Trecuseră deja câteva zile de când mătasea cu care era ea obișnuită fusese înlocuită cu haine aspre. Elena învățase repede că, la fermă, timpul se măsura în dureri de spate și palme bătătorite, însă cea mai mare provocare rămânea el.
Singurul lucru pe care l-am dorit vreodată.
Cuvintele lui Cassian îi rămăseseră înfipte în minte ca un ghimpe. Îl urmărea pe ascuns în timp ce el despica lemne, încercând să descopere în mișcările lui vreo urmă din acea „dorință”, dar nu găsea nimic. Cassian era o stâncă de gheață. O privea ca pe o povară, iar asta o făcea să creadă că totul fusese o bătaie de joc, o ironie aruncată pentru a-i zdrobi și ultima fărâmă de mândrie.
Dacă m-ar fi dorit, nu m-ar fi lăsat să sângerez în cizmele astea, gândea ea cu obidă, strângând în pumn o coajă de pâine pe care o „salvase” de la micul dejun.
Păși în curte, simțind noroiul jilav sub tălpi. Cocoșul negru era la post, chiar în fața hambarului, cu gâtul întins. Elena se opri și, cu o mișcare rapidă, aruncă prima bucată de pâine. Pasărea încremeni, apoi se repezi să o înghită. Elena mai aruncă o bucată, ceva mai departe, croindu-și drum spre cuibare.
— Vezi? Nu suntem atât de diferiți, murmură ea, intrând în hambar în timp ce „bestia” era ocupată.
— Și tu, și eu… facem orice pentru o fărâmă de bunătate.
Când ieși cu coșul de ouă, cocoșul o privi aproape cu respect, așteptând următoarea porție. Elena îi mai aruncă restul de coajă, simțind o satisfacție mică, dar reală. Era prima ei victorie la fermă.
Din umbra grajdului, Cassian o privea. Sprijinit de tocul ușii, îi urmărise întreaga scenă. Văzuse cum îi tremurau degetele când rupea pâinea la masă și cum o ascunsese repede în buzunar, crezând că el nu observă nimic.
Un colț al gurii i se ridică într-un gest care, dacă Elena l-ar fi văzut, l-ar fi numit zâmbet, dar era mai mult de atât: o sclipire de mândrie crudă.
Învață, gândi el, urmărind-o cum pășește cu grijă prin noroi. Învață să furi, să mituiești, să supraviețuiești. Îi plăcea că ducesa începuse să aibă secrete. Îi plăcea că, în loc să plângă și să-l roage să o scape de pasăre, alesese să devină o mică hoață. Era prima dovadă că sângele de Astrea nu era doar apă de trandafiri, ci avea și un sâmbure de oțel care începea să iasă la suprafață sub presiunea fricii.
Se îndreptă de spate și își șterse zâmbetul de pe chip înainte ca ea să se apropie de el. Nu voia să-i ofere satisfacția de a ști că este mulțumit. Voia să o păstreze în acea stare de alertă, să o facă să creadă că se află mereu la un pas de a fi pedepsită.
— Mișcă-te, Elena, spuse el când ea ajunse în dreptul lui, vocea revenindu-i la tonul de comandă obișnuit.
— Avem de curățat grajdul cailor azi. Lasă ouăle și pune mâna pe lopată.
O văzu cum își încleștează maxilarul și cum ochii îi aruncă scântei de furie. Era exact ce voia. O Elena furioasă era o Elena vie, o Elena care lupta, iar el avea nevoie de toată lupta ei pentru zilele ce aveau să vină.
Grajdul era întunecat și mirosea greu, a fân rânced și sudoare de cal. Cassian îi aruncă o lopată grea, al cărei mâner de lemn era plin de așchii.
— Curăță boxele. Toate trei.
Elena își înghiți replica acidă. Se simțea mică și neajutorată lângă caii imenși, dar furia o împingea înainte. Începu să muncească, lovind cu lopata în podeaua de piatră cu o determinare disperată. Transpirația îi curgea pe șira spinării, iar palmele începuseră să-i usture. Cassian era la doar câțiva metri distanță, verificând potcoavele unui armăsar murg, ignorând-o complet, sau cel puțin așa credea ea.
Tragedia se petrecu într-o fracțiune de secundă.
Elena încercă să ridice o lădiță grea de lemn, tivită cu o bandă de metal ruginit, care stătea într-un colț întunecat. Piciorul îi alunecă pe piatra umedă, iar marginea ascuțită a metalului îi tăie postavul rochiei și pielea fină de pe pulpa piciorului.
Un geamăt ascuțit îi scăpă printre buze, iar Elena se prăbuși în genunchi, strângându-și piciorul. Sângele începu să păteze imediat materialul gri al rochiei.
Cassian fu lângă ea înainte ca ea să apuce să realizeze ce se întâmplase. Nu spuse nimic, dar fața lui era o mască de piatră. Îi îndepărtă mâinile cu o forță calmă și privi rana. Era adâncă și urâtă.
— Ești un dezastru, Elena, mârâi el, dar vocea lui nu mai avea tăișul de dinainte; vibra joasă, aproape de o spaimă ascunsă.
— Lasă-mă! E doar o zgârietură!, încercă ea să se opună, dar lacrimile îi inundau ochii de durere.
— Te bucuri, nu? Te bucuri că acum sunt și mai inutilă!
— Taci!, tună el, ridicând-o de jos ca pe o păpușă de cârpă.
O luă în brațe, strângând-o la pieptul lui lat. Elena își îngropă involuntar fața în gâtul lui, simțind mirosul de piele și tutun. O cără până în casă cu pași mari, urcă scările și o depuse pe patul din camera ei.
Se întoarse în câteva minute cu un lighean cu apă caldă, feșe albe și o sticluță cu un lichid chihlimbariu. Îi ridică poalele rochiei până deasupra genunchiului, iar Elena înlemni. Niciun bărbat, în afară de medicii curții, nu-i mai văzuse pielea atât de mult.
Cassian începu să-i curețe rana cu o delicatețe care o lăsă fără suflare. Degetele lui mari, bătătorite de muncă, abia dacă atingeau carnea tăiată. Se uita la piciorul ei cu o intensitate sălbatică, de parcă fiecare picătură de sânge care se scurgea era o jignire personală adusă lui.
— O să te doară.
Își ridică privirea spre ea.
Ochii lui erau ca două flăcări reci. Elena nu se putu uita în altă parte. Era un magnetism periculos în felul în care o îngrijea, o grijă posesivă care o făcea să se simtă, pentru prima dată de când ajunsese la fermă, ca ceva prețios.
După ce o pansă, Cassian se ridică fără să spună un cuvânt și plecă. Elena rămase singură în liniștea camerei, cu inima bătându-i în urechi.
Când umbrele se lungeau pe pereți, ușa se deschise din nou. Cassian intră cărând un teanc de cărți vechi, cu coperți de piele roasă, și le trânti pe marginea patului.
— N-ai voie să te ridici trei zile. Dacă te prind că pui piciorul jos, te leg de tăblia patului.
Tonul lui era sec.
Elena se uită uimită la cărți. Erau titluri despre istorie, poezie și tactici militare.
— De unde le ai?, șopti ea.
— Nu contează. Citește. Ai vrut să fii utilă? Învață ceva ce nu implică să zâmbești la baluri. O să am nevoie de mintea ta, dacă de picioare nu ești capabilă să ai grijă.
Se întoarse să plece, dar se opri în prag, fără să privească înapoi.
— Pâinea e pe masă. Mănânc-o tu pe toată. Cocoșul poate să mai aștepte.
Elena rămase singură în semiîntunericul mansardei, cu degetele tremurânde pe coperta aspră a uneia dintre cărți. Durerea din picior începuse să se domolească, lăsând loc unei revelații care o făcu să roșească mai tare decât o palmă peste obraz.
Știa.
Nu fusese doar o bănuială. Cassian o urmărise în fiecare dimineață. Își aminti cum, a doua oară când îndrăznise să intre în hambar, cocoșul acela blestemat sărise din nou la ea, mai furios ca prima dată. Se împiedicase de o lădiță, scăpând coșul din mână, în timp ce pasărea îi ciupea gleznele.
Atunci auzise un sunet pe care nu-l va uita niciodată: râsul lui Cassian. Nu fusese un râs vesel, ci unul scurt, gutural, care răsunase în curtea goală ca o sentință. O privise cum se lupta cu o pasăre de curte și nu făcuse nimic să o ajute.
Atunci se născuse ideea. Din disperare, se gândise la singura monedă de schimb pe care o avea la dispoziție: pâinea lui. Furase prima bucată cu inima în gât, convinsă că, dacă o prinde, va urma o confruntare colosală. Știa că el avea resurse, dar de fiecare dată când ea îndrăznise să ceară un alt fel de mâncare sau ceva mai apropiat de delicatesele de la curte, Cassian o retezase scurt. Îi spusese, cu o răceală tăioasă, că trebuia să învețe să aprecieze puținul pe care îl avea și să se obișnuiască cu noua ei viață.
Dar, de data aceasta, el nu spusese nimic. O lăsase să creadă că era o hoață iscusită, în timp ce el, din umbră, savura spectacolul de la distanță. O privise cum se furișa și cum își risca porția pentru a îmblânzi o pasăre.
M-a lăsat să cred că îl păcălesc, se gândi ea, strângând cearșafurile cu putere. S-a uitat la mine cum mă umilesc împărțind mâncarea cu un animal, doar ca să vadă până unde pot merge.
Și totuși, acum, după ce o cărase în brațe cu o grijă pe care nu o arătase niciodată, îi adusese cărți. Nu haine de bal, nu bijuterii, ci hrană pentru mintea ei, pe care el o numise „utilă”.
Elena deschise prima carte. Pe prima pagină, scrisul era cursiv, dar ferm. Nu era numele lui, ci o însemnare veche de campanie, o dată și un loc pe care istoria probabil le uitase, dar pe care el le purtase cu sine. Realiză brusc că acele cărți erau posesiunile lui de preț, adunate cu trudă, probabil în anii de război, salvate din biblioteci incendiate sau schimbate pe rații de mâncare în tranșee.
Degetele ei mângâiară colțurile roase ale paginilor, îngălbenite de timp și de fum. Se opri o clipă, închipuindu-și-l pe Cassian nu ca pe bărbatul impunător care o domina acum, ci ca pe soldatul tânăr, obosit, stând lângă un foc de tabără pe jumătate stins. Îl vedea în minte cu spatele sprijinit de un copac, cu statura lui mare încovoiată deasupra acestor pagini mici, căutând în rândurile scrise o fărâmă de ordine în mijlocul haosului de pe front.
Câte nopți de veghe or fi trecut peste literele acelea? se întrebă ea, simțind un nod în gât.
Aceste cărți nu erau simple obiecte; erau martorii singurătății lui. El nu îi dădea doar ceva de citit ca să nu se plictisească; îi oferea singura parte din sufletul lui care rămăsese intactă după război.
Elena strânse cartea la piept. Pentru prima dată, nu mai simțea doar teama de el, ci o curiozitate dureroasă. Voia să știe ce citise, ce pasaje îi plăcuseră și dacă, în acele nopți reci de campanie, se gândise vreodată că, într-o zi, altcineva, în afară de el, va citi aceste cărți.
Își lăsă capul pe pernă, ascultând zgomotele casei de dedesubt. Cassian era acolo, în umbră: un bărbat care o dorea, o disprețuia și o proteja în același timp, un bărbat care îi cunoștea toate micile furturi și toate slăbiciunile, dar care, în loc să o zdrobească, îi lăsase cărți pe pat și îi bandajase rănile cu degete de catifea.
Pentru prima dată de când ajunsese la fermă, Elena nu se mai simți ca o ducesă exilată. Se simți ca o femeie care tocmai începuse un război mult mai periculos decât cel politic: războiul de a înțelege inima monstrului care o cumpărase.
Elena adormi târziu, cu una dintre cărțile grele sprijinită pe piept. Lumânarea se stinsese de mult, lăsând camera într-o întunecime deasă și apăsătoare, dar somnul nu îi aduse liniștea.
În vis, se afla în grădina de vară a domeniului Astrea, însă florile miroseau a fier vechi și moarte. Îl vedea pe tatăl ei stând lângă fântâna de marmură, cu spatele la ea, turnând dintr-o cupă de argint un lichid negru, vâscos, care transforma apa limpede într-o mocirlă otrăvită.
— E pentru binele nostru, Elena, îi șopti el fără să se întoarcă, iar vocea lui suna ca un hârșâit de lame.
Elena încerca să-l oprească, dar picioarele îi erau prinse în pământul care se crăpa sub ea, scoțând la suprafață chipurile palide ale soldaților trimiși la moarte. Apa neagră începu să inunde grădina, urcând pe rochia ei, sufocând strigătele de ajutor care se auzeau din depărtare. Simțea cum otrava îi ardea gâtul, iar tatăl ei se transforma încet într-o umbră rece care se topea în neant, lăsând-o singură în mijlocul masacrului pe care el îl provocase.
Un strigăt scurt, sugrumat de teroare, îi scăpă printre buze, în timp ce se zbătea în cearșafuri.
La parter, Cassian tresări pe prispa unde stătea de veghe. Nu era un sunet puternic, dar pentru urechea lui antrenată să audă foșnetul ierbii sub cizma unui inamic fu ca o explozie. Într-o clipă era deja pe scări. Inima îi bubuia în piept, o senzație de panică pură pe care nu o mai simțise nici măcar în mijlocul celor mai sângeroase bătălii.
Trânti ușa mansardei cu o forță care aproape o scoase din balamale.
— Elena!
Se repezi spre pat, gata să ucidă pe oricine s-ar fi aflat în cameră. Dar nu era nimeni. Doar ea, tremurând din toate încheieturile, cu ochii măriți de spaimă, privindu-l de parcă el ar fi fost cel care urma să o rănească.
Cassian încremeni la marginea patului. Respirația îi era grea, sacadată. Când înțelese că fusese doar un vis, mânia lui se transformă în ceva mult mai greu de controlat.
— Ai urlat, spuse el, încercând să-și recapete vocea aspră, deși era limpede că fusese la un pas de a-și pierde mințile de frică pentru ea. — Am crezut că…
Nu își termină propoziția. Se așeză pe marginea patului, lăsându-și umerii să cadă.
Elena se ridică ușor, uitând de rana de la picior. În întuneric, intensitatea cu care el o privea era aproape palpabilă.
— A fost doar un coșmar, șopti ea, cu vocea răgușită.
Cassian nu se mișcă. Întinse o mână, vrând parcă să-i atingă fața, dar se opri la câțiva centimetri de pielea ei.
— Dormi, Elena, murmură el, iar vocea îi era atât de joasă încât abia o auzi.
— Nu plec nicăieri. Stau aici până răsare soarele. Nimeni nu o să se atingă de tine.
Și, pentru prima dată, Elena îl crezu, pentru că văzuse disperarea din ochii lui când intrase pe ușă. O dorea, o ura, dar, mai presus de toate, o păzea ca pe singura lui fărâmă de umanitate într-o lume plină de monștr
mulțumesc !