Semnat: Al tău pentru totdeauna – Capitolul extra 3

 Când eram copil

Partea 1

– Hu-guru-crack!

Chifla aburindă din patul de alături sforăia, iar pe nas îi apăruse un mic balon de muci în timp ce dormea.

Jian Xiao Song Yi era puțin dezgustat.

Se foia pe saltea, incapabil să adoarmă. Ura somnul de prânz, pentru că, dacă dormea la prânz, nu putea să se joace cu Huai Ge.

Gândindu-se la asta, Jian Xiao Song Yi se ridică pe furiș din pat. Se uită atent în jur și observă că sora frumoasă care supraveghea copiii nu fusese deranjată. Așa că se strecură jos din pătuț și alergă în cealaltă parte a camerei.

Prima literă a numelui lui Bai Xiao Huai era B, iar a lui Jian Xiao Song Yi era J. Între ele erau câteva litere și, mai rău, câțiva copii care le despărțeau paturile.

Din cauza asta, pentru o vreme, Jian Xiao Song Yi își dorise să-și schimbe numele în Bai Xiao Song Yi și aproape că își scosese tatăl din minți.

Din cauza asta, tatăl și fiul se certaseră acasă. Jian Xiao Song Yi primise o palmă ușoară peste fund, iar domnul Jian fusese mușcat de câteva ori, motiv pentru care ajunsese să doarmă două nopți în birou.

Cu toate acestea, domnul Jian rămase ferm și de neclintit, iar Jian Xiao Song Yi nu reuși să-și schimbe numele, așa că nu-i rămăsese decât să se lipească de marginea patului lui Bai Xiao Huai.

Bai Xiao Huai deschise ochii și afișă o expresie vag surprinsă.

– Nu dormi la prânz?

Jian Xiao Song Yi începu imediat să se alinte:

– Nu pot să dorm.

Își umfla obrajii rotunzi și albi, clipind din ochii mari și negri ca un cățeluș, în timp ce mânuțele lui mici trăgeau deja de păturica lui Bai Xiao Huai.

Bai Xiao Huai nu avu încotro. Se trase puțin într-o parte și ridică pătura ca să-i facă loc.

Jian Xiao Song Yi se lumină la față pe loc. Se cățără în pat și îl îmbrățișă ascultător pe Bai Xiao Huai, iar acesta îi acoperi pe amândoi cu păturica.

Numai că, după ce pătura fu așezată, cineva începu să nu fie tocmai cuminte, bâzâind și foindu-se fără oprire.

Bai Xiao Huai își dădu aere de mic adult:

– Xiao Song Yi, dormi.

– Nu.

Jian Xiao Song Yi continuă să se răsucească.

Bai Xiao Huai se gândi puțin, apoi se întoarse și scoase din ghiozdănelul de lângă pat o cutie de lapte cu aromă de căpșuni.

– Dacă Xiao Song Yi doarme, Huai Ge îți dă lapte de căpșuni.

Jian Xiao Song Yi își umezi buzele. După o clipă de ezitare, spuse cu greu:

– Bine.

Bai Xiao Huai îi puse paiul în gură, iar laptele dispăru aproape instantaneu.

Jian Xiao Song Yi clipi:

– Mai vreau.

Bai Xiao Huai răscoli prin ghiozdănel, dar nu mai găsi nimic. Așa că îi mângâie obrajii moi:

– Dormim azi, iar mai târziu Huai Ge îți mai aduce unul, bine?

Jian Song Yi, sătul și mulțumit, începu deja să moțăie.

Jian Song Yi mormăi o vreme și, în cele din urmă, adormi cuminte. După ce adormi, Bai Xiao Huai îi împunse ușor obrăjorul.

Moale.

Atât de moale încât părea o păpușă de porțelan bine făcută.

În prima zi, înainte de somnul de prânz, când Jian Xiao Song Yi fusese convins cu greu să mănânce, Bai Xiao Huai își luase portofelul mic și mersese la micul magazin din grădiniță să cumpere mai multe cutii de lapte de căpșuni. Doar că nu mai rămăsese niciuna.

Fusese puțin dezamăgit.

Câteva fetițe care tocmai cumpăraseră lapte de căpșuni se apropiară roșind:

– Noi avem lapte de căpșuni.

– Hm…

Bai Xiao Huai privi cele două cutii din mâinile lor și începu să se gândească.

Lui Jian Song Yi îi plăcea foarte mult dar tata îi spusese să nu accepte lucruri de la alții.

Pe de altă parte, tot tata îi spusese să aibă grijă de fratele mai mic Jian Song Yi.

Așa că, până la urmă, ascultă de tata.

Cu o expresie serioasă, Bai Xiao Huai se gândi puțin, apoi își aminti ceva. Scoase din ghiozdănel o ciocolată adusă din Statele Unite de tatăl lui — foarte scumpă, spusese el — și o întinse fetițelor:

– Vă dau ciocolata asta. În schimb, îmi dați laptele de căpșuni?

Ambalajul era elegant și frumos, exact genul care le plăcea fetelor.

Bai Xiao Huai obținu cu succes trei cutii de lapte de căpșuni. Le strânse la piept și alergă bucuros să-l caute pe Jian Xiao Song Yi.

Doar că locul unde îl lăsase să mănânce era gol. Tocmai voia să întrebe unde este Jian Song Yi când, la colț, îl văzu venind.

Micul bulgăraș alb și pufos avea vânătăi pe față, care arătau dureros. Buzele îi erau strânse, iar faptul că nu plângea îl făcea să pară și mai înduioșător.

În clipa în care îl văzu pe Bai XiaoYHuai, Jian Song yi nu mai rezistă:

– Uuu… Huai Ge… mă doare… mă doare… uuu…

Lacrimile îi curgeau pe obraji, atât de jalnic încât ți se rupea inima.

Bai Xiao Huai îl îmbrățișă imediat, ținându-i fețișoara între palme și suflând ușor peste vânătăi.

– Ge Huai suflă și nu te mai doare, bine?

– Uuu… eu… eu nu pot să-l bat pe ursul gras… uuu…

– El e la grupa mare, tu ești la grupa mică. E normal să nu poți.

– Uuu… mă doare…

– Dacă bei lapte de căpșuni, nu mai doare.

La auzul cuvintelor lapte de căpșuni, plânsul lui Jian Xiao Song Yi se mai domoli.

Îl privi cum ținea cutiuța mică și o bea până la ultima picătură, iar Bai Xiao Huai îi bătu ușor spatele, cu grijă.

După ce bău toate cutiile de lapte, Jian Song Yi nu realiză că exagerase. Știa doar că plânsese mult și obosise. Jian Xiao Song Yi, care de obicei trebuia convins mult timp să doarmă la prânz, adormi de data aceasta imediat ce fu pus în pat.

Pe fețișoara lui mică rămăseseră vânătăi și urme de lacrimi.

Bai Xiao Huai scoase o batistă mică și îi șterse cu grijă lacrimile și mucii, apoi profită de clipa în care îngrijitoarea era ocupată și se strecură afară din sala de somn.

Nimeni nu avea voie să-l bată pe Jian Xiao Song Yi, așa că trebuia să stabilească el regulile și să-l bată înapoi.

Cu această convingere în minte, Bai Xiao Huai, care fusese mereu mai puternic decât alți copii de vârsta lui, îl împinse pe Ursul Gras în groapa de nisip, îl trânti la pământ, se urcă peste el și începu să-l lovească în față, exact cum văzuse că se face.

Ursul Gras urla:

– Tu! Nu ești tu un Omega?! Cum poți fi așa de feroce?! Așa feroce! Nu vreau să fii soția mea!

Bai Xiao Huai nu spuse nimic. Se uită la cealaltă parte a feței lui și îi mai aplică un pumn.

Când îngrijitoarea veni în grabă cu Jian Xiao Song Yi de mână, văzu un băiețel dolofan trântit la pământ, țipând și zbătându-se, iar deasupra lui, Bai Xiao Huai, cu buzele strânse și fără să scoată un sunet, lovind hotărât.

Bai Xiao Huai era cel mai ascultător copil din clasă.

Cum ajunsese să-l bată pe acest băiețel mai mare?

Îngrijitoarea se grăbi să-l ia de acolo.

Din fericire, la trei-patru ani, oricât de puternic ar fi fost Bai Xiao Huai, nu putea provoca răni serioase. Nu se întâmplase nimic grav.

Totuși, situația era serioasă.

Îngrijitoarea îi duse pe toți trei la birou, îi așeză în linie și începu să le sune părinții.

Jian Xiao Song Yi îl ținea de mână pe Bai Xiao Huai și spuse cu ochii mari, plini de admirație:

– Huai Ge, ești grozav.

Fața lui Bai Xiao Huai rămase serioasă, fără urmă de mândrie, dar în inima lui era fericit.

În ochii lui Jian Xiao Song Yi, Huai Ge era incredibil de cool.

– Huai Ge, vrei să fii soția mea? Să nu fii soția Ursului Gras, el nu e la fel de frumos ca mine.

Bai Xiao Huai se încruntă.

– Nu.

Jian Xiao Song Yi deveni brusc agitat:

– De ce nu?!

– Pur și simplu nu.

– Ba da!

– Nu.

– Ba da!

– Nu.

– Auu…!

Partea a 2-a

Jian Xiao Song Yi sări în sus, supărat, și apucă mâna lui Bai Xiao Huai ca să o muște. Bai Xiao Huai tresări de durere și încercă instinctiv să-și retragă mâna, dar, fără să-și dea seama, îl împinse pe Jian Xiao Song Yi.

Jian Xiao Song Yi căzu pe fund cu un buf.

Nu îl duruse foarte tare dar se simțea nedreptățit.

Tatăl lui spusese că, atunci când va crește și se va căsători cu un Omega, va putea să se joace cu soția lui toată ziua. Dar Huai Ge nu voia să fie soția lui. Asta însemna că Huai Ge nu voia să se joace cu el tot timpul.

Și, pe deasupra, îl împinsese.

Uu… Huai Ge rău!

Cu cât se gândea mai mult, cu atât îl podidea plânsul.

Și începu să plângă.

Când îl văzu plângând, Bai Xiao Huai intră în panică. Se aplecă imediat lângă el și începu să-l liniștească:

– Xiao Song Yi, nu plânge, nu plânge, nu plânge.

– Atunci fii soția mea!

– Nu.

– Uuu… pleacă! Nu-mi mai pasă de tine! Nu mă mai joc cu tine! Uuu…

– Nu spune asta. Xiao Song Yi, nu am spus că nu ne mai jucăm.

– Ești supărat pe mine! Uuu…

Bai Xiao Huai nu înțelegea nimic. De ce era atât de supărat?

De cealaltă parte, Jian Xiao Song Yi era convins că Huai Ge nu mai voia să se joace cu el, iar asta îl făcea și mai nefericit.

Cei doi se îmbrânciră.

Când îngrijitoarea cea frumoasă se întoarse și văzu scena, se sperie și îi despărți imediat.

Când Tang Qing Qing și Wen Zhimian ajunseră, unul dintre copii stătea pe scaun, privind fix pe fereastră, cu fața complet impasibilă. Celălalt era îngropat în brațele îngrijitoarei, plângând fără să-și mai tragă sufletul.

Tang Qing Qing simți cum i se strânge inima și îl luă repede pe Jian Xiao Song Yi în brațe:

– Puiule, e bine. Nu plânge, e bine.

Wen Zhimian aruncă o privire spre Bai Xiao Huai, apoi zâmbi blând și o întrebă pe educatoare:

– S-au certat cei doi copii?

– Ah… educatoarea oftă.

– De obicei se înțeleg foarte bine, dar nu știu ce s-a întâmplat azi. I-am întrebat de ce se bat, dar nu spun nimic.

Wen Zhimian încuviință din cap:

– V-ați dat multă silință, doamnă. Îi luăm noi acasă, bine?

– Da, da, doar că… un alt copil a fost și el lovit, iar părinții lui ar trebui să ajungă în curând.

Aproape în același moment, se auzi o voce iritată:

– Cine?! Cine mi-a lovit băiatul?!

Wen Zhimian se întoarse și înclină ușor capul:

– Domnule, îmi pare rău. Fiul meu a avut un conflict cu al dumneavoastră.

Bărbatul pufni disprețuitor:

– Arătați atât de delicat și totuși copilul dumneavoastră e atât de needucat? Xiong Haizi, vino aici! Spune cine ți-a făcut asta!

Ursul Gras dădu din cap și arătă cu degetul:

– El!

– Te uiți la el ca la un urs, du-te și lovește-l înapoi!

Toți adulții rămaseră înmărmuriți de această „metodă”.

Jian Song Yi, gâfâind, strigă:

– Nu-l lovi pe Huai Ge! Ursul Gras m-a lovit primul! De ce îl certați doar pe Huai Ge?! Dacă vreți să-l loviți pe Huai Ge… uuu… nu aveți voie să-l loviți pe Huai Ge!

Ochii lui Wen Zhimian se îngustară ușor. Îl opri pe copil și îl privi pe bărbat.

– Domnule, așa vă învățați copilul? Este adevărat că bătaia nu este corectă din partea fiului meu, dar acum înțeleg situația. Nu cred că există vreun motiv pentru a bate pe cineva din răzbunare. Ați auzit și dumneavoastră — copilul dumneavoastră l-a lovit primul pe fiului prietenului meu. Așadar, cred că ambele părți au greșit. Ceea ce trebuie să facem acum este să îi învățăm cum să rezolve corect problemele pe viitor, nu să ne descărcăm nervii. Ce părere aveți?

Bărbatul râse batjocoritor.

– Ce tot spui? Copii? Ce vrei să zici? Că fiul meu a lovit primul?

– Dacă îmi amintesc bine, grădinița are camere de supraveghere. Dacă aveți timp, putem sta să le vizionăm.

– …Sunt ocupat!

– Vom acoperi cheltuielile medicale conform facturii de la spital. Este responsabilitatea noastră. În ceea ce privește faptul că fiul dumneavoastră a rănit un alt copil, ne rezervăm dreptul de a investiga, deoarece copiii încă pot fi educați. Dar dacă o astfel de situație se va repeta, voi merge până la capăt. Sper că îl veți învăța o lecție.

După ce termină, nu mai avea niciun chef să continue discuția cu un om atât de nerezonabil. Se întoarse și spuse blând:

– Xiao Huai, vino aici. Ține-l pe tata de mână, mergem acasă.

Bai Xiao Huai fu ascultător și îl apucă de mână pe tatăl său Omega.

Jian Xiao Song Yi era încă îngropat în brațele lui Tang Qing Qing, plângând jalnic.

Wen Zhimian se apropie de el cu un zâmbet mic și îl mângâie pe spate.

– De ce plânge Xiao Song Yi?

– Uuu… unchiule Zhimian…Huai Ge e un  mare răufăcător…

– De ce este Huai Ge un răufăcător?

– Uuuuu… hic…

Jian Xiao Song Yi izbucni din nou în plâns.

Wen Zhimian își înclină capul și îl privi pe Bai Xiao Huai, care stătea lângă el, cu buzele strânse și fața serioasă. Zâmbi ușor, cu o urmă de șiretenie.

– De ce arăți atât de mult ca tatăl tău Alpha? La bine și la rău, la fel?

Bai Xiao Huai răspunse în sfârșit:

– Tata este cel mai puternic din lume.

Wen Zhimian își plecă puțin capul, iar zâmbetul i se revărsă la colțul buzelor.

– Da. Tăticul tău este cel mai puternic din lume.

Când ajunseră acasă, Bai Han stătea pe canapea și citea documente. Ridică privirea și văzu cele două „găluște” mici în stare jalnică. Își arcui o sprânceană.

– Pe voi doi trebuia să vă bată cineva de mult.

Wen Zhimian îl fulgeră cu privirea. Bai Han zâmbi și își coborî capul înapoi la documente. Wen Zhimian scoase camera și o îndreptă spre cei doi.

– De ce v-ați bătut astăzi?

Jian Xiao Song Yi era gata să se simtă nedreptățit, dar când auzi întrebarea, își schimbă imediat expresia și începu să plângă.

– Uuuuu… Xiao Song Yi nu se mai joacă niciodată cu Huai Ge. Huai Ge nu îl place pe Xiao Song Yi… uuu… Xiao Song Yi e atât de trist… uuu…

Doamna Tang îl luă imediat în brațe, îndurerată. Bai Xiaohuai continua să stea cu buzele strânse. Wen Zhimian era extrem de răbdător. Se aplecă la nivelul lui.

– Spune-i lui tata. De ce te-ai certat cu XiaoSong Yi?

– …

– Nu te-a învățat tata că atunci când un adult întreabă ceva, trebuie să răspunzi?

Vocea lui era blândă și calmă.

Bai Xiao Huai murmură:

– Xiao Song Yi a spus că vrea să mă ia de soție. Dar eu nu vreau.

Tonul serios al micuțului îl făcu pe Wen Zhimian să rămână o clipă fără reacție, apoi izbucni într-un râs ușor.

– Dar nu spuneai că îl placi cel mai mult pe Xiao Song Yi? De ce nu vrei?

– Pentru că tata a spus că atunci când îți iei soție, trebuie să o protejezi. Eu nu vreau ca Xiao Song Yi să mă protejeze. Eu vreau să-l protejez pe Xiao Song Yi. De aceea nu vreau să fiu soția lui.

Wen Zhimian întoarse camera spre Bai Han.

– Domnule, îmi explicați de ce discutați lucruri atât de serioase cu un copil de patru ani?

Bai Han ridică privirea și zâmbi direct în cameră.

Zâmbetul lui cald era rezervat doar pentru Wen Zhimian.

– Dacă iei o soție, trebuie să o protejezi. Nu am greșit. Xiao Huai a făcut bine. Dacă gândește așa, este vrednic să fie fiul meu.

– Încă vorbești despre asta ?!

– Bine, nu mai vorbesc.

Bai Han zâmbi indulgent la vederea lui Wen Zhimian care se prefăcea supărat.

Apoi își întoarse privirea serioasă către Bai Xiao Huai.

– Xiao Huai, nu te-a învățat tata să ai grijă de Xiao Song Yi și să-l protejezi?

– Da.

– Atunci de ce l-ai lăsat să plângă?

Bai Xiao Huai își plecă capul, puțin vinovat.

– Tata a adus o jucărie nouă. Te joci cu Xiao Song Yi și îl împaci, bine?

– Pot…

– Nu. Ești mai mare decât Xiao Song Yi. Tu trebuie să cedezi și să ai grijă de el. Asta este responsabilitatea ta ca frate mai mare. Ai înțeles?

Bai Xiao Huai tăcu o clipă. Se gândi serios, apoi dădu din cap.

– Am înțeles.

Luă jucăria nouă și ieși din cameră.

Wen Zhimian îl privi pe Bai Han cu o expresie ciudată.

– De ce ești atât de sever? Mai târziu, Xiao Huai nu o să te mai placă.

Partea a 3-a

– Ești prea blând cu amândoi, așa că trebuie ca eu să fiu puțin mai strict. Altfel cum îl învăț să fie un bărbat adevărat? În plus, Xiao Huai mă admiră.

– Măcar atât.

Wen Zhimian își coborî privirea și începu să butoneze camera, îndreptându-se încet spre canapea.

– Azi a spus că ești cel mai puternic om din lume.

– Și tu ce i-ai răspuns?

Wen Zhimian își plecă ușor capul. Zâmbi discret, iar la colțul buzelor i se formă o mică gropiță.

– Am spus: da, tatăl tău este cel mai puternic din lume.

Își ascunsese mereu admirația pentru Bai Han, dar niciodată nu se micșorase pe sine. Era suficient de bun.

Acea forță interioară îl ajuta să înfrunte totul cu calm și, în același timp, îl învățase pe Bai Han — un bărbat închis emoțional — să-și deschidă inima și să simtă bucuriile și durerile lumii.

Wen Zhimian pășise blând în lumea lui Bai Han.

Anii de căsnicie îl făcuseră mai matur, mai liniștit, dar nu-i șterseseră niciodată senzația aceea de tinerețe.

Zâmbetul lui îi mișcă inima lui Bai Han.

După ce îl trimisese pe puștiul cel mic în camera de alături, îl prinse brusc pe Wen Zhimian de încheietură și îl trase în brațele lui.

Îl îmbrățișă și râse înfundat.

– Oprește filmarea. Cel din spatele camerei nu trebuie înregistrat.

Obrajii lui Wen Zhimian se colorară într-un roșu pal. Ușa se închise.

Mirosul feromonilor umplu încet întreaga cameră iar ei se lăsară purtați de acel moment.

Până când, într-un final, parfumul feromonilor se risipi.

Bai Han îl ținea încă strâns în brațe.

– Astăzi a fost o zi bună.

Wen Zhimian devenise tată, dar pentru Bai Han părea că există doar ei doi, ca în perioada în care erau îndrăgostiți.

Wen Zhimian se lipi de el și îl îmbrățișă de talie.

– Han Ge, voi pleca în Orientul Mijlociu pentru misiune medicală.

Mâinile lui Bai Han încremeniră. Nu voia să-l lase să plece. Instinctul îi spunea să refuze, dar promisese că îl va respecta.

– Mm.

În acel sunet scurt, Wen Zhimian simți un soi de supărare copilărească și râse.

– Han Ge, când mă întorc, mai facem un copil?

– Bine. Îți fac un copil la fel de răsfățat ca tine.

– Xiao Huai o să fie gelos.

– Nu. Copilul ăla seamănă cu mine.

– Ești tare mândru, nu?

– Normal. Fiul meu seamănă cu mine. Și va fi, cu siguranță, cel mai bun om din lume.

– Han Ge.

– Hm?

– Tu crezi că, atunci când vom îmbătrâni, o să ne iubim la fel?

– Da. Ne vom iubi o viață întreagă. Chiar și când părul nostru va fi alb, eu tot te voi iubi.

…

Când Wen Zhimian plecă pentru prima dată în Orientul Mijlociu, războiul se suspendă după doar trei luni.

Când se întoarse, descoperi că Bai Han cumpărase o mulțime de lucruri pentru cei doi copii.

Privind un bărbat de aproape un metru optzeci aranjând cu seriozitate camera copilului, nu se putu abține să nu râdă.

Autoritatea lui Bai Han nu suporta provocări, așa că îl ridică în brațe fără un cuvânt și îl duse în dormitor.

Doar că… poate momentul potrivit nu venise. Nu reușiră niciodată să-i ofere lui Bai Xiaohuai un frate sau o soră.

Dar nu se grăbeau. Erau încă tineri. Aveau timp.

Wen Zhimian începu să-l învețe pe Bai Xiao Huai pianul, iar pe Jian Xiao Song Yi desenul. Îi învăța pe amândoi, împreună.

De fiecare dată când îi vedea inseparabili, râdea și îi spunea lui Tang Qing Qing:

– Ce-ar fi să comandăm verighete de pe acum?

Tang Qing Qing râdea încântată:

– Da, da! Ne potrivim de pe acum! Când cresc, îi căsătorim și noi plecăm să ne bucurăm de viață.

Wen Zhimian zâmbi și spuse:

– Bine.

Dar înainte ca acea zi să ajungă, veni vestea că războiul reizbucnise.

După ce văzuse cruzimea războiului, Wen Zhimian plecă fără ezitare.

În ziua în care plecă, toți credeau că este ca de obicei, așa că despărțirea fu scurtă și obișnuită.

Bai Han se întoarse cu iubitul său. Bai Huai se întoarse acasă cu tatăl lui.
Jian Song Yi se întoarse și el cu unchiul Zhimian, spunându-i că în sfârșit poate cânta ,,Little Star”.

Dar niciunul dintre ei nu îl mai întâlni.

Când ajunseră, îi aștepta vestea despre un erou căzut la datorie și o urnă funerară.

Bai Xiao Huai, care aproape că nu plânsese niciodată în copilărie, plânse.

Și când plânse, nu avea pe nimeni lângă el.

Bunicii lui erau în altă țară și nu puteau reveni la timp. Bunicul era ocupat cu ceremonii, cu omagii oficiale, cu tot felul de primiri. Mătușa era ocupată cu aranjamentele funerare.

Iar Bai Han… dispăruse.

Nimeni nu știa unde plecase. O lună întreagă nu putu fi contactat.

Când se întoarse, era un alt om.

Înainte, deși era rece și puternic, în adâncul ochilor lui exista mereu lumină. Exista o tandrețe pe care nu o putea ascunde din cauza iubirii lui.

Acum rămăsese doar un abis.

Când Bai Xiao Huai plânse și îl întrebă dacă tatăl său Omega devenise o stea, el spuse doar:

– Nu, Bai Huai. Ascultă-mă. Când mori, dispari pentru totdeauna. Nu devii o stea. Cei morți nu te mai însoțesc. Te părăsesc pentru totdeauna.

Atunci tatăl lui Omega îl părăsise pentru totdeauna?

De ce?

Bai Huai putu doar să verse o lacrimă.

Pentru prima dată în viața lui, înțelese ce înseamnă pierderea.

Și pentru prima dată, înțelese disperarea.

În prima zi, Bai Han plecă din Nancheng. Se transferă în Nord.

După moartea lui Wen Zhimian, urcă două trepte dintr-odată.

De atunci, urcă pas cu pas.

Unii încercară să-l împingă spre alte relații.

Unii, cu maniere elegante, care se credeau blânzi și cultivați, se prezentară în fața lui Bai Han. Unii chiar semănau puțin cu Wen Zhimian.

Bai Han nu le aruncă nici măcar o privire.

În cele din urmă, oamenii renunțară.

Iubirea rămase doar iubire.

Dar iubirea doare.

Cel mai rănit fu Bai Huai, care avea doar șase ani.

La șase ani, Bai Huai avea lângă el doar un Jian Song Yi de cinci ani.

În acea noapte, în vila imensă, Bai Xiao Huai stătea singur în pat și îmbrățișa fotografia tatălui său, plângând în hohote.

Fusese învățat să fie matur de mic. Fusese mai matur decât alți copii.

Dar avea doar șase ani.

Își dorea ca tatăl său Omega să se întoarcă, sau ca tatăl său Alpha să-l ia în brațe.

Voia pe cineva. Pe oricine. Era trist și voia să plângă.

Dar tatăl său spusese că un bărbat trebuie să fie puternic și să nu plângă.

Lacrimile îi îmbibau așternuturile. Își mușcă buzele subțiri.

Era atât de singur încât putea doar să plângă pentru a-și liniști durerea.

Casa era prea mare. Noaptea de toamnă prea rece.

Tremura sub pătură.

Când ușa se deschise, nu observă.

Știu doar că pătura se ridică ușor, iar o mică siluetă se strecură înăuntru. Pătura căzu la loc.

În întuneric, micuța siluetă îl îmbrățișă. Îmbrățișarea era moale și caldă.

Mâinile mici îl bătură stângaci pe spate.

– Huai Ge, dacă vrei să plângi, plângi. Xiao Song Yi va fi aici.

În acel moment, copilul care se abținuse atât de mult izbucni:

– Xiao Song Yi… tatăl meu Omega a plecat… iar tatăl meu Alpha nu mă mai vrea. O să rămân singur.

Dacă ar fi știut să scrie cuvântul singurătate, l-ar fi scris pe toți pereții camerei.

Micuțul îl strânse mai tare în brațe. Vocea îi era copilărească, dar serioasă:

– Nu. Huai Ge nu va fi singur. Xiao Song Yi va rămâne mereu cu Huai Ge. O viață întreagă. Zece vieți. O sută de vieți. O mie de vieți. Zece mii de vieți.

– Xiao Song Yi… îmbrățișează-mă.

– Bine! Te îmbrățișez tare! Foarte tare!

Mâinile micuțului erau scurte, dar îl strângeau cu toată puterea.

Bai Huai nu știa cât timp plânsese. În cele din urmă își șterse lacrimile.

– Jian Song Yi.

– Hm?

– Eu, când voi crește, voi fi adult.

– Atunci creștem mari împreună!

– Nu. Eu vreau ca tu să rămâi copil.

– De ce?

– Fără motiv. Hai să dormim.

– Bine! Îți cânt un cântec de leagăn, ca unchiul Zhimian!

– Bine.

– Huai Ge.

– Hm?

– La mulți ani.

– Mulțumesc, Xiao Song Yi.

În acea noapte, vocea copilărească cântă stângaci cântecul de leagăn.

Și totuși, copilul care adormi primul fu cel care cânta.

Acel copil, poate cel mai fericit copil din lume, știa mereu să împartă jumătate din fericirea lui cu acel copil singur.

Se strecura în fiecare noapte să doarmă cu Bai Xiao Huai.

Își aduna toate lucrurile preferate într-o cutie și le târa în camera lui Bai Xiao Huai.

Își ruga părinții să pregătească daruri pentru el la fiecare sărbătoare și trimitea binecuvântări în locul lui.

Le spunea tuturor că Bai Huai are cel mai bun prieten.

Era primul care lupta pentru Bai Huai. Primul care certa pentru Bai Huai.
Primul care sângera pentru Bai Huai.

Rămânea mereu lângă el. Atâta timp cât Bai Huai nu pleca.

Și totuși, din acea noapte înainte, au crescut și au devenit adolescenți complet diferiți, dar, în esență, au rămas la fel.

Copilul din copilărie îl învățase blândețea, bunătatea și iubirea.

El nu a uitat niciodată.

De aceea, în această viață, chiar dacă au greșit și s-au despărțit, s-au întâlnit din nou.

Copilul care cântase cântecul de leagăn și-a împlinit promisiunea.

O viață.
Zece vieți.
O sută de vieți.
O mie de vieți.
Zece mii de vieți.

Va rămâne mereu alături de Huai Ge.