Abis- Capitolul 103

ABIS 103

Capitolul 103 – Verjovenski 13

📖

Xia Xiaonan fusese salvată, însă legătura ei cu straniu­l caz al asasinării lui Feng Bin rămânea ascunsă într-o ceață densă.

Ce făcuse, de fapt, acea patruleră misterioasă? De ce dorise să intre în zona pitorească a Turnului Tobelor și de ce îi urmărise pe Luo Wenzhou și pe Fei Du? Și acest lucru sfida înțelegerea.

Luna și stelele fuseseră la început senine; poate că Lacul de Jad [1] înghețase, iar toți nemuritorii iernii veniseră să se adune în jurul Oglinzii Îndrăgostiților[2]. La început, doriseră doar să asiste la o idilă într-un decor romantic, fără să se aștepte ca această Oglindă a Îndrăgostiților să fie fabricată atât de prost; la jumătatea drumului, canalele se încurcaseră și fusese inserat, pe nepusă masă, un thriller sângeros și sumbru.

Mulțimea de nemuritori descoperi la unison că li se tăiase pofta de mâncare și, fără niciun compromis, ridicară un dublu pumn de nori negri, acoperind cerul înstelat strălucitor și lăsându-l tulbure și întunecat ca fundul unei oale, apoi se risipiră.

Până când Luo Wenzhou și Fei Du se întoarseră acasă, după ce rezolvaseră incidentul cu fata care voia să sară de pe clădire și se asiguraseră că Xia Xiaonan fusese instalată în siguranță, în lumea muritorilor chiar și scenele romantice din programul de la ora opt își cântau ultimele note.

Luo Wenzhou era atât de flămând încât simțea că până și aerul devenise puțin mai subțire. De îndată ce deschise ușa, rămase surprins să descopere că, deși stomacul lui era gol, bolul de mâncare al lui Luo Yiguo era plin atât cu hrană uscată echilibrată, cât și cu o conservă de mâncare pentru pisici. Bătrânul motan cu inimă de piatră mâncase și băuse pe săturate, se lingea până ajunsese strălucitor și zăcea tolănit în culcușul său. Auzind sunetul ușii, urechile ascuțite i se rotiră într-un semicerc, dar nu-i acordă nicio atenție și cu atât mai puțin veni să-i întâmpine.

Luo Wenzhou dobândi o înțelegere mai profundă a poziției sale în gospodărie. Se pare că ceea ce saluta zilnic Maestrul Luo era doar un bilet de mâncare ambulant. Cât despre inutilul responsabil biped al litierei, nu avea niciun interes pentru el. Atâta timp cât avea ce mânca, nu-i păsa unde mergea, dacă trăia sau murea.

Alte ființe vii s-ar fi descurcat pierzând o masă; pe Luo Wenzhou îl preocupa doar ca pacientul să nu flămânzească.

Când tocmai o coborâseră pe Xia Xiaonan, voise să-i spună pacientului să plece, dar Fei Du nu dorise.

Văzând că se făcuse foarte târziu, Luo Wenzhou voise să se oprească undeva să cumpere mâncare la pachet. Fei Du nu spusese ce voia să mănânce, doar făcuse remarci pretențioase despre fiecare restaurant întâlnit pe drum, ceea ce sugera că nu era dispus nici el.

— Puteai pur și simplu să te întorci acasă ca să mănânci. Ce avem de mâncare acasă? O să fie pe gustul tău terciul și legumele murate? Ești o problemă și mai mare decât Luo Yiguo.

În timp ce bombănea, Luo Wenzhou se grăbi să pună un bol cu orez spălat în congelator ca să se răcească, apoi începu să toace carne și ouă conservate, pregătind oala sub presiune într-un iureș. Îl certă iritat pe Fei Du, care stătea degeaba:

— Și mai stai și fix în mijloc, exact ca Luo Yiguo!

Fei Du, ținându-și consola de jocuri și plimbându-se fără țintă, și Luo Yiguo, care la un moment dat se apropiase să observe bucătăria umană, unul în picioare, celălalt ghemuit,  își ridicară privirile spre el în același timp.

Luo Wenzhou le întoarse privirea amândurora. În mai puțin de o jumătate de minut, fu complet înfrânt. Odată înfrânt, se apucă de treabă fără tragere de inimă.

Fei Du putea conduce motociclete pe furtună cu o gașcă de copii bogați fără țintă, putea petrece cu tovarășii de pahar până târziu în noapte, putea cheltui bani ca și cum ar fi băut apă, putea arunca replici superficiale; în mod clar, ar fi trebuit să fie extravagant până la satisfacție. Și totuși, în același timp, era excesiv de controlat și reținut. Fie că râdea sau se enerva, cea mai mare parte era scoasă la lumină doar pentru spectacol. Orice emoție reală era ca un oligoelement, pentru care aveai nevoie de un instrument special ca să-i detectezi urma.

Luo Wenzhou își transformă ochii goi în microscoape, discernând vag ceva ce putea fi chiar o eroare de percepție; simți că Fei Du începea să se „lipească” puțin de el, doar puțin, asemenea vâscozității orezului fiert până devine moale.

Poate că, după ce se intersectase cu Xia Xiaonan, care nu înceta să spună „ea mă ura”, pe dinăuntru nu era chiar atât de intact și inexpugnabil[3] pe cât părea.

Urmând instrucțiunile lui Luo Wenzhou, Fei Du luă un mic tocător și se apucă să „amestece legumele murate”. Legumele murate erau frunze de muștar cumpărate din magazin, care trebuiau tăiate fin, apoi amestecate cu coriandru și ardei iute, după care se adăuga ulei de susan și alte condimente similare, o versiune personală a preparatului nord-estic „Salata de legume Tigru”.

Indiferent ce îl puneai să facă, Fei Du învăța foarte repede, reținând totul după ce i se spunea o singură dată și înțelegând curând procedeul… Îi lipsea însă puțină îndemânare cu cuțitul. Tot trebuia să se oprească pentru a căuta unghiul corect. Cuțitul de legume lovea tocătorul iar și iar, sunetul având aproape un ecou, neobișnuit de hipnotic. Când Luo Wenzhou termină de folosit oala sub presiune pentru a găti o oală din propria sa versiune de terci cu ou conservat și carne slabă și puse la aburi câțiva colțunași congelați, Fei Du abia reușise să taie o cantitate mică de frunze de muștar.

Luo Yiguo, observând de sus de lângăaragaz, îl privea fix și curios pe Fei Du, urmărindu-i mișcările, dar fără a îndrăzni să provoace probleme în mod pripit în fața lui.

Cu brațele încrucișate pe piept, Luo Wenzhou îl privi pe Maestrul Fei și pe Domnul Motan. Inima lui, rămasă pe terasa înghețată a clădirii administrative, păru în cele din urmă să se întoarcă în trup, coborând încet în pieptul său și înflorind într-o floare al cărei nume științific era „calm”.

În timp ce Fei Du se apleca asupra unui ardei iute, mergând înainte și înapoi cu cuțitul de legume, Luo Wenzhou vorbi pe neașteptate, cu un aer aparent nepăsător:
— Hei… ai vrea… să rămâi aici cu mine, după ce se termină toată povestea asta?

Mâna lui Fei Du alunecă, iar cuțitul căzu, tăind ardeiul iute în două pe tocător.

Ardeiul, mort înainte de a-și fi îndeplinit menirea, împrăștie o amară nedreptate până la ceruri, asemenea unei arme biologice, provocând simultan o rundă de strănuturi din partea lui Fei Du și a lui Luo Yiguo, ambii cu ochii înlăcrimați din cauza iuțelii.

Luo Wenzhou era pregătit; făcu un pas lateral de aproape un metru, râzând ca un câine prostesc. Apoi profită de ocazie ca să-și mascheze întrebarea, râzând vesel în timp ce îi întindea lui Fei Du o cutie de șervețele.

Fei Du își întoarse capul și își fixă ochii roșii, plini de lacrimi, asupra siluetei ușor încordate a lui Luo Wenzhou, simțind impulsul de a răspunde: „Bine”.

Dar de îndată ce deschise gura, nu putu decât să se întoarcă într-o parte și să strănute din nou. Impulsul de moment, asemenea unei flăcări slabe dintr-o lampă cu ulei, se stinse nevăzut, imediat după ce se reaprinse.

A doua zi, dis-de-dimineață, Luo Wenzhou fu chemat la departamentul medico-legal. Rezultatele analizei sângelui de pe rucsacul lui Xia Xiaonan erau gata; sângele aparținea într-adevăr lui Feng Bin, iar în interiorul curelei rucsacului fusese descoperită o amprentă însângerată, care corespundea perfect amprentelor lui Lu Guosheng înregistrate în sistem.

— Așadar, după ce l-a ucis pe Feng Bin, Lu Guosheng a scos-o pe Xia Xiaonan din tomberon, i-a percheziționat rucsacul, i-a luat banii și telefonul mobil, apoi i-a dat rucsacul înapoi — spunea Tao Ran, în timp ce o ajuta pe Lang Qiao să-și acopere schimbul de gogoși.

— Dar tot nu cred că Xia Xiaonan este complice. Gândiți-vă. Nu vi se pare înfiorător? Să scoți o fetiță din tomberon… dacă nu aș fi polițist, nu aș avea curajul să am de-a face cu un individ atât de nemilos ca Lu Guosheng.

— Și mai este și patrulerul suspect, interveni Lang Qiao, scoțând capul după ce se despărțise cu greu de ultima ei gogoașă cu coriandru.

— La început am crezut că făcea parte din grupul lui Lu Guosheng și că se dădea drept patruler ca să curețe sângele de la locul crimei. Dar acum m-am mai gândit… care ar fi fost rostul să curețe sângele? Lu Guosheng a fost față în față cu Xia Xiaonan. Am ajuns la concluzia asta imediat ce am făcut analiza. Nici măcar nu s-a obosit să poarte mănuși când a comis crima, de ce i-ar păsa de puțin sânge la locul faptei?

Luo Wenzhou o privi, iar Lang Qiao își retrase imediat capul, neîndrăznind să-i mai intre în câmpul vizual. Se frământase o veșnicie și chiar nu putea ghici cu ce îl supărase pe șef. Simțea doar că inima acestui bărbat gay era ca un ac pe fundul mării, imposibil de găsit, indiferent de condițiile meteorologice.

Pentru o clipă, Lang Qiao simți că viitorul ei era lipsit de lumină și speranță și își dori să schimbe un șef gay cu altul; de exemplu, acel director general autoritar Fei părea o alegere bună.

— Cum este Xia Xiaonan?

— Voi încerca să vorbesc cu ea puțin mai târziu, spuse Tao Ran.

— A, apropo, tocmai am luat legătura cu diriginta de la Yufen și cu ceilalți elevi. Profesoara n-a spus mare lucru și a acceptat să vină după ore, dar părinții celorlalți elevi nu sunt prea dispuși. Poate va trebui să vorbim din nou cu ei.

Când copilul altcuiva fusese rănit, un părinte avea, firește, o anumită teamă după faptă; dar dacă, din acest motiv, o instituție de securitate publică începea să-ți convoace propriul copil la interogatorii zi după zi, situația devenea cu adevărat neplăcută.

— Am înțeles, oftă Luo Wenzhou.

— Dacă chiar nu vor să vină, vom merge noi din ușă în ușă. Mai întâi o interogăm pe Xia Xiaonan.

Xia Xiaonan stătea liniștită, asemenea unui felinar pictat cu imaginea unei fetițe, trasată în linii fine, vii și realiste, dar doar pe hârtie; dacă nu erai atent o clipă, flacăra o putea transforma în cenușă.

Îi privi pe Tao Ran și pe Luo Wenzhou fără să scoată un sunet, apoi își coborî din nou capul, părul dezordonat alunecându-i de pe tâmple pe umeri.

Luo Wenzhou era destul de priceput în a face față celor cu adevărat ticăloși, dar, văzând-o pe Xia Xiaonan, simți că-l apucă durerea de cap și, fără ezitare, îi cedă locul lui Tao Ran.

— Xia Xiaonan, așa-i?

Tao Ran se așeză în fața ei ca un profesor opțional binevoitor, cu o expresie blândă pe chip, arătându-și legitimația.

— Mă numesc Tao Ran. Lucrez în Echipa de Investigații Criminale. Aș vrea să clarific câteva lucruri cu tine.

Xia Xiaonan nu ridică privirea, de parcă n-ar fi auzit, concentrându-se exclusiv asupra unghiilor sale.

O oră mai târziu, Tao Ran ieși din sala de interogatoriu complet neputincios.

Era ca și cum Xia Xiaonan ar fi avut un carapace de melc pe spate. Dacă simțea pericol, se ascundea în ea, tremurând de frică. Dacă încercai să o convingi cu vorbe blânde, nu scotea niciun sunet. Dacă erai puțin mai ferm, izbucnea în plâns. Plânsul ei era sfâșietor; la un moment dat fusese pe punctul de a intra în stare de șoc. Tao Ran era complet pierdut. Fusese nevoit să-l trimită pe Luo Wenzhou, în rolul polițistului rău, în sala de observație la jumătatea interogatoriului.

Dintr-un anumit punct de vedere, putea fi numită imposibil de clintit, fie prin forță, fie prin persuasiune.

De la început până la sfârșit, nu făcuse decât să dea din cap de trei ori.

Prima dată, când Tao Ran o întrebase: „Erai acolo când Feng Bin a fost ucis?”; a doua oară, când Luo Wenzhou își pierduse răbdarea cu evitările ei și întrebase: „Ai complotat dinainte cu ucigașul? Altfel, cum ar fi reușit să vă prindă în acele străduțe complicate?”;

A treia oară, când Tao Ran întrebă: „Știi cine voia să-i facă rău lui Feng Bin?”

De data aceasta, Xia Xiaonan dădu un răspuns clar. Spuse: „Eu”.

De îndată ce cuvântul „eu” îi părăsi buzele, se prăbuși. Nervii ei erau subțiri ca tifonul, asemenea unui computer vechi, gata de aruncat, care se bloca imediat ce încercai să joci Spider Solitaire și nu mai pornea deloc. În privința motivului pentru care voise să-l rănească pe Feng Bin, a modului în care îl cunoscuse pe Lu Guosheng sau a locului unde plecase criminalul urmărit după ce își dusese planul la capăt, nu reușiră să scoată nimic de la ea.

Persoanele implicate în asemenea crime atroce, atâta timp cât nu erau psihopați dementi, de obicei își renegau implicarea; chiar dacă nu puteau nega complet responsabilitatea, se descriau inconștient ca victime neajutorate, revendicarea nevinovăției și aruncarea vinei asupra altcuiva erau reacții umane comune. Rareori cineva recunoștea atât de direct, fără să fie dispus măcar să inventeze un motiv.

Bunicul lui Xia Xiaonan aștepta pe coridor. După ce își duseseră nepoata la biroul de securitate publică, bătrânul își dăduse în cele din urmă seama că ceva nu era în regulă. Întrebând în stânga și în dreapta, reușise să afle câteva lucruri; era speriat și copleșit. Când îi văzu pe Tao Ran și pe Luo Wenzhou apropiindu-se, se ridică imediat în picioare, pierdut, asemenea unui elev care făcuse o prostie.

Tao Ran îl împinse cu cotul pe Luo Wenzhou.
— Du-te și vorbește cu el.

Auzind asta, Luo Wenzhou se întoarse pe călcâie și o luă la fugă.
— Director Li! Hei, Director Li, v-am căutat toată ziua! Ați găsit materialele pe care vi le-am cerut ieri? Am nevoie urgent de ele!

Tao Ran: …

Ticălosule.

Pentru că Xia Xiaonan nu era dispusă să coopereze, întregul caz ajunsese din nou într-un punct mort.

Spre seară, Echipa de Investigații Criminale, cu mâinile goale după o zi întreagă de agitație, își adună capetele în sala de conferințe.

— Fetița nu spune nimic altceva decât că ea a fost cea care a provocat moartea lui Feng Bin, iar și iar, spuse Lang Qiao; după ce starea emoțională a lui Xia Xiaonan se stabilizase, mersese și ea să vorbească cu ea.

— În plus, pe ocolite, am descoperit că nici nu știa că Lu Guosheng este un criminal urmărit de cincisprezece ani. Când i-am pomenit numele, a început să tremure; nici măcar nu a reacționat când i s-a rupt unghia. Era frică reală, nu jucată.

— Diriginta ei tocmai a venit să vorbească cu mine.

Tao Ran apăru cu un caiet sub braț.

— Spune că, pentru că Xia Xiaonan are rezultate bune, un temperament calm și blând și este drăguță, sunt destui băieți în clasă care o plac, dar nu a văzut-o niciodată apropiindu-se de cineva. Nici de fete. Atmosfera din clasă este foarte bună, toți sunt prietenoși, petrec timp împreună la școală, ca o mare familie fericită. Nu există bullying.

— O profesoară nu știe neapărat dacă există bullying la școală, nu? spuse Lang Qiao.

— Nu.

Xiao Haiyang își ajustă ochelarii.

— Este posibil ca un profesor să nu știe despre lucruri mărunte, cum ar fi conflicte izolate sau atacuri punctuale, dar dacă ar fi existat bullying colectiv, pe termen lung, în școală, cu siguranță ar fi știut. Cu excepția cazului în care ar fi un profesor tânăr, proaspăt absolvent, fără nicio experiență. Ori bullying-ul școlar chiar nu există, ori profesoara minte.

Dosarul de evaluare politică al lui Xiao Haiyang se afla pe biroul lui Luo Wenzhou. Încă nu apucase să-l deschidă. Auzind acestea, Luo Wenzhou îl privi.

— Nu v-am trimis să vorbiți cu elevii?

— Am vorbit.

Xiao Haiyang își deschise carnetul.

— În total sunt șase elevi care au fugit. Sunt patru băieți, pe lângă Feng Bin și Xia Xiaonan: trei băieți și o fată. Se presupune că fata are febră din cauza sperieturii și a șocului și nu a vrut să ne vadă, dar i-am văzut pe ceilalți trei băieți. Niciunul nu ne-a oferit vreun răspuns util. Era ca și cum își repetaseră dinainte replicile. Au afirmat categoric că au fugit doar ca să se distreze. În momentul crimei, toți se aflau la hotel. Nu știau că Feng Bin și Xia Xiaonan erau împreună și nu știau de ce ieșiseră.

Luo Wenzhou analiză situația.

— Îmi amintesc că era un băiețel grăsuț pe nume Zhang Yifan. Se bâlbâie când vorbește cu străinii. Nici el nu a spus nimic?

Xiao Haiyang clătină din cap.

— Ce se mai știe din partea atracției turistice? Există vreo pistă despre patrulerul fals? În noaptea crimei, Lu Guosheng a terminat ce avea de făcut și a părăsit locul faptei. Există vreo cameră care să fi surprins încotro a mers după aceea?

Mai mulți polițiști criminali, obosiți de drumuri, clătinară din cap în același timp.

Luo Wenzhou încreți fruntea și se ridică brusc, îmbrăcându-și jacheta ca să plece. Lang Qiao spuse repede:

— E aproape ora de plecare, șefu’. Unde vă duceți? Sigur poate aștepta până mâine.

— Mă duc să vorbesc din nou cu elevii aceia.

Luo Wenzhou înghiți dintr-o dată ceaiul de pe masă. Știa că, atunci când va ieși azi de la serviciu, nu-l va mai vedea pe Fei Du așteptând în parcarea de peste drum, așa că nu avea nicio așteptare legată de noțiunea de „terminat programul”. Cu o voce stinsă, spuse:

— După ce termin cu ei, mă duc acasă.

Lang Qiao se uită la ceas.

— Dar Universitatea de Securitate Yan a spus că persoana lor de contact va veni aici în curând. Dacă nu sunteți aici, cine va semna ordinele de transfer?

Luo Wenzhou făcu un gest iritat din mână.

— Oricine. Cine e el să mă facă pe mine să aștept respectuos să-l primesc? Crede că n-am de lucru? Crede că toți sunt la fel de liberi ca acei elevi nenorociți? Spune-i să revină mâine.

Nu apucase să termine, când o voce se auzi din prag:

— Programul tău e deja plin pe azi?

Dacă v-a plăcut(mai ales scena din bucătărie 🙂 )   nu uitați să oferiți un emoji sau o reacție . Mulțumesc ❤️

Nota traducătorului

[1] Lacul de Jad – referință mitologică chineză, asociată lumii nemuritorilor și tărâmurilor cerești; apare frecvent în literatura clasică ca spațiu al purității, al iernii și al adunărilor divine.

[2] Oglinda Îndrăgostiților – loc simbolic sau obiect legendar despre care se crede că reflectă destinul unui cuplu și consfințește legătura dintre doi îndrăgostiți sub martorul divin al sorții.

[3] Inexpugnabil-care nu poate fi cucerit