BODYGUARD- Capitolul 20

Adevărul pe muchie

Gost și Ice lucrau de ore întregi în camera de control. Monitoarele clipeau continuu, aruncând umbre albastre peste chipurile lor. Blade și Stone erau deja plecați,  infiltrați sub acoperire, la sursa principală din portul Osaka.

Red rămăsese la bază, cu o misiune mult mai dificilă: să-l țină pe Armis departe de orice tensiune.

În sala de antrenament, aerul mirosea a cauciuc ars și metal. Pumni repezi loveau sacul de box, lăsând ecouri grele în pereți. Armis era ud de transpirație, dar furia îi ținea spatele drept și pumnii încordați.

Red îl observa dintr-un colț, în tăcere, cu brațele încrucișate.

– Ce se întâmplă, Red? izbucni Armis între două lovituri.

Pumnii lui se înfigeau în sacul de piele ca și cum ar fi lovit un om.

– Unde sunt Blade și Stone?

Red ridică privirea spre el, fără să răspundă imediat.

Un colț de zâmbet i se mișcă pe buze.

– Vrei să intrăm în ring? întrebă, făcând un semn scurt din cap spre centrul sălii.

– Îmi eviți întrebările, și asta nu e bine, continuă Armis.

Loviturile se opriră.

Își smulse mănușile și le aruncă jos lângă sac, respirația tăindu-se în ritm sacadat.

– Sin mă ține în ceață. Cristian mă ține departe de el. Tata mă ține… ascuns.

Se opri o clipă, tremurând de furie.

– E cineva care are încredere în mine aici? Simt că sunt un copil mic, prost și ușor de folosit!

Vorbele lui răsunară puternic, iar Red simți greutatea lor în piept.

– De când cu seara aia din club, viața mea s-a schimbat complet. Cristian a angajat un bodyguard care îmi dă ordine mie, nu invers.

– Armis…Red se ridică din scaunul metalic, vocea lui scăzută și gravă.

– Sin și restul de aici doar îți oferim protecție. Lucrurile nu sunt niciodată simple.

Se apropie încet de el, dar în momentul acela, ușa se deschise.

Luca intră, purtând un hanorac negru, cu privirea ușor încruntată.

Red îl salută scurt.

– Te las cu amicul tău. Ne vedem la antrenamentul de seară.

– Salut, Luca, zise Red trecând pe lângă el.

– Salut, răspunse Luca, aruncându-i o privire scurtă înainte de a se întoarce spre Armis.

Când ușa se închise, Red traversă holul lung, întunecat. Podeaua vibra ușor de la sistemul de ventilație, iar aerul mirosea a cabluri arse. Se opri în fața camerei de control, locul în care Armis nu avea voie să intre.

Bătu o dată în ușă, apoi o împinse.

Lumina rece îl orbi pentru o clipă. Gost și Ice lucrau intens, fiecare concentrat asupra propriului monitor. Sin stătea în picioare, trasând linii precise pe o hartă digitală.

– Astea sunt toate drumurile care duc spre noi, spuse Sin, fără să ridice privirea.

Ice se ridică ușor, venind lângă el.

– Dacă blocăm ieșirile de nord, rămân doar două rute accesibile.

Red ridică o sprânceană, apropiindu-se de masă.

– Ce se întâmplă aici? întrebă el.

Abia atunci cei trei se opriră și îl priviră.

– Încercăm să neutralizăm toate căile de acces, explică Ice, fără să-și ridice complet privirea.

Sin, însă, îl fixă atent.

– Ce e, Red?

Tonul lui era tăcut, dar autoritar.

Red se apropie până când stăteau față în față.

– Șefu… cred că ar trebui să vorbești cu Armis.

Privirea lui era serioasă, fără reproș, doar îngrijorare.

– Faptul că îl ținem în întuneric îl face mai frustrat ca niciodată. Nu vrea să se mai antreneze. Caută răspunsuri, despre tatăl lui, despre informatorul care s-a sinucis… despre tot.

Sin rămase tăcut.

Privirea i se coborî lent asupra hărții. Liniile roșii și albastre se intersectau ca venele unei hărți vii.

Oftă adânc.

Fiecare răsuflare părea să-l apese mai tare.

Cum putea el să-i spună adevărul?

Cum să fie omul care îi va distruge tot ce mai credea?

Pentru că adevărul era crud.

Propriul lui tată îl voia mort.

În sala de antrenament rămase o liniște ciudată. Red plecă, iar ecoul pașilor lui se stinse pe coridor.

Armis își șterse fruntea cu dosul palmei și își strânse din nou gluga hanoracului. Luca stătea rezemat de perete, cu brațele încrucișate, privind cum celălalt își trage răsuflarea.

– Ce e? întrebă Armis, privindu-l scurt.

Luca ridică din umeri, ezitând o clipă.

– Mă gândeam că… poate ne-ar prinde bine o pauză.

Armis zâmbi obosit.

– O pauză?

– Da. De la toată nebunia asta.

Un zâmbet fugar îi traversă buzele lui Armis, apoi se transformă într-o idee periculoasă.

– Știi ceva, Luca? Am văzut într-o zi o magazie… o cramă, pe partea estică a clădirii.

Ridică sprâncenele, jucăuș.

– Am nevoie de băutură.

Luca clipi de câteva ori, confuz.

– Armis, dacă ne prinde Sin, ne va pedepsi cu o mie de flotări! spuse panicat, tonul lui tremurat smulgându-i lui Armis un hohot sincer de râs.

– Haide, oricum nu l-am văzut de două zile de când au prins acel informator, zise Armis, încă râzând.

– A dispărut complet.

Zâmbetul i se stinse însă repede.

– Plus că… simt că înnebunesc aici. Închis, fără să știu ce naiba se întâmplă.

Luca îl privi tăcut pentru o clipă, apoi spuse:

– Știi ceva despre Emil? Despre sora lui?

Armis se opri din mers.

Își întoarse încet capul, oftând.

Privirea lui era grea, plină de oboseală.

– Rafe mi-a spus că Sin le-a oferit protecție. Le-a mutat locuința, undeva departe. Nimeni nu știe unde, nici măcar Red.

Luca îl urmă cu pași mărunți, încercând să prindă din urmă ritmul tăcut al gândurilor lui.

– Rafe ajunge mâine aici, știai?

– Da, i-am cerut lui Sin să-l aducă. E mai sigur pentru el aici, zise Armis fără să se întoarcă.

Păși încă câțiva metri, apoi Luca îndrăzni:

– Îl vei ierta?

Întrebarea căzu grea, ca o piatră în apă.

Armis își mușcă buza de jos, fără să răspundă imediat.

– Nu știu, spuse într-un final. Poate… poate că da.

Ajunseră în dreptul unei uși laterale, ascunse între doi pereți vechi de cărămidă. Armis îi făcu semn din cap lui Luca și împinse ușa.

Înăuntru, lumina slabă a unei lămpi dezvăluia un șir lung de rafturi pline cu sticle prăfuite. Aerul mirosea a vin vechi, lemn umed și praf.

– Ți-am spus că vom găsi ceva bun de băut, zise Armis, mulțumit, apucând o sticlă din raft.

O șterse cu palma și citi eticheta.

– Asta e bună.

Luca ridică o sprânceană, curios.

– Serios?

Armis îi făcu semn să-l urmeze spre ieșire.

– Probabil că da, spuse în cele din urmă.

Apoi, vocea i se frânse ușor:

– Adică… înțeleg de ce m-a trădat Emil. Poate, dacă eram în locul lui, făceam la fel.

Se opri.

Privirea lui rămăsese pierdută undeva departe, în golul dintre gânduri.

– Și-a apărat sora… a făcut ceea ce eu n-am putut face. Chiar dacă nu am știut prin ce trece. Chiar dacă el a tăcut. Probabil într-un final îl voi ierta.

Luca tăcu. În fața lui, Armis părea pentru o clipă alt om, fără armură, fără furie, doar un suflet obosit care purta prea multe secrete.

Întinse mâna, apucă două pahare prăfuite și i le aruncă lui Luca.

– Hai… să bem pentru cei care nu au ales războiul, dar tot au fost prinși în el.

Luca zâmbi slab.

– O să ne coste scump asta, știi?

Armis dădu din umeri, cu o urmă de amuzament amar.

– Merită. Măcar pentru o clipă, să ne prefacem că viața e normală.

Ridică sticla între ei, lumina slabă trecând prin lichidul rubiniu.

– Pentru prieteni, pentru trădători și pentru tot ce e între.

Ciocniră paharele, iar ecoul cristalin se risipi în crama veche, ca o promisiune fragilă într-o lume care se pregătea, fără să știe, de furtună.

Armis și Luca stăteau întinși pe saltelele de antrenament.

Sticla pe jumătate băută era între ei, iar cele două pahare se odihneau leneș în mâinile lor.

În tocul ușii apăru Sin. Se sprijini o clipă, privindu-i. Ochii lui tăcuți erau mai grei decât orice cuvânt.

Făcu un pas, apoi încă unul, până ajunse în dreptul lor.

– Aveți un pahar și pentru mine? întrebă, glasul lui făcând ecou în sala mare.

Armis tresări, la fel și Luca. Ridică privirea spre Sin, vizibil iritat.

– Nu. Asta e sticla noastră. Dacă vrei, va trebui să-ți iei singur, rosti el cu o urmă de sarcasm.

Sin îl privi scurt, cu o umbră de zâmbet în colțul gurii, apoi își mută atenția spre Luca.

– Luca, te rog să ne lași câteva minute, spuse rece.

Luca își privi amicul, apoi întoarse privirea spre Sin. Aprobă tăcut, își luă paharul și sticla și ieși, fără să mai spună nimic.

Armis rămase pe loc, cu privirea încărcată.

– Ai venit să nu îmi spui nimic, îl ironiză.

Sin nu răspunse. Îl urmă pe Luca cum închide ușa. În piept, acel junghi de gelozie era mereu acolo când îl vedea pe Armis atât de aproape de Luca, deși știa bine că nu era nimic între ei.

Armis se ridică brusc, lăsând paharul jos.

– Nu încerca să îmi arunci cuvinte care mă bagă și mai mult în întunericul ăsta de necunoștință! Orice întrebare aș pune, tu rămâi mut și asta mă scoate din sărite!

Sin inspiră adânc.

– Încerc doar să te țin în viață, spuse el.

– Arhhh! mă disperi cu aceste cuvinte! De ce? Cine mă vrea mort, Sin? Uite o întrebare simplă! izbucni Armis, vizibil furios.

Sin se apropie încet.

– Nu, nu te apropia! strigă Armis.

– Voi uita tot ce vreau să spun. Prezența ta mă amețește și mă irită în același timp! Vom începe să ne sărutăm și apoi tu vei dispărea iar câteva zile!

Sin zâmbi scurt, în colțul gurii.

– Ești al naibii de încăpățânat. Nu îți ajunge să știi că îmi pasă? Că îmi pasă îndeajuns de mult încât să pun viața ta mai presus decât orice?

– Nu, pentru că nu vorbești cu mine! Pentru că am întrebări și frici și tu… tu te apropii de mine și în secunda următoare pleci, de parcă…

– De parcă ce? întrebă Sin.

– De parcă nu îți pasă… șopti Armis.

Sin făcu un pas mare și îl trase în brațele sale atât de brusc încât lichidul din pahar își aruncă câțiva picuri pe sacoul lui.

Îi cuprinse umerii cu ambele mâini, privindu-i buzele.

– Îmi pasă suficient de mult încât să te țin în viață, îi șopti, cu ochii fixați pe el.

Dar apoi oftă și se îndepărtă. Armis simți cum căldura trupului lui se stinge și o durere i se strânge în piept.

– Armis… nu pot fi cu tine în timp ce mă lupt să te țin în viață. De câte ori mă apropii de tine, îmi pierd rațiunea. Nu pot gândi limpede lângă tine.

– Nu înțeleg ce înseamnă asta, spuse Armis și făcu încă un pas în spate. Își duse paharul la buze și bău tot conținutul.

– Înseamnă că nu mă pot îndrăgosti de tine, rosti Sin încet.

– Am nevoie să îmi țin mintea limpede. Totul este al naibii de încurcat.

– Te referi la cei care mă vor mort? Te referi la tata? întrebă Armis.

Sin aproape tresări. Îl privi încruntat și își lăsă privirea în jos.

– Și faptul că nu îmi răspunzi este un răspuns, continuă Armis.

– Nu poți face față răspunsurilor… nici la tot ce este în mintea mea, replică Sin.

– Asta pentru că nu te-ai obosit niciodată să mă cunoști cu adevărat! izbucni Armis.

– Crezi că sunt doar un copil prost!

Își apucă strâns paharul și îl aruncă spre perete. Sticla se sparse, cioburile căzând la picioarele lui Sin.

– Toți mă tratează așa! Dar pot face față adevărului! Ce îmi ascunzi? Faptul că tata mă vrea mort? urlă Armis, iar lacrimile îi brăzdau obrajii.

Sin îl privi încruntat și se apropie rapid. Își puse mâinile pe umerii lui, apoi îl trase în îmbrățișarea lui.

– Armis… șopti, dar vocea i se frânse.

Armis îi ridică ochii umezi, aproape implorând:

– E adevărat, nu? Tata mă vrea mort? Nu?