesei. În tăcerea aceea solemnă, fiecare privire se întoarse spre el.

– Din această zi, spuse cu glas ferm, dar cald.

– Domnul Bennet, noul nostru arendaș, va lua toate mesele împreună cu mine. Dimineața, la ceai și pâine caldă. La prânz, la felurile de lucru ale zilei. Și seara, la cină. Este dorința mea, dar și regula casei. Îi veți arăta același respect pe care mi-l arătați mie.

Un murmur de aprobare se auzi printre servitori. Valetul Fletcher înclină capul scurt, acceptând ordinul ca pe o lege de nezdruncinat. Bucătăreasa zâmbi discret, cu o mândrie tăcută că masa ei va fi acum împărțită de amândoi.

Elijah, așezat în partea stângă a mesei, simți cum obrajii i se înroșesc. Se așteptase la o despărțire firească , el cu oamenii lui, Darcy cu lumea lui. Dar iată-l acum ridicat în fața tuturor, pus la același nivel cu stăpânul.

Îl privi pe Darcy, care îi răspunse cu o privire scurtă, adâncă, plină de semnificații mute. Aici ești al meu, păreau să spună ochii întunecați și lumea trebuie să știe.

După ce angajații se retraseră, Darcy îi făcu semn lui Elijah să-l urmeze. Trecuseră prin coridoare luminoase, printr-o bibliotecă unde ferestrele miroseau a pergament vechi și lemn de nuc, și urcară o scară spiralată. La capătul ei, o ușă cu rame verzi se deschise într-o seră de sticlă.

Lumina dimineții pătrundea filtrată prin vitralii subțiri, iar înăuntru, flori de toate culorile își răspândeau parfumul: trandafiri cățărători, iasomie, crini albi și câteva fire de lavandă. Aerul era cald și ușor umed, ca o respirație de primăvară eternă.

– Acesta e locul meu preferat, rosti Darcy, lăsându-și glasul să se înmoaie.

– Mama venea aici în fiecare dimineață, cu un coș mic, să culeagă flori pentru salon. Aceste flori erau ale ei. I-am promis atunci, copil fiind, că voi păstra sera vie. Și am păstrat-o.

Elijah se plimbă încet printre flori, atingând cu degetele petale catifelate. Simțea că intrase într-un sanctuar intim, un colț al sufletului lui Darcy ascuns de ochii tuturor.

– Este… minunat, șopti el.

– Un loc unde fiecare floare pare să spună ceva.

– Spune. Spune despre dragoste, despre timp, despre promisiuni, adăugă Darcy, oprindu-se lângă el.

– Și acum spune și despre tine.

Elijah ridică privirea, prins între mirosul florilor și intensitatea acelui glas. Simți cum inima i se cutremură, cum dorința de a-l atinge pe Darcy devenea aproape insuportabilă. Dar în același timp era rușinat de propria sa transparență.

– Nu știu ce să spun, mărturisi el cu o voce abia auzită.

Darcy îl privi cu o blândețe rară.

– N-ai nevoie să spui, Elijah. Privirea ta spune mai mult decât orice.

Elijah se roși și coborî ochii spre petalele albe ale unui crin. Își dorea să rămână acolo pentru totdeauna, între parfumuri și lumină filtrată.

Seara coborî încet peste moșie, aducând cu ea mirosul de pâine coaptă și cântecul leneș al greierilor. Sala de mese fusese pregătită cu lumânări în sfeșnice de argint, iar masa era împodobită cu flori din sera aceea , lavandă și trandafiri albi.

Elijah și Darcy stăteau față în față, iar între ei farfuriile și paharele păreau doar poduri pentru privirile lor.

– Cum ți s-a părut prima zi? întrebă Darcy, rupând pâinea și întinzându-i o bucată.

– Ca o carte nouă, spuse Elijah.

– Încă îi învăț paginile, dar coperțile sunt frumoase.

Darcy zâmbi, acel zâmbet rar care îi lumina chipul întunecat.

– Când vei ajunge la jumătatea ei, să nu uiți să te mai întorci din când în când la primele pagini. Sunt cele care dau sens poveștii.

Privirile lor se întâlniră. În ochii lui Elijah, verzi și strălucitori sub lumina lumânărilor, se adunau emoții nemărturisite. În ochii lui Darcy, întunecați ca noaptea, dansa un foc mocnit, un dor pe care nici masa, nici pereții, nici convențiile nu-l puteau ascunde.

Vorbiră despre vreme, despre recolte, despre registre. Dar în subtextul fiecărui cuvânt era altceva: promisiuni, dorințe, atingeri nerostite. Când Elijah spunea „soarele va fi blând mâine”, Darcy auzea „mi-a fost dor de tine”. Când Darcy spunea „trebuie să verificăm hambarele”, Elijah auzea „vreau să te am aproape”.

Un surâs mic, abia perceptibil, le juca pe buze după fiecare replică. Era jocul lor secret, o limbă inventată între două suflete care nu mai aveau nevoie de gramatică.

La sfârșitul cinei, Darcy ridică paharul de vin.

– Pentru începuturi, spuse.

Elijah îl ridică și el, privind în ochii lui.

– Și pentru curajul de a le păstra vii.

Paharele se ciocniră ușor, iar clinchetul lor păru să pecetluiască nu doar masa, ci și promisiunea serii.

Când lumânările ardeau pe jumătate și sala se golea de servitori, rămăseseră doar ei doi. Tăcerea era densă, dar nu apăsătoare: era o tăcere plină de priviri, de surâsuri, de dorințe ținute pe marginea buzelor.

În acea tăcere, Elijah înțelese că masa, sera, întreaga moșie nu erau doar locuri. Erau un drum. Iar la capătul lui, totdeauna, era Darcy.

Liniștea serii se așternuse peste moșie ca un voal subțire. Lumânările din coridor ardeau cu flăcări mici, iar din curtea interioară venea un murmur stins al vântului care foșnea printre iederi. Elijah, în camera lui, se lăsase pe marginea patului cu ochii pierduți în gol. Încă purta cămașa albă de noapte, iar degetele îi mângâiau fără să-și dea seama cusătura batistă de pe pervaz, dar mintea îi era altundeva.a

Se întoarse spre perete, acolo unde ușa tăinuită, aceea dintre camere, rămânea întredeschisă. „Niciodată încuiată”, îi spusese Darcy. Și cu fiecare bătaie a inimii, Elijah simțea că acea ușă era o promisiune, nu doar o scândură de lemn.

Pașii se auziră moi, siguri, iar mânerul se mișcă aproape imperceptibil. Darcy intră. Lumina slabă îl învălui, conturându-i chipul sever și totuși înduioșat, ca al unui om care intră acolo unde îi este inima. Închise ușa în urma lui, dar nu cu lacăt, ci doar ca să țină noaptea înăuntru.

– Elijah… rosti el, șoptit, ca o rugăciune.

Elijah se ridică. Verdele ochilor lui scânteia în lumina lumânării, iar obrajii îi erau aprinși.

– Am crezut că n-o să vii.

Darcy păși înainte, fiecare pas parcă smulgându-l din tăceri. Întinse mâna și îi cuprinse obrazul, mângâindu-i lin tâmpla.

– N-aș fi putut dormi fără să-ți spun ce e în mine, mărturisi el.

– Niciodată n-am cunoscut dorul așa. Mă rupe, mă arde și mă cheamă spre tine.

Elijah simți cum genunchii i se înmoaie sub greutatea acelor cuvinte. Îl prinse de braț și în tăcerea aceea, în respirațiile lor, se amestecau dorința și teama, fragilitatea și puterea.

– Spune-mi că nu e vis, Darcy, șopti el.

– Nu e, răspunse acesta, și buzele lor se întâlniră.

Sărutul începu încet, temător, dar în câteva clipe se prefăcu într-o flacără mistuitoare. Erau amândoi flămânzi de atingere, de căldură, de adevăr. Darcy își strecură mâinile pe după ceafa lui Elijah, trăgându-l mai aproape, iar Elijah îi răspunse tremurând, lipindu-se de el cu o intensitate pe care nu și-o cunoscuse vreodată.

Hainele fură desfăcute cu o grijă care se voia tandră, dar tremura de nerăbdare. Cămașa de noapte alunecă de pe umerii lui Elijah, iar pielea lui, caldă și fragilă, fu acoperită de săruturi. Fiecare atingere era un vers, fiecare gemet o rugăciune.

– Ești al meu, șopti Darcy printre săruturi.

– Al meu, trup și suflet.

Elijah își arcui spatele sub atingerile lui, oftând ca și cum i s-ar fi frânt și reclădit întreaga ființă. Îi cuprinse chipul între palme și îi sărută gura, ochii, tâmplele, cu o pasiune ce îi tremura în glas.

– Dacă asta e iubire, atunci o să mă pierd în ea, rosti Elijah, aproape plângând de emoție.

Se lăsară amândoi pe pat, cu trupurile lipite, respirând în aceeași ritmicitate. Gemetele lor, șoaptele, bătăile inimilor se amestecau cu foșnetul cearșafului, ca o muzică de neînvins.

Darcy îl copleși cu grijă, cu săruturi delicate, cu o dăruire care nu căuta altceva decât plăcerea și fericirea lui Elijah. Fiecare clipă părea o eternitate: mâini care explorau, buze care se prindeau iar și iar, trupuri care se recunoșteau ca și cum ar fi fost ale aceluiași om.

Elijah îi rosti numele ca pe o poezie: „Darcy…” Un nume prelung, gemut și rugat, o melodie care îl cutremura pe celălalt. Iar Darcy îi răspunse cu propria lui chemare: „Elijah…”

Noaptea se îmbrăcă în suspine dulci și în respirații sacadate, în săruturi care mușcau și alinau, în dorință pură și în iubire care trecea dincolo de trup.

Când, în cele din urmă, liniștea se așternu peste ei, se găsiră îmbrățișați, cu frunțile lipite, cu inimile încă zvâcnind nebunește.

– Dorul e sabie, spuse Darcy, cu glas stins.

– Dar tu… tu ești scutul meu.

Elijah zâmbi cu ochii umezi.

– Și tu ești al meu.

Se strânseră mai tare unul în altul, lăsând somnul să-i găsească îmbrățișați, ca pe doi oameni care, pentru prima dată în viață, nu mai aveau nimic de ascuns.

Dimineața îi găsi așa: Elijah cu obrazul pe pieptul lui Darcy, iar Darcy cu mâna strânsă pe mijlocul lui, ca și cum nici lumina nu ar fi avut voie să-l ia de lângă el.

Lumina aurie se strecură prin perdele și pictă chipurile lor cu raze blânde. Și în acea lumină, iubirea lor nu mai avea nevoie de cuvinte: era scrisă deja în trupuri, în priviri, în noaptea fără cheie.

Sfârșit