Ar putea fi imaginația mea, dar Callum pare puțin stânjenit. Blake, însă, zâmbește, stând relaxat, cu o gleznă sprijinită pe genunchi, iar din nou îmi amintește de o pisică, de data aceasta, o pisică care a găsit câțiva șoareci cu care să se joace, iar oricare ar fi această stare, nu poate însemna nimic bun pentru mine.
— Știi, nu te-am luat drept cineva care s-ar angaja într-o astfel de tradiție arhaică, Callum, spune Blake.
— Da, ei bine, o va ține în siguranță până când vom putea obține Inima Lunii.
— Inima Lunii. Da. Acesta este motivul.
Ochii lui Blake strălucesc în lumina focului, iar tonul lui spune clar că nu crede niciun cuvânt.
— Ce? întreb.
— Îți spun când ajungem sus, spune Callum, ridicându-se.
-Haide, a fost o noapte lungă. Trebuie să fii obosită.
— Chiar ar trebui să-l provoci pentru titlu, știi, spune Blake.
Callum se întoarce.
— Pe cine?
Tonul lui este calm, dar sub el se simte tensiunea.
— Pe Rob, desigur, răspunde Blake, ridicându-și paharul de vin.
-Pe cine altcineva?
— Asta ar cauza probleme, și știi asta.
— Ești secundul de drept la comandă. O să creadă că ești slab.
— Doar bărbații slabi simt nevoia să-și afirme dominația.
— Pentru o dată, tu și cu mine suntem de acord asupra a ceva, spune Blake.
– Alții nu. Trebuie să joci jocul uneori, Callum.
— Și ar trebui să iei o pauză de la joc din când în când, Blake. Există lucruri mai importante decât puterea.
Privirea lui Blake cade asupra mea pentru o clipă, iar un zâmbet lent îi înflorește pe buze.
— Nu pentru mine, spune el.
Pleoapele îmi sunt grele când eu și Callum ne oprim pe o scară îngustă, luminată de torțe, în interiorul turelei castelului. Respirația mi se aburește în față, dar urcarea anevoioasă mă încălzește și mă epuizează în același timp, iar Callum nici măcar nu pare afectat.
— Ai spus că există o problemă, spun, înăbușindu-mi un căscat.
— Da, răspunde el, împingând o ușă mică de lemn.
-Poate aștepta până dimineață.
Mă împinge ușor înăuntru.
Camera este mică și plină de cărți, cu grămezi împrăștiate pe birou, pe raftul șubred de lângă el și chiar pe podea, iar lipit de perete se află un pat îngust de o persoană. În aer plutește un miros familiar pe care nu reușesc să-l identific.
— Poate Blake să se descurce cu adevărat cu Magnus? întreb.
Un fior de ură îmi străbate corpul când mă gândesc la lupul care a dat buzna în dormitorul meu din Ținuturile de Graniță, la amenințările lui, la felul în care mi-a invadat spațiul.
Callum, în schimb, a fost blând cu mine, dar l-am văzut în ringul de luptă și știu că ar putea deveni terifiant într-o clipă.
Blake, pe de altă parte, pare altfel, mai rece, mai calculat, ca o lamă bine ascuțită.
— Blake are influență asupra multor Lupi de aici, spune Callum.
Privirea lui se oprește asupra lumânării care pâlpâie pe noptieră, ca și cum ceva l-ar deranja, înainte să continue:
— Are ceva împotriva lui Magnus. Nu știu ce, dar dacă cineva îl poate ține sub control fără să-l ucidă și să piardă sprijinul clanului său, acela este Blake.
Când deschide dulapul, un mârâit înăbușit îi vibrează în piept.
Este plin de haine.
— Nenorocitul știa că voi fi de acord să stai aici, spune el.
– A pus pe cineva să pregătească camera.
Scoate o cămașă de noapte albă și mi-o întinde.
Pare să fie exact pe mărimea mea.
— E curată.
— Oh… mulțumesc.
Mă mișc de pe un picior pe altul, iar Callum își mușcă interiorul obrazului.
Pentru prima dată de când l-am cunoscut, pare nesigur, ca și cum nu știe ce urmează să facă.
Aerul dintre noi se schimbă.
Devine mai dens.
Mai personal.
— Ăăă… poți pleca acum, spun.
Ochii i se măresc ușor, apoi un zâmbet lent îi luminează chipul.
— Ce? întreb, încrucișând brațele.
— N-am mai fost concediat de când eram un băiețel care își sâcâia părinții, spune el.
Își înclină capul și se îndreaptă spre ușă, dar se oprește în prag.
— Vin să te iau mâine dimineață. Și vom vorbi despre condiția mea de a avea propria ta cameră. Dacă ești de acord, îți voi arăta domeniul.
— Și dacă nu sunt?
Ridică o sprânceană.
— Vei împărți o cameră cu mine pentru tot restul timpului tău aici.
Ceva în expresia lui se schimbă, iar eu mă întreb dacă îmi poate auzi pulsul accelerându-se.
— Noapte bună, Prințesă, spune el, cu vocea ușor răgușită.
Iese din cameră și închide ușa în urma lui.
Gândul de a fi trasă în poala lui, de a simți din nou coapsele lui tari sub ale mele, îmi trece prin minte și îl alung imediat.
— Noapte bună, șoptesc.
Deși nu răspunde, sunt sigură că, având auzul lui de lup, m-a auzit.


mulțumesc pentru răsfăț ..