Dorința eternă a inimii- Capitolul 23 – Partea a 2-a

PARTEA A 2-A

Două zile mai târziu, clanul Tu Shan organiză ceremonia de învestire. Nu era spectaculoasă, dar solemnitatea era copleșitoare.

Împăratul Galben, Marele Împărat și cele Șase Mari Familii din Câmpiile Centrale trimiseră reprezentanți. Marele Împărat îi trimise pe Prințesa cea Mare și pe Ru So drept emisari. Xiao Yao îi mulțumi în taină tatălui ei pentru că îi oferise un motiv legitim să fie la Qing Qiu și să asiste la cea mai importantă zi din viața lui Jing.

Pentru că vulpile cu nouă cozi sunt albe, altarul era decorat în alb, iar sub el grinzi de jad sculptate cu imagini de vulpi cu nouă cozi.

Jing purta veșmintele cele mai formale. Se rugă Cerurilor și strămoșilor, îi mulțumi Bătrânei Doamne, apoi urcă pe altar și primi de la bătrânul clanului emblema de jad a vulpii cu nouă cozi — simbol al puterii și averii clanului Tu Shan.

Doi bătrâni îi așezară pe umeri o mantie albă cu blană de vulpe cu nouă cozi, simbolul regelui vulpilor și al stăpânirii peste regatul lor.

Sunară cornurile ceremoniale.

Ceremonia era încheiată.

Jing se întoarse și privi peste mulțimea membrilor clanului Tu Shan.

În spatele lui apăru brusc o vulpe albă uriașă, spectrală, cu nouă cozi pufoase ce se unduiau ca niște dragoni, acoperind cerul.

Un asemenea semn nu apărea la fiecare ceremonie așa că toți îngenuncheară.

Chiar și Bătrâna Doamnă îngenunche, lacrimile curgându-i pe obraji.

– Fie ca strămoșii să vegheze asupra clanului.

În valurile de plecăciuni, Jing părea dintr-odată departe.

Xiao Yao rămase amețită. Din acest moment, Jing purta pe umeri destinul întregului clan.

Nu mai era Ye Shi Qi al ei.

*****

Când începu banchetul, Xiao Yao bău. Se plânse de durere de cap, îi lăsă toate obligațiile lui Ru So și se strecură afară.

Coborî pe poteca muntelui.

Vântul bătea, drumul era neregulat, urca și cobora fără sfârșit.

Ca viața.

Xiao Yao zâmbi amar. Urâse mereu singurătatea, dar poate că fiecare om trebuie să-și parcurgă drumul singur.

Auzi pași.

Se întoarse.

Fang Feng Bei.

Pentru o clipă, inima îi sări din piept. Avu impulsul să fugă, dar se calmă.

– Nu te-am văzut la ceremonie.

Bei zâmbi ironic.

– Aveai ochi doar pentru Tu Shan Jing. Pe cine altcineva ai fi putut vedea?

Tonul era al lui Fang Feng Bei, nu al generalului rece.

– La o ceremonie ca asta… normal că mă uit la el.

Merseră alături, frunzele trosnind sub pași.

– Sora mea spune că Jing nu voia să fie conducător. Că a îngenuncheat o zi și o noapte pentru a rupe logodna. Dar acum că e conducător, toată munca ei e la un pas de împlinire. Nu va renunța.

Se opri și o privi.

– Văzând speranța atât de aproape și apoi dispărând… ești supărată?

– Puțin. Dar am fost dezamăgită toată viața. Când mi se promite ceva bun, mă aștept să fie distrus, nu cred pe deplin în promisiuni.

După ce propria mamă o abandonase pentru binele lumii, ce iubire mai putea fi sigură?

Bei râse încet.

– Ești mereu pregătită pentru durere, chiar și când ești fericită.

– De aceea prețuiesc fericirea din fața mea. E singurul lucru real.

Bei zâmbi.

– Prințesă, vrei să mergem să găsim fericirea?

– De ce nu?

Fluieră. Un cal înaripat apăru. O trase pe Xiao Yao în fața lui și o duse la castelul Qing Qiu, la sala de jocuri subterană a tribului Li Jie.

Xiao Yao primi o mască de câine.

– Nu-mi vine să cred că tribul Câinelui își face afacerile chiar sub nasul clanului Tu Shan.

Bei o lovi ușor peste cap.

– Poate tu nu te temi să-i jignești, dar eu da.

Ea își puse masca și lătră jucăuș dar Bei o privi obosit.

– Stai departe de mine. Nu vreau să fiu bătut când te ia cineva la pumni.

Xiao Yao râse și îl apucă de braț.

– Eu tocmai vreau să stau aproape de tine!

Bei îi ciupi „botul”.

– Prințesă mică, nu face scene.

Bei jucă la mese, Xiao Yao bău și câștigă un mic săculeț de bani.

– Vrei să vedem luptele de sclavi? întrebă Bei.

– De ce vă place vouă bărbaților atâta sânge?

– Vino și vei vedea. Nu vei regreta.

În arenă, Xiao Yao bău și privi absent.

Doi sclavi ieșiră în arenă.

În clipa în care Xiao Yao îl văzu pe unul dintre ei, se îndreptă brusc în șezut. Era sclavul pe care îl întâlnise cu ani în urmă la Castelul Xuan Yuan. Ea și Bei pariaseră pe el atunci. Pentru ea părea doar o amintire de câțiva ani, dar pentru el trecuseră peste patruzeci de ani de lupte zilnice pe viață și pe moarte.

– Încă trăiește?

Era palid, slab, fără urechea stângă. Dar era viu.

Bei își întinse picioarele lungi și își sprijini mâinile la ceafă.

– Acum patruzeci de ani a făcut un târg cu stăpânul lui. Dacă îi aducea victorii patruzeci de ani la rând, primea libertatea. Dacă învinge în seara asta, e liber.

– Cum a reușit?

– Răbdare fără sfârșit și îndurare. Pentru o fărâmă de speranță nu a renunțat niciodată. La fel ca tine când erai închisă în cușca vulpii cu nouă cozi.

Xiao Yao nu răspunse. Își dădu pe gât cupa de vin și aruncă punguța de bani pe masă.

– Pariez pe el.

Murmure neîncrezătoare se ridicară în jur. Adversarul era mai puternic, mai sănătos.

Lupta începu.

Sclavul era atât de slăbit încât părea că va cădea la prima lovitură. Rănile i se deschiseră rapid și sângele îi curgea. Celălalt era puternic ca un leu.

Xiao Yao nu mai bău ci îl privea fără să clipească.

Sclavul cădea într-o baltă de sânge, se ridica, cădea din nou, se ridica din nou.

La început, arena vuia de strigăte. Dar, treptat, văzând un om atât de zdrobit ridicându-se iar și iar, vocile amuțiră.

În liniștea aceea grea, toți urmăreau lupta.

În final, adversarul căzu și nu se mai ridică, dar nici sclavul nu se mai ridică.

Nimeni nu câștigase.

Mulțimea începu să se ridice dezamăgită.

Deodată, Xiao Yao sări în picioare.

– Ridică-te! Ridică-te!

Toți se întoarseră spre ea.

– Ai îndurat patruzeci de ani! Mai e un pas! Ridică-te!

Trupul însângerat tresări.

– Ridică-te! Dacă te ridici, ești liber!

Nu știa de ce, dar inima ei, rece de secole, ardea acum. Nu voia să-l vadă renunțând. Chiar dacă viața nu îi promitea fericire, voia să-l vadă trăind altceva, măcar să ajungă la capătul drumului pentru care suferise.

Cuvintele ei se răspândiră și arena întreagă află despre legământul de patruzeci de ani.

Și toți începură să strige.

– Ridică-te! Ridică-te!

Sclavul se mișcă. Se sprijini pe un genunchi. Tremurând, se ridică.

Stătea în picioare. Câștigase.

Mulți pierduseră bani, dar nimeni nu era supărat. În acea clipă, victoria lui era și a lor.

Xiao Yao râse și îl îmbrățișă pe Bei.

– Ai văzut? A câștigat! E liber!

Bei zâmbi.

– Da. A câștigat.

Mai târziu, când arena se golise, Xiao Yao întrebă:

– De ce m-ai adus aici?

– Pentru distracție. Pentru ce altceva?

Ea nu spuse nimic.

La ieșire, o voce îi opri.

– Sta… stați!

Sclavul, spălat sumar, își târa pașii spre ei.

– V-am auzit vocea… M-ați îmbrățișat odată.

– Și eu îmi amintesc. Mă bucur că ai câștigat!

– Îl ții minte? îl întrebă ea pe Bei.

Tânărul dădu din cap.

– Îi țin minte aura. A venit să mă vadă luptând de șapte ori.

Se întoarse spre Bei.

– Sunt liber. Pot face orice. Pot să vă urmez?

– Nu am nevoie de nimeni.

Dezamăgirea îi traversă chipul, dar nu disperarea.

– Mulțumesc.

Xiao Yao îl opri.

– Ai bani?

Îi puse în mână punguța câștigată.

– Nu e milă. Sunt banii câștigați pe tine.

– Cum te cheamă?

– Îmi spun Sclavul Unsprezece. Vreau să văd marea. Se spune că e nesfârșită.

– Este. E vastă și frumoasă. Pot să-ți dau un nume?

El încuviință.

– Îți lipsește urechea stângă. Ce zici de Urechea Stângă? Iar când cineva râde de tine, să fii mândru.

– Urechea Stângă… Eu sunt Urechea Stângă.

– Dacă obosești sau oamenii sunt cruzi, mergi la Muntele Sheng Nong. Caută-l pe Zhuan Xu. Spune-i că eu te-am trimis. Eu sunt Xiao Yao.

– Sheng Nong… Zhuan Xu… Xiao Yao… Urechea Stângă ține minte.

Dispăru în noapte și Xiao Yao îl privi îndelung.

Se gândi la ziua când Xiang Liu fugise din arenă. Și el fusese tânăr cândva. Dar deja atât de zdrobit.

– A plecat. Trezirea.

– Mă gândeam… dacă te-aș fi salvat eu din arenă… Te-aș fi lăsat să fii doar Fang Feng Bei. Urăsc că nu m-am născut cu câteva sute de ani mai devreme.

Bei se opri și o privi lung.

Xiao Yao se întoarse și îl privi. În întuneric, ochii lor se întâlniră. Amândoi aveau ceva de spus dar niciunul nu o făcu.

Bei își întinse mâna, ca și cum ar fi vrut să-i mângâie obrazul. Degetele îi atinseseră deja pielea când, brusc, își retrase mâna. Privirea îi alunecă peste umărul ei și zâmbi batjocoritor.

– Tu, așa cum ești acum, vrei să mă salvezi? Ești vrednică?

Xiao Yao încercă să explice.

– Nu spun că Generalul Gong Gong nu e un om bun. Eu doar cred… eu doar simt…

– Taci!

În clipa aceea, Fang Feng Bei dispăru și în fața ei rămase Xiang Liu. Aura rece, mortală, îl învălui ca o armură.

Xiao Yao îl privi cu prudență și făcu un pas înapoi.

Se lovi de un piept cunoscut.

– Jing?

– Da.

Jing o ținu în brațe și îl privi pe Bei cu un avertisment limpede în ochi.

Aura lui Bei se risipi ca un fum și râse.

– Am auzit că vrei să rupi logodna. Acum că ai devenit conducător, sora mea nu mai e destul de bună pentru tine?

Privirea lui Jing se liniști.

– Nu e vorba că Yi Yang nu e bună, ci că…

Xiao Yao îl apucă de mână și îl trase.

– E nebun. Ignoră-l!

Fugi fără să știe încotro. Doar departe de reședința Tu Shan.

Când obosi, încetini și merseră o vreme în tăcere.

Se opri apoi și Jing vorbi primul.

– Xiao Yao, nu mă părăsi.

Ea zâmbi.

– Nu aveam de gând să te părăsesc.

– Chiar așa?

El nu o credea. Îi cunoștea inima prea bine. Xiao Yao învățase să supraviețuiască singură dar dacă ceva o rănea prea mult, îl tăia fără ezitare.

– Când te-am văzut devenind conducător, am fost puțin tristă. Dar acum nu mai sunt.

Jing răsuflă ușurat și îi strânse mâna.

– Mulțumesc.

*****

A doua zi, după învestire, Jing se întoarse la Castelul Zhi Yi împreună cu Xiao Yao. Nu merse la propria reședință, ci la Xiao Zhu Rong.

Feng Long intră furios și îl lovi pe Jing fără avertisment.

– Îndrăznești să vii aici?

Jing își șterse sângele de pe buză.

– Îți las trei lovituri. După aceea nu mă mai abțin.

Feng Long îl lovi în stomac. Jing se îndoi, dar nu ripostă. Curând, doi tineri zei de rang înalt se băteau ca niște băieți de școală iar zgomotul de obiecte sparte se auzea până afară.

Xing Yue șopti îngrijorată:

– Ești sigură că nu va muri nimeni?

Xiao Yao răspunse calmă:

– Cel mult vor sta la pat câteva luni.

În cele din urmă, amândoi zăceau pe podea, privind tavanul.

Feng Long rupse tăcerea.

– Nu sunt supărat că mi-ai luat-o pe Xiao Yao. Sunt supărat că nu m-ai considerat frate. Dacă o voiai, trebuia doar să-mi spui.

Jing vorbi încet.

– Am iubit-o înainte ca ea să fie Xiao Yao. Pe atunci era doar o rătăcitoare. Mi-a fost teamă că nu sunt suficient de bun pentru ea. Tu, Fang Feng Bei… sunteți alegeri mai bune. Îmi spuneam mereu să renunț. Dar nu pot.

Feng Long izbucni:

– Ce înseamnă că nu ești destul de bun? Tu Shan Jing, când ai devenit atât de slab?

Îl prinse de guler.

– Fratele meu e cel mai bun! Nu una, zece Xiao Yao nu te egalează!

Jing îl privi.

– Sunt încă fratele tău?

Feng Long întoarse capul.

– Nu încă.

Dar îi întinse mâna să-l ridice.

Mai târziu, la masă, Xiao Yao le aplică leacuri iar Jing o privi cu o liniște fericită în ochi.

Xing Yue observă micile gesturi — felul în care Jing îi înmuia pâinea în sos pentru ea, cum îi dădea bucățile de carne pe care le prefera.

– Jing gege, ești fericit?

Jing zâmbi.

– Foarte fericit.

În sfârșit putea sta lângă Xiao Yao fără să se ascundă.

După o jumătate de oră, sosi Zhuan Xu.

Zhuan Xu se înclină în fața lui Jing.

– La ceremonia ta nu am putut veni. Nu puteam să-i cer bunicului să mă trimită. I-am spus lui Feng Long să meargă, dar era prea morocănos și a refuzat.

Jing răspunse calm.

– A fost doar o ceremonie. Prezența sau absența nu schimbă nimic.

Privirea lui Zhuan Xu coborî spre vânătăile de pe fața lui Jing, apoi se mută la Feng Long. Izbucni în râs.

– Un conducător și un viitor conducător care se bat ca niște copii! Cred că în următoarele zile veți sta ascunși în casă să vă vindecați.

Xing Yue întrebă îngrijorată:

– Ai venit în grabă. Te-a văzut cineva?

– Astăzi nu e ca în alte zile. Sunt chestiuni importante. Nu contează dacă m-au văzut.

Jing spuse liniștit:

– Xiao Yao va rămâne în vechea ei reședință. Pregătiți-o.

Xing Yue înțelese imediat și o luă pe Xiao Yao afară.

– Nu mă interesează discuțiile lor, dar tu de ce pleci? întrebă Xiao Yao.

– Dacă nu-i spui fratelui tău, îți spun eu.

– Nu-i voi spune.

– Fratele meu vrea să stau departe de astfel de lucruri. Vrea să fiu o femeie fericită.

Xiao Yao zâmbi ușor.

– Pare obtuz uneori, dar în lucrurile esențiale e clar. E cu adevărat strategic.

Xing Yue râse.

– Nu e prea târziu să te răzgândești. Fratele meu ar fi fericit să te ia de soție. Spune că ești ca un băiat și că nu ar fi rău să petreacă viața cu tine.

Temperamentul lui Xiao Yao tresări, dar râse.

– Dacă Jing nu mă mai vrea, atunci mă voi baza pe fratele tău.

Între timp, Zhuan Xu discută scurt cu Jing și plecă fără să o vadă pe Xiao Yao. Problema urgentă dintre el și Feng Long fu rezolvată rapid sub îndrumarea lui Jing.

Zhuan Xu putea continua să deturneze fonduri din renovarea Palatului. Jing direcționa profitul către Xing Yue, care îl transmitea lui Feng Long.

Jing avea legături cu liderul tribului Li Jie, Li Jie Chang, și îl prezentă lui Zhuan Xu. Tribul nu putea oferi bani constant, dar era dispus să trimită cei mai curajoși oameni sub comanda lui Zhuan Xu.

După jurământul de sânge al lui Hou, opoziția acestuia încetă. Jing nu declară public sprijinul pentru Zhuan Xu, dar în consiliul clanului anunță că Tu Shan nu va mai întreține relații strânse cu Cang Lin și Yu Yang iar Hou se distanță treptat de ei.

La început, Cang Lin și Yu Yang crezură că Hou joacă un joc. Dar în timp înțeleseră că el renunțase cu adevărat la ambiție.

Patruzeci de ani trecuseră. Influența lui Zhuan Xu în Câmpiile Centrale crescuse. Oricât ar fi fost de bine ascuns, legătura cu Feng Long devenea vizibilă.

În cele din urmă, toată lumea știa că Zhuan Xu și Feng Long erau apropiați iar Cang Lin și Yu Yang începură să se teamă.

Îl trimiseseră pe Zhuan Xu ca pe un pion inutil, iar el devenise o forță reală, o forță independentă de Xuan Yuan.

Se adunară să discute.

Unii propuseră eliminarea imediată a lui Zhuan Xu, alții considerau că nu era nevoie. Armata era încă sub controlul Împăratului Galben. Dacă Zhuan Xu ar fi fost ucis acum, atenția împăratului s-ar fi îndreptat spre el și poate l-ar fi chemat înapoi la Curtea Cao Yun.

O altă sugestie apăru: dacă Împăratul Galben era suspicios față de familiile din Câmpiile Centrale, puteau crea dovezi de coluziune și să-l determine să-l îndepărteze personal.

Cu cât analizau mai mult, cu atât creștea neliniștea.

În cele din urmă, înclinau spre a treia variantă: să-l lase să se apropie și mai mult de familiile puternice și apoi să-l facă să pară trădător în ochii împăratului.