Semnat: Al tău pentru totdeauna – Capitolul 86 (+18)

Prefă-te că ești responsabil 

Partea I

AVERTISMENT: urmează conținut fierbinte.

Când Jian Song Yi ajunse în Beicheng, ploua torențial, cu tunete și fulgere. Ploaia cădea fără oprire, iar întregul oraș era cufundat într-un soi de prosperitate cenușie.

Purta mânecă scurtă și îi era puțin frig.

Jian Song Yi își aruncă o privire pe telefon și văzu că Bai Huai tot nu răspunsese. Reîmprospătă conversația iar și iar, așteptând neliniștit taxiul.

Când, în sfârșit, îi veni rândul, spuse imediat o adresă, cu o naturalețe care părea că vine din obișnuință, deși, în realitate, nu mai fusese niciodată acolo.

Doar că acea adresă existase mai întâi în istoricul conversațiilor lui, apoi în lista de mesaje salvate. Fusese notată într-un caiet și încuiată într-un sertar. Iar, în cele din urmă, o memorase pe de rost.

În cei trei ani, o recitase iar și iar.
Jian Song Yi își dorise mereu să o găsească, dar nu îndrăznise niciodată să se apropie — pentru că nu-și înțelegea nici propria inimă, nici pe a celuilalt. Tot ce putuse face fusese să rămână ignorant și timid.

Acum, în sfârșit, putea veni aici fără ezitare și fără rețineri, ca să-l găsească pe omul de care îi era cel mai dor și pentru care își făcea cele mai mari griji.

Ploaia era atât de puternică încât, în scurta distanță dintre mașină și ghereta paznicului, Jian Song Yi se udă leoarcă.

Părul îi crescuse, iar şuvițele negre și pufoase îi cădeau pe frunte, încărcate de picături de apă ce alunecau pe fața lui albă până la claviculă. Tricoul negru i se lipise de trup, conturând silueta subțire a tânărului. Arăta fragil — și, tocmai de aceea, teribil de atrăgător.

Își scutură părul, împrăștiind stropi în jur, apoi îi zâmbi lingușitor paznicului din gheretă:
– Ge, am venit să caut un prieten. Mă lași să intru?

Picăturile de apă îi mângâiau trăsăturile frumoase, făcându-l și mai atrăgător, greu de refuzat.

„Ge”, care se apropia de cincizeci de ani, simți că nu mai văzuse de mult un băiat atât de simpatic. Dar simpatia era una, iar munca — alta.

Clătină din cap:
– Nu se poate. Ai nevoie de cartelă de acces sau să vină prietenul tău să te ia.

Proprietățile pe numele lui Bai Han erau toate extrem de exclusiviste. Iar dezavantajul exclusivității era controlul strict. Jian Song Yi nu voia să-l pună pe paznic într-o situație neplăcută, așa că se adăposti cuminte sub streașina gheretei și începu să-l sune pe Bai Huai, din nou și din nou.

Vântul bătea năprasnic, copacii din complex se legănau ca și cum s-ar fi putut rupe în orice clipă. Hainele ude i se lipeau de spate, iar frigul îi pătrundea până în oase. Jian Song Yi își frecă brațele și rămase acolo, așteptând. Când stătea cu telefonul în mână, nu simțea nerăbdarea așteptării — ci doar grija pentru Bai Huai.

Regretă că nu-l forțase pe Bai Huai să-l marcheze complet înainte de plecare.

Pentru că auzise că, după o marcare completă, între cuplurile AO se creează un puternic sentiment de apartenență, dependență și conexiune psihologică, nu golul acesta ignorant și neliniștitor.

Jian Song Yi își lăsă capul în jos și se uită la vârfurile pantofilor. Tonul de ocupat îi răsuna în urechi, sporindu-i panica și sentimentul de nedreptate. Ajunsese chiar să se gândească să sune la poliție dacă Bai Huai tot nu răspundea.

Din fericire, chiar cu o secundă înainte să ia acea decizie, apelul se conectă.

Vocea de la celălalt capăt al firului era ușor răgușită, obosită, dar încă blândă:
– Iubire… ce s-a întâmplat?

Era doar o clipă, doar o propoziție scurtă — și totuși, îi făcu ochii lui Jian Song Yi să se umezească, iar nasul să-l usture.

– Paznicul nu mă lasă să intru în complex. Poți să vii să mă iei? Plouă foarte tare…
Încercase să pară calm, dar vocea îi trăda fără să vrea o alintare plină de necaz.

La celălalt capăt al telefonului se lăsă o scurtă tăcere, apoi Bai Huai spuse imediat:
– Bine. Stai acolo și nu te mișca. Vin imediat după tine.

– Bine. Sunt la poarta unu.

– În regulă. Nu închide. Altfel nu sunt liniștit.

– Bine.

Jian Song Yi ținu telefonul strâns și auzi foșnetul hainelor de dincolo, pași grăbiți, apoi zgomotul ploii deveni tot mai puternic.

Bai Huai cobora deja.

– De ce ai venit dintr-odată?

– Nu am putut lua legătura cu tine mai devreme, dimineață.
De la celălalt capăt al telefonului, vocea părea ușor vinovată, dar și neputincioasă.
– M-am simțit atât de rău aseară încât n-am dormit deloc. Dimineață abia am ațipit puțin. N-am observat că mi s-a descărcat telefonul. Îmi pare rău.

– Nu te învinovățesc. Eu doar…
Jian Song Yi își mușcă buza și își forță lacrimile să rămână acolo unde erau.
– Doar că… mi-e puțin dor de tine.

Nu recunoscuse niciodată că îi era dor de Bai Huai.
De fiecare dată când era întrebat, își lua aerul acela arogant și distant: nu-i era dor, cine naiba i-ar simți lipsa, să nu fie narcisist.

Așa că, auzind acea mărturisire, inima lui Bai Huai se strânse dureros.
Era greu de imaginat ce emoție intensă îl împinsese pe un Jian Song Yi atât de mândru să spună, din proprie inițiativă, că îi era dor.

Își grăbi pașii, fără să mai îndrăznească să piardă nici măcar o clipă.

Jian Song Yi îl văzu pe Bai Huai ieșind din ploaia torențială, ținând o umbrelă.

Pașii lui nu mai erau deloc calmi, iar sprâncenele acelea frumoase și reci, de obicei imperturbabile, erau pline de îngrijorare și neliniște.

Deodată, Jian Song Yi nu mai știa ce să spună.
Stătea acolo, ținând strâns cureaua rucsacului, și reuși doar să murmure:
– Bai Huai…

În următoarea clipă, fu strâns într-o îmbrățișare caldă și uscată.

– Jian Song Yi, ești un idiot?

– Nu sunt. Doar că mi-e dor de tine.

Era ținut nemișcat, certat că nu-și uscă părul.

Un băiat cuminte.

Dar Bai Huai ar fi preferat ca Jian Song Yi să-l certe sau să-l lovească de câteva ori, în loc să fie atât de ascultător — atât de ascultător încât îl durea inima.

Bai Huai era deja într-o perioadă extrem de sensibilă. Pieptul îl durea, iar ochii i se înroșiseră ușor. Îi apăsă capul pe umăr, își plecă fruntea și îi frecă părul ud:
– Hai să mergem mai întâi acasă.

– Bine.

Bai Huai îl ținu strâns în brațe tot drumul spre casă.

Vântul și ploaia erau năprasnice, dar Jian Song Yi nu se mai udă deloc.
De data aceasta, doar umărul lui Bai Huai rămase leoarcă.

Ajunși acasă, Bai Huai nu-l sărută așa cum își imaginase Jian Song Yi — ca în filme sau la nunți. În schimb, îl împinse direct în baie și porni apa fierbinte:
– Fă mai întâi un duș. Să nu răcești.

Jian Song Yi ascultă și se spălă.

Bai Huai bătu la ușă:
– Ți-am adus hainele.

– Ah… intră.

Și înainte, Bai Huai îl ajutase aducându-i haine — iar de obicei, asta se transforma rapid într-o „bătaie” în baie.

Unii oameni chiar sunt niște bestii.

Abia atunci își dădu Jian Song Yi seama că i se înroșise fața doar la amintire. Se întoarse cu spatele și auzi ușa băii deschizându-se. Inima îi bătea mai repede, fără să vrea, așteptând ceva.

– Hainele sunt pe raft.

– Da.

După acel singur cuvânt, se auzi ușa închizându-se.

Jian Song Yi rămase pe loc câteva secunde, apoi se întoarse — și descoperi că…nu era nimeni în baie.

În clipa aceea, Jian Song Yi simți un val de furie amestecată cu rușine.

Bai Huai, bestia aia, după ce-i văzuse spatele atât de ademenitor, chiar plecase așa?!

Partea a 2-a

Las-o baltă. Nu te enerva.
E bolnav, se simte rău. E normal.
Nu ar trebui să-l învinovățească.

Jian Song Yi nu recunoscu că spatele lui nu era atrăgător, dar tot se simțea puțin abătut.

Dincolo de ușă, Bai Huai intră în cealaltă baie. Își scoase hainele, porni dușul și lăsă apa rece să-i curgă pe cap, încercând să stingă focul din trup. Dar, oricâtă apă rece ar fi lăsat să curgă, tot nu reușea.

De fiecare dată când închidea ochii, îl vedea pe micul lui Omega, cu expresia aceea rănită.

Simțea că Jian Song Yi fusese trimis de cer ca să-l tortureze. Știa că nu se putea abține să-l dorească — și totuși, tocmai acum venise aici.

Simplitatea lui era prea dulce.

Doar că… iar nu mâncase bine. De ce îi părea talia atât de subțire?

Atât de subțire — cum avea să reziste atunci?

Gândindu-se la asta, Bai Huai clătină brusc din cap, mări presiunea dușului și trase adânc aer în piept.

O lua razna.

O luase razna toată noaptea și nici nu știa dacă autocontrolul de care fusese mereu mândru avea să mai țină.

Cât despre Jian Song Yi, care nu bănuia nimic din toate astea — când ieși de la duș, îl văzu pe Bai Huai schimbat și așezat pe canapeaua din living.

În afară de colțurile ușor înroșite ale ochilor și aerul obosit, nu părea nimic neobișnuit.

Auzind mișcare, Bai Huai ridică privirea și îl privi pe Jian Song Yi.

Purta hainele lui — puțin cam mari. Gulerul tricoului alb era lăsat, dezvăluind o porțiune mare de gât și claviculă albă. Mergea desculț pe covorul alb și pufos, frecându-și docil părul:
– N-am găsit uscătorul.

Bai Huai îi făcu semn:
– Vino aici. Ți-l usuc eu.

Jian Song Yi se apropie ascultător. Se așeză cu picioarele încrucișate pe covor, în fața lui Bai Huai, lăsându-i degetele să-i intre în păr, să-i maseze ușor scalpul. Se lăsă răsfățat de aerul cald suflat cu blândețe.

Bai Huai spuse încet:
– Ți-a crescut iar părul.

– Mmm…

Jian Song Yi își strânse buzele.

– M-am gândit că îți place să-mi freci capul. Așa că, dacă e mai lung, probabil e mai plăcut. De asta nu l-am tuns.

De sus veni doar un murmur scurt, fără alte cuvinte.

Jian Song Yi voia să-l audă pe Bai Huai tachinându-l, lăudându-l, sărutându-l — dar nu se întâmplă nimic din toate astea.

Se simți puțin pierdut. Apucă blana albă a covorului, ușor supărat.

Când Bai Huai termină, în sfârșit, de uscat părul, Jian Song Yi își făcu curaj. Voia să-l întrebe ce se întâmplase, de ce întâlnirea asta nu se simțea deloc cum ar fi trebuit.

Dar, când se întoarse, văzu că ochii lui Bai Huai erau roșii, iar sprâncenele acelea reci și distante erau pline de umezeală.

Rămase încremenit o clipă, apoi se ridică repede și se așeză călare pe coapsa lui Bai Huai. Îi cuprinse fața cu palmele și îi mângâie colțul ochilor, cu voce joasă, ușor panicată… tulburat, Jian Song Yi spuse:
– Bai Huai, ce se întâmplă cu tine? Nu sunt prost. Spune-mi dacă ai ceva de spus. Te rog, nu te purta așa… începe să-mi fie puțin frică.

Bai Huai îl strânse în brațe. Îl strânse atât de tare, îngropându-și capul în gâtul lui, și șopti:
– Nu e nimic. Doar că mi-era dor de tine.

Jian Song Yi nu-l crezu. Bai Huai nu se purta normal. Îl împinse și, în cele din urmă, nu se mai putu abține și izbucni:
– Bai Huai, chiar mă supăr. Ai promis că nu mă vei minți!

– Nu te mint! Chiar mi-era dor de tine.

– Atunci de ce arăți așa? Nu știi cât de mult mă îngrijorezi? De două luni nu pot decât să te văd prin ecran, aud doar ce-mi spui tu. Nu știu dacă ești trist, dacă îți e dor de mine, dacă te simți rău când ești singur. Știu că nu vrei să-mi fac griji, așa că nu te întreb — dar faptul că nu întreb nu înseamnă că nu-mi pasă! Mi-e al naibii de dor de tine și îmi fac griji pentru tine! Am venit să te văd imediat ce am aflat că ești bolnav, fără să mă gândesc la nimic altceva. Faptul că nu m-ai sărutat și nu m-ai alintat m-a întristat. Dar treacă-meargă. Ce mă doare și mai tare e că încă ascunzi lucruri de mine. Asta chiar nu e în regulă.

Jian Song Yi oftă adânc. Nedreptatea i se citea pe față, mai ales în ochii care i se înroșeau la colțuri.

Ochii lui erau cu adevărat frumoși, ca florile de piersic. De fiecare dată când i se înroșeau, Bai Huai nu se putea abține să nu vrea să-l sărute.

Și buzele lui erau frumoase, mereu roșii, ușor umede. De fiecare dată când Jian Song Yi certa pe cineva sau șoptea rugător, arăta atât de înduioșător încât Bai Huai voia să-i simtă gustul.

Bai Huai îl privi, forțându-se să fie stăpân pe sine, reținut, să nu lase nimic să se vadă. Închise ochii, refuzând să-l mai privească.

Credea că, dacă nu-l vede, va putea lupta cu dorințele înscrise adânc în instinctele unui Alpha.

Dar, chiar în timp ce se străduia să se stăpânească, auzi vocea lui Jian Song Yi:
– Bai Huai… simt mirosul feromonilor tăi. Sunt foarte puternici.

Controlul lui Bai Huai fusese întotdeauna impecabil. Cum de lăsase să se scurgă atât de mult?

Jian Song Yi simți că ceva era clar în neregulă. Îi prinse bărbia și îl forță să-și ridice capul:
– Bai Huai, deschide ochii și uită-te la mine. Spune-mi ce se întâmplă.

Bai Huai își deschise încet pleoapele. Ochii lui deschiși la culoare erau plini de dorință și neputință.

Se uită la Omega din fața lui, încă neștiutor, și zâmbi amar:
– Te duc acasă după ce mănânci.

Jian Song Yi simți ca și cum cineva îi turnase apă rece în cap. Strânse din dinți și spuse, furios și rănit:
– Am venit de la mii de kilometri ca să te văd. Am venit până aici pentru tine, și tu mă alungi fără explicații? Bai Huai, nu mă mai placi?

– Nu te alung. Și nu e adevărat că nu te mai plac.

Bai Huai îi mângâie capul.

– Doar că… nu am încredere în mine acum.

Jian Song Yi nu înțelegea:
– Ce înseamnă „nu ai încredere în tine”?

Bai Huai zâmbi neajutorat, apoi îi prinse talia, îl apăsă ușor în jos și spuse, cu voce răgușită:
– Iubire… simți? Acum înțelegi?

Jian Song Yi simți.

Și acea senzație îl făcu să se retragă brusc.

Apoi își dădu seama că reacția lui fusese ciudată. Fața i se înroși și șopti:
– Ar fi trebuit să-mi spui mai devreme. Nu e ca și cum n-aș putea să te ajut.

– Ești chiar un mic prost?

Bai Huai își dădu seama că încă nu înțelegea pe deplin și își mușcă buza, reținându-se…

Nehotărât dacă ar trebui să se enerveze sau să râdă, Bai Huai se răzgândi totuși să-l certe. Era, până la urmă, un amestec de iubire și ură. Nu-i rămase decât să explice direct:
– Sunt în perioada de susceptibilitate.

Auzind acest termen oarecum familiar, Jian Song Yi rămase înmărmurit.

Bai Huai zâmbi amar:
– Perioada de susceptibilitate a unui Alpha e foarte periculoasă. Emoțiile și dorințele se amplifică la infinit. Înseamnă că pot deveni irascibil, nesigur, îmi pot pierde controlul și pot fi extrem de posesiv. Chiar și doar mirosind puțin din feromonii tăi e suficient să mă arunce în călduri. Așa că, Jian Song Yi, spune-mi, cum ai putea tu să mă ajuți?

Partea a 3-a

După ce ascultă, Jian Song Yi alunecă ascultător de pe genunchii lui Bai Huai. Se duse în colțul canapelei, se așeză cu spatele la el și își scoase telefonul.

Bai Huai crezu că micul Omega, care avusese îndrăzneala să se arunce singur în gura unui Alpha aflat în perioada de susceptibilitate, în sfârșit înțelesese că trebuia să se teamă.

Era pe punctul de a se ridica și să-l trimită acasă, însă micul Omega se întoarse, se așeză din nou în poala lui, îl cuprinse în brațe și îl sărută ușor — ca o mângâiere tăcută și blândă.

– Am căutat pe internet. Nu există inhibitori care să poată fi folosiți în perioada de susceptibilitate a unui Alpha. Așa că ori suporți singur, ori folosești feromonii unui Omega pentru a te liniști.

Jian Song Yi stătea cuminte în poala lui Bai Huai.
– Și în astfel de momente, Alpha preferă Omega care sunt buni și blânzi. Deși nu mă pricep foarte bine la genul ăsta de lucruri, o să încerc să fiu bun și blând… Așa că, te rog, nu mă alunga și lasă-mă să-ți țin companie. Nu vreau să te știu acasă, simțindu-te rău. Și mi-e dor de tine. Vreau să mai stau cu tine.

Jian Song Yi, care de obicei era irascibil și necruțător, devenise foarte ascultător.

Bai Huai își dorea nespus să-l aibă chiar atunci, dar știa că Jian Song Yi nu ar putea îndura. Așa că nu avu de ales decât să reziste feromonilor tot mai puternici și să-și forțeze ultima fărâmă de rațiune:
– Fii cuminte, nu face prostii. Ești încă tânăr.

– La controlul medical pentru examenul de admitere, doctorul a spus că glandele mele și cavitatea genitală s-au maturizat.

Deși era blând, Jian Song Yi părea hotărât. Mușcându-și buza de jos, cu colțurile ochilor și mai înroșite, continuă:
– În ultima vreme am învățat foarte serios, așa că pot să-mi iau câteva zile de pauză. Nu-mi va afecta rezultatele. Așa că, te rog, nu mă alunga și lasă-mă să mai rămân câteva zile. Mi-era dor de tine, chiar mi-era dor. Și știu cât de greu e să treci prin călduri. Tu ai fost lângă mine atunci, m-ai ajutat. De data asta, pot să te ajut eu, dacă mă lași să-ți fiu alături.

Vocea i se înecă, nodul din gât i se mișcă vizibil:
– Bai Huai, și eu sufăr,  la fel cum ai suferit tu pentru mine de fiecare dată când eram eu în călduri. Și știi cât de mult mi-e dor de tine? Dacă n-ar fi fost perioada asta fără legătură, aș fi cedat demult. Chiar acum mă marchezi peste tot. M-am săturat naibii de sentimentul ăsta de a fi despărțiți. Sunt eu singurul care vrea să fim un cuplu adevărat, care să nu mai poată fi despărțit niciodată? Tot spui că nu vrei să mă marchezi complet, că trebuie să mai așteptăm. Nu ți-e teamă că o să fug cu alt Alpha?

Cu cât vorbea mai mult, cu atât se simțea mai nedreptățit, iar furia îi creștea. Însă o remarcă spusă fără să-și dea seama lovi inima lui Bai Huai ca un ciocan greu.

Jian Song yi putea fi doar al lui.

Atât de frumos, atât de adorabil, atât de tulburător, Jian Song Yi nu putea aparține nimănui altcuiva.

Fu ca ultima picătură care rupse barajul. Dorința reprimată, posesivitatea și iubirea lui Bai Huai izbucniră într-o clipă, amplificate la infinit de perioada de susceptibilitate, cu o forță copleșitoare, gata să-i jefuiască fiecare urmă de rațiune……fiecare celulă din trupul lui.

Bai Huai îi prinse ceafa lui Jian Song Yi și îl sărută cu nerăbdare. Cealaltă mână îi strânse talia cu putere, ca și cum ar fi vrut să-l topească în propriul sânge.

Jian Song Yi nu mai simțise niciodată un sărut ca acesta din partea lui Bai Huai. Era feroce, autoritar, plin de forță, un adevărat asediu. Jian Song Yi nu reuși nici măcar să se împotrivească; nu putu decât să se lase cuprins și să răspundă instinctiv.

Răspunsul lui Jian Song Yi îl făcu pe Bai Huai, care știa întotdeauna când să înainteze și când să se retragă, să-și piardă măsura. Posesivitatea excesivă îl împinse să devină și mai prădalnic.

Tricoul alb, larg, fu ridicat, iar degetele subțiri, cu articulații bine conturate, rătăciră lacome.

Jian Song Yi îl lăsă să ceară orice. Chiar dacă intensitatea îl făcea să simtă că rămâne fără aer, se agăță strâns de Bai Huai și nu se împotrivi deloc.

Dorul dintre ei era atât de mare, încât nu mai aveau unde să-l verse.

Mintea lui Jian Song Yi se goli treptat. Avea impresia că rătăcește prin vânt și zăpadă, dar și printr-o pădure de pini; într-un cuvânt, se pierdu și fu învins.

Când mâna aceea subțire alese cea mai delicată parte a trandafirului, el nu făcu decât să se lase purtat.

Nimeni nu observă când parfumul de trandafir sălbatic se revărsă, amestecându-se cu vântul și zăpada. Cele două arome se înfruntară de la egal la egal, umplând pădurea de pini a reginei zăpezii cu o ardoare fierbinte.

Jian Song Yi simți cum rațiunea i se risipește încet, iar temperatura corpului îi crește, devenind tot mai moale. Nu putu îndura atacul acela atât de intens și, fără să vrea, îl mușcă pe Bai Huai.

Aroma dulce, vagă, de pe vârful limbii și furnicătura de la colțul buzelor îl treziră pe Bai Huai.

Într-o fracțiune de secundă, își reveni. Își retrase mâna, îl împinse pe Jian Song Yi și se ridică, respirând adânc. Încercă să se calmeze și spuse, cu voce joasă și răgușită:
– Iubire, nu mai face asta. Te duc acasă.

Crezu că își putea păstra ultima urmă de luciditate și că putea lua decizia corectă.

Însă Jian Song Yi îl împinse pe canapea, se așeză din nou în poala lui, îi cuprinse umerii și spuse, cu ochii înroșiți:
– Bai Huai, m-ai atras intenționat. Și acum mai vrei să te prefaci responsabil?