Motto:
În brațele tale le găsesc pe amândouă, raiul și iadul
Dimineața se instala lent peste oraș când mașinile Diviziei Criminalistice intrară în parcarea subterană a sediului central, aducând cu ele miros de ploaie, asfalt ud și oboseală adunată în hainele celor care își petrecuseră ultimele ore printre containere, sânge și lumini de girofar. Cerul rămânea încă cenușiu, apăsat de nori grei, iar lumina rece a dimineții abia începea să se strecoare printre clădirile înalte ale orașului, fără să aducă însă vreo urmă de căldură.
Motoarele se opriră unul câte unul, iar peste parcarea subterană căzu o liniște ciudată, spartă doar de portiere trântite, pași grei pe cimentul umed și respirații adânci, trase de oameni care ar fi avut nevoie de somn, nu de o nouă zi de anchetă. Oboseala nopții se vedea peste tot: în ofițerii care își frecau ochii, în detectivii care căutau deja a doua cafea, în umerii lăsați ai celor care încercau să pară funcționali când, de fapt, fiecare dintre ei încă purta în minte imaginea cadavrului de la docuri.
Cassian Ward rămase câteva secunde lângă mașină, privind absent ploaia care curgea pe rampa subterană, ca și cum ar fi încercat să ordoneze în tăcere tot ce adunase până atunci. Mintea lui lucra deja înainte, rece și metodică, trecând din nou peste victimă, docuri, urme, țigară și peste acel lucru care îl neliniștea cel mai tare: calmul criminalului.
În spatele lui, Elian Morel coborî ultimul. Paltonul îi era complet ud acum, iar părul întunecat îi cădea dezordonat peste frunte, lipit pe alocuri de pielea palidă. Oboseala îi apăsa încă chipul, însă ochii lui aurii rămâneau complet treji, prea treji pentru un om care dormise doar două ore și își petrecuse dimineața lângă un cadavru deschis sub ploaie.
Elian își scoase țigările din buzunar și băgă una între buze, iar Marcus îl privi imediat, cu acea expresie obosit-amuzată a omului care nu mai avea energie să-l certe, dar nici nu se putea abține.
– Tu ai plămâni sau doar gudron?
Elian își aprinse țigara fără grabă, protejând flacăra cu palma.
– Nu știu. Încă investighez.
Ryan râse scurt, trecând pe lângă ei cu tableta strânsă sub braț.
– Dacă mori înainte de treizeci de ani, îți fac eu autopsia.
Elian expiră fumul încet, ca și cum răspunsul îi venise înainte să-l gândească.
– Atunci mă ridic și mă omor singur.
Marcus izbucni într-un râs obosit, dar Cassian deja se îndepărta spre lifturi, revenit complet în ritmul lui de comandant, cu paltonul negru mișcându-se ușor în urma pașilor săi controlați.
– Mercer, Hale, veniți cu mine sus. Vreau tot dosarul victimei pe biroul meu în treizeci de minute.
– Da, șefu’.
Cassian își mută privirea spre Elian doar pentru o secundă, dar secunda aceea fu suficientă ca tânărul medic legist să înțeleagă că nu fusese uitat, nici scutit, nici lăsat în pace cu totul.
– Raport complet după autopsie.
– Îl aveți.
Apoi drumurile lor se despărțiră, ca de fiecare dată când ancheta se rupea în două direcții: sus, birouri, dosare, anchete și presiune; jos, moarte.
Subsolul diviziei era rece indiferent de anotimp, de parcă zidurile acelea nu absorbeau niciodată căldura lumii de deasupra. Aerul mirosea constant a dezinfectant, metal, latex și acel parfum greu al morții pe care oamenii obișnuiți nu îl puteau suporta mai mult de câteva minute fără să simtă cum stomacul li se strânge. Lumina albă a neoanelor transforma coridoarele într-un labirint steril și aproape inuman, în care fiecare pas părea prea puternic, fiecare respirație prea vie.
Elian coborî treptele lent, cu țigara încă între buze și dosarul victimei sub braț. Mulți urau subsolul, însă el nu. Poate pentru că petrecuse prea mult timp prin spitale încă din copilărie, poate pentru că liniștea de aici îi era familiară sau poate pentru că morții, spre deosebire de vii, nu mințeau niciodată.
Coridorul principal ducea spre mai multe camere frigorifice uriașe, iar în spatele ușilor metalice erau păstrate cadavre neidentificate, victime ale accidentelor, oameni abandonați de familii și, uneori, trupuri donate pentru studenții din medicina legală. Viață redusă la anatomie, nume reduse la etichete, povești întregi închise în sertare reci.
Mai în spate exista însă o altă încăpere, separată, restricționată și destinată exclusiv diviziei criminalistice. Acolo ajungeau cazurile importante, crimele, ucigașii, monștrii și toate acele trupuri care nu tăceau nici după moarte, pentru că fiecare rană, fiecare urmă și fiecare detaliu spunea ceva celui care știa să asculte.
Elian împinse ușa metalică și intră, iar frigul îl lovi instantaneu. Masa centrală era deja pregătită. Cadavrul din docuri fusese așezat sub lumina albă puternică, iar sângele uscat părea aproape negru pe pielea palidă a victimei.
Lângă masă, un bărbat trecut bine de cincizeci de ani analiza corpul în tăcere. Victor Hale, medicul senior al diviziei, avea părul grizonat, ochelarii coborâți ușor pe nas și chipul acela obosit al oamenilor care petrecuseră ani întregi printre morți și învățaseră să nu mai tresară ușor.
Fără să ridice privirea, vocea lui răsună calm prin încăpere:
– Ce zici, copile?
Elian își scoase paltonul ud și îl aruncă pe un scaun.
– Tăietură curată. Precizie.
Își puse mănușile din mers și se apropie direct de masă, cu ochii analizând deja fiecare detaliu.
– Ori o crimă organizată între clanuri… ori răzbunare.
Victor ridică ușor privirea spre el, iar Elian își coborî atenția asupra abdomenului deschis al victimei, calm, fără ezitare, cu o liniște profesională care încă reușea să surprindă chiar și oamenii obișnuiți cu moartea.
– Criminalul a așteptat să privească moartea lui lentă și dureroasă.
Liniștea se adânci în jurul lor, tulburată doar de bâzâitul slab al neoanelor și de zgomotul constant al frigiderelor din camerele alăturate. Victor îl privi atent acum, foarte atent, cu ochii aceia trecuți prin ani, prin cazuri și prin zeci de studenți care îi trecuseră prin mâini. Unii fuseseră inteligenți, alții ambițioși, mulți aroganți, dar Elian Morel se observa de departe, nu doar prin inteligență, ci prin felul în care privea moartea.
Nu cu cruzime, nu cu fascinație bolnavă, ci cu o claritate aproape neliniștitoare, ca și cum mintea lui înțelegea instinctiv ce se întâmplase înainte ca restul oamenilor să înceapă măcar să analizeze.
Victor își scoase mănușile murdare și îl privi cu acel gen de expresie pe care profesorii o aveau rar, o expresie în care mândria se amesteca inevitabil cu un soi de îngrijorare.
– Știi ce mă sperie la tine, Morel?
Elian ridică absent privirea.
– Faptul că încă fumez înăuntru?
Victor pufni scurt.
– Nu. Faptul că de multe ori ai dreptate înainte să deschidem măcar corpul.
Elian zâmbi foarte vag, obosit, apoi își apropie mâna de tăietură fără să atingă imediat țesutul.
– Lama e subțire.
Victor îl urmărea atent.
– Mhm.
– Foarte bine ascuțită. Intrare controlată… fără ezitări.
Elian își mută privirea spre sternul victimei.
– A mai făcut asta.
Victor își sprijini șoldul de masa metalică.
– Și eu cred la fel.
Elian tăcu preț de câteva secunde, iar ochii lui coborâră asupra mâinilor victimei, asupra unghiilor, asupra încheieturilor marcate de urme discrete, apoi murmură aproape absent:
– A fost ținut în viață cât mai mult posibil.
Victor îl privi lung. Uneori uita cât de tânăr era băiatul acesta. Douăzeci și cinci de ani, și totuși vorbea despre moarte cu luciditatea unui om care o văzuse de o viață întreagă.
Elian își scoase încet țigara dintre buze și o stinse într-o tavă metalică.
– Cassian o să urască asta.
Victor ridică o sprânceană.
– Ce anume?
Elian își mută privirea spre cadavru.
– Criminalul devine mai încrezător.
Liniștea căzu din nou peste încăpere, grea, rece, aproape materială.
Victor Hale continuă să privească trupul întins pe masa metalică, în timp ce lumina rece a lămpilor accentua fiecare tăietură și fiecare urmă de violență imprimată în carne. În jurul lor, subsolul rămânea cufundat în acea liniște stranie pe care doar morgile o aveau, cu frigiderele bâzâind constant în camerele alăturate și cu apa picurând lent, undeva, într-o chiuvetă metalică.
Iar Elian Morel continua să privească victima ca și cum încă încerca să audă ceva de la ea.
Victor își scoase ochelarii și îl privi atent.
– De ce crezi asta?
Elian nu răspunse imediat. Își plimbă încet privirea peste abdomenul deschis al victimei, apoi peste mâini, peste gât și peste chip.
– Pentru că a mai ucis.
Victor se încruntă instantaneu.
– Nu avem niciun cadavru asemănător aici.
Confuzia din vocea lui era sinceră. În ultimii ani văzuseră tot felul de monștri, traficanți, sadici, criminali organizați și psihopați, însă nimic identic cu asta.
Elian își mută calm privirea spre el.
– Nu.
Vocea lui era joasă acum, liniștită.
– Asta e cheia.
Victor rămase tăcut, iar Elian continuă:
– Pe acesta l-a lăsat intenționat să îl vedem noi.
Liniștea deveni apăsătoare pentru câteva secunde, iar Victor își îngustă ușor ochii.
– Explică.
Elian se apropie încet de corp, cu mintea aparent deja cu câțiva pași înaintea încăperii.
– Criminalii ca el nu încep direct cu un asemenea nivel de control.
Își trecu absent mănușa peste marginea mesei metalice.
– A învățat.
Ochii lui aurii coborâră asupra tăieturii.
– A experimentat înainte.
Victor îl urmărea fără să îl întrerupă.
– Probabil victime care nu au fost găsite niciodată… sau cazuri catalogate greșit.
Elian înclină ușor capul.
– Dar acum…
Privirea lui deveni mai rece.
– Acum vrea atenție.
În încăpere se lăsă din nou tăcerea, iar Victor simți acel fior rece pe care îl avea întotdeauna când Elian începea să vorbească astfel, pentru că băiatul nu făcea presupuneri hazardate. El vedea tipare, iar asta îl făcea al naibii de periculos de bun.
Elian își îngustă ușor ochii spre abdomenul victimei.
– Dar nu este atât de inteligent pe cât crede.
Victor ridică imediat privirea.
– Ce este?
Elian rămase fixând un punct minuscul din apropierea tăieturii, apoi murmură aproape absent:
– Prima și ultima lui greșeală.
Luă penseta de pe tava metalică și se apropie foarte încet, în timp ce Victor îl privea acum fără să clipească. Elian despărți atent marginile rănii, iar acolo, aproape invizibil în lumina albă a lămpii, se afla un fir mic prins în țesut, foarte scurt, foarte subțire.
Victor făcu instinctiv un pas mai aproape.
Elian îl ridică atent cu penseta și îl ținu sub lumină. Ochii lui se îngustară ușor, apoi zâmbi, un zâmbet mic, obosit, dar real.
– Este scurt… gros… și porozitatea e diferită.
Victor îl privea atent.
– Și?
Elian ridică firul puțin mai sus.
– Este un fir de păr din barba criminalului.
Victor își mută imediat privirea spre cadavru. Chipul victimei era complet curat, plin de răni și sânge uscat, dar fără acel tip de fir. Tăcerea căzu greu peste încăpere, apoi medicul senior expiră încet și își frecă absent maxilarul.
– Ești plin de surprize, băiete.
Privirea lui se mută din nou spre Elian, iar în ochii medicului senior exista acum acel lucru rar: admirație pură.
– Ward o să iubească asta.
Elian ridică foarte vag o sprânceană.
– Ward iubește doar cafeaua amară și rapoartele terminate la timp.
Victor râse scurt.
– Da, sigur. Continuă să crezi asta.
Elian îi aruncă o privire obosită înainte să pună atent firul într-un recipient steril. Victor îl privea în continuare, și uneori încă îi venea greu să creadă că băiatul acesta avea doar douăzeci și cinci de ani, pentru că în momentele astea, când analiza o scenă, când privea moartea cu luciditatea aceea rece și când găsea detalii imposibile, părea făcut pentru medicina legală, ca și cum întreaga lui minte fusese construită pentru asta.
Victor își scoase mănușile și le aruncă într-un recipient.
– Fugi sus.
Elian ridică privirea.
– Poftim?
– Voi face eu raportul preliminar.
Elian deschise gura să protesteze, dar Victor îl întrerupse imediat.
– Nu te mai certa cu mine. Arăți de parcă n-ai dormit de trei zile.
Elian își trecu absent mâna prin părul ud. Corect.
– Pune-l pe Alan să facă ADN-ul firului de păr în baza de date.
Elian dădu scurt din cap, apoi își scoase mănușile încet. Victor îl privi încă o dată înainte să se întoarcă spre cadavru.
– Știi ceva, Morel?
Elian se opri lângă ușă.
– Hm?
Victor îl privi peste umăr.
– Într-o zi o să fii al naibii de greu de egalat în domeniul ăsta.
Pentru câteva secunde, Elian nu spuse nimic. Doar îl privi, apoi acel zâmbet mic și obosit îi apăru din nou pe chip.
– Încerc să iau asta ca pe un compliment.
Victor pufni scurt.
– Era unul.
Iar când Elian ieși din încăpere și ușa metalică se închise lent în urma lui, Victor își mută din nou privirea spre cadavrul de pe masă și, pentru prima dată în acea dimineață, simți că aveau în față ceva mult mai rău decât un simplu ucigaș.
Coridoarele diviziei erau deja pline de mișcare când Elian Morel ieși din liftul subsolului. Telefoanele sunau continuu, ofițerii treceau grăbiți cu dosare sub braț, cafeaua se vărsa pe birouri, iar vocile obosite discutau rapoarte și mandate cu aceeași încrâncenare mecanică a oamenilor care știau că dimineața abia începea, deși pentru ei ziua durase deja prea mult.
Elian își trecu absent mâna prin părul încă ușor umed și înaintă direct spre biroul lui Cassian Ward, ținând recipientul mic cu firul de păr între degete. Mintea îi lucra prea repede ca să mai observe ceva în jur: ADN, baza de date, tiparul crimelor, precizia tăieturii și acel sentiment ciudat care îi rămăsese în piept încă de la docuri, ca și cum criminalul nu doar ucidea, ci comunica.
Ajunse în fața biroului și împinse ușa fără să bată, deja pregătit să vorbească, însă în exact aceeași secundă Cassian încerca să iasă.
Ușa îl lovi direct, sec, iar sunetul îl făcu pe Elian să încremenească instantaneu.
Cassian făcu un pas înapoi, surprins mai degrabă decât afectat, iar Elian își mări imediat ochii.
– Șefu’… Dumnezeule…
Vocea îi ieși aproape blocată de panică și rușine în același timp.
– Îmi pare rău, eu… nu am…
Încerca să vorbească prea repede, deja pregătit să își ceară scuze de zece ori, însă Cassian ridică lent mâna, oprindu-l. Apoi își duse degetele spre nas, iar când le retrase, pe piele rămase o urmă subțire de sânge.
Ryan, care trecea exact atunci pe hol cu două dosare în brațe, se opri instantaneu.
– Dumnezeule… murmură el. Morel l-a omorât pe comandant cu o ușă.
Elian părea gata să intre în pământ.
– Nu am vrut, jur că nu am…
Cassian își apăsă ușor podul nasului și oftă lung.
– Zeci de ani în sediul ăsta…
Vocea lui era perfect calmă, prea calmă.
– …n-am încasat nici măcar un pumn.
Ryan deja încerca să nu râdă, iar Cassian continuă serios:
– Și azi o ușă mi-a spart nasul.
Elian se încruntă imediat, pentru că observă acel lucru extrem de rar: colțul gurii lui Cassian aproape că voia să se miște. Aproape. Foarte puțin. Comandantul era ușor amuzat, iar imaginea aceea devenea atât de absurdă încât Elian trebui să își muște efectiv interiorul obrazului ca să nu zâmbească.
– Nu râde, Morel.
Replica veni imediat, iar asta îl făcu să cedeze aproape complet.
– Nu râd.
– Minți foarte prost.
Ryan izbucni într-un râs scurt și se întoarse imediat pe călcâie înainte ca vreunul dintre ei să îl bage în seamă. Elian își trecu mâna peste față, complet rușinat acum.
– Îmi pare sincer rău.
Cassian luă batista pe care i-o întindea o secretară panicată și își tamponă ușor nasul.
– Mhm.
Elian îl privea vinovat.
– Ar trebui să puneți gheață.
Cassian îl fixă câteva secunde.
– Tu îmi dai sfaturi medicale după ce m-ai atacat?
Elian își lăsă capul puțin pe spate și închise ochii o secundă.
– Vă rog să nu mai spuneți „atacat”.
Pentru prima dată, zâmbetul acela aproape invizibil apăru clar pentru o fracțiune de secundă pe chipul lui Cassian, mic, controlat, dar acolo. Și exact acel detaliu îl făcu pe Elian să tacă, pentru că rar vedea expresii reale pe fața lui Cassian Ward. Foarte rar.
Comandantul își coborî apoi privirea spre recipientul pe care Elian îl ținea încă între degete.
– Ai găsit ceva.
Nu era întrebare.
Elian aprobă imediat și îi întinse mica probă, iar rușinea dispăru aproape instantaneu din expresia lui când începu să vorbească despre caz. Așa se întâmpla mereu. Moartea îi organiza gândurile mai bine decât viața.
– Fir de păr prins în tăietură. Nu aparține victimei.
Cassian luă recipientul și îl privi atent.
– Hale confirmă?
– Da. Și cred că avem dreptate.
Cassian își ridică lent privirea spre el.
– „Avem”?
Elian își dădu seama prea târziu ce spusese.
– Adică… eu și doctorul Hale.
– Mhm.
Elian îl privi câteva secunde, apoi oftă ușor.
– Criminalul a mai făcut asta înainte.
Expresia lui Cassian redeveni imediat serioasă, calmă, rece.
– De ce?
Elian își sprijini umărul de perete și își băgă mâinile în buzunarele paltonului.
– Pentru că tăietura e prea sigură. Prea precisă. Nu înveți controlul ăsta la prima victimă.
Cassian îl asculta în liniște, așa cum făcea întotdeauna, iar poate tocmai asta făcea conversațiile lor atât de diferite față de celelalte din divizie. Cassian nu îl trata niciodată ca pe „puștiul genial”; îl trata ca pe un om care merita ascultat.
– Dar? întrebă el calm.
Ochii aurii ai lui Elian se ridicară spre ai lui.
– Dar acum a vrut să fie găsit.
Liniștea dintre ei deveni mai grea, deși pe hol oamenii continuau să treacă grăbiți, fără să observe tensiunea subtilă care se instala deja între pereții diviziei. Cassian privi din nou firul de păr din recipient.
– Dacă ADN-ul intră în bază…
– …atunci avem primul nostru chip.
Cassian aprobă foarte ușor, apoi își duse din nou batista spre nas și se încruntă discret. Elian îl observă imediat.
– Chiar v-am spart nasul…
– Observ și eu asta.
– Cred că ar trebui să mă transfer la alt departament înainte să mă dați în judecată.
Cassian îl privi lung câteva secunde, cu batista încă ținută la nas și cu acea expresie severă care, de data aceasta, nu reușea să ascundă complet umbra de amuzament din ochii lui.
– Prea târziu. M-am obișnuit deja cu tine.
mulțumesc !