Trecuseră deja câteva zile de când mătasea cu care era ea obișnuită fusese înlocuită cu haine aspre. Elena învățase repede că, la fermă, timpul se măsura în dureri de spate și palme bătătorite, însă cea mai mare provocare rămânea el.
Singurul lucru pe care l-am dorit vreodată.
Cuvintele lui Cassian îi rămăseseră înfipte în minte ca un ghimpe. Îl urmărea pe ascuns în timp ce el despica lemne, încercând să descopere în mișcările lui vreo urmă din acea „dorință”, dar nu găsea nimic. Cassian era o stâncă de gheață. O privea ca pe o povară, iar asta o făcea să creadă că totul fusese o bătaie de joc, o ironie aruncată pentru a-i zdrobi și ultima fărâmă de mândrie.
Dacă m-ar fi dorit, nu m-ar fi lăsat să sângerez în cizmele astea, gândea ea cu obidă, strângând în pumn o coajă de pâine pe care o „salvase” de la micul dejun.
Păși în curte, simțind noroiul jilav sub tălpi. Cocoșul negru era la post, chiar în fața hambarului, cu gâtul întins. Elena se opri și, cu o mișcare rapidă, aruncă prima bucată de pâine. Pasărea încremeni, apoi se repezi să o înghită. Elena mai aruncă o bucată, ceva mai departe, croindu-și drum spre cuibare.
— Vezi? Nu suntem atât de diferiți, murmură ea, intrând în hambar în timp ce „bestia” era ocupată.
— Și tu, și eu… facem orice pentru o fărâmă de bunătate.
Când ieși cu coșul de ouă, cocoșul o privi aproape cu respect, așteptând următoarea porție. Elena îi mai aruncă restul de coajă, simțind o satisfacție mică, dar reală. Era prima ei victorie la fermă.
Din umbra grajdului, Cassian o privea. Sprijinit de tocul ușii, îi urmărise întreaga scenă. Văzuse cum îi tremurau degetele când rupea pâinea la masă și cum o ascunsese repede în buzunar, crezând că el nu observă nimic.
Un colț al gurii i se ridică într-un gest care, dacă Elena l-ar fi văzut, l-ar fi numit zâmbet, dar era mai mult de atât: o sclipire de mândrie crudă.
Învață, gândi el, urmărind-o cum pășește cu grijă prin noroi. Învață să furi, să mituiești, să supraviețuiești. Îi plăcea că ducesa începuse să aibă secrete. Îi plăcea că, în loc să plângă și să-l roage să o scape de pasăre, alesese să devină o mică hoață. Era prima dovadă că sângele de Astrea nu era doar apă de trandafiri, ci avea și un sâmbure de oțel care începea să iasă la suprafață sub presiunea fricii.
Se îndreptă de spate și își șterse zâmbetul de pe chip înainte ca ea să se apropie de el. Nu voia să-i ofere satisfacția de a ști că este mulțumit. Voia să o păstreze în acea stare de alertă, să o facă să creadă că se află mereu la un pas de a fi pedepsită.
— Mișcă-te, Elena, spuse el când ea ajunse în dreptul lui, vocea revenindu-i la tonul de comandă obișnuit.
— Avem de curățat grajdul cailor azi. Lasă ouăle și pune mâna pe lopată.
O văzu cum își încleștează maxilarul și cum ochii îi aruncă scântei de furie. Era exact ce voia. O Elena furioasă era o Elena vie, o Elena care lupta, iar el avea nevoie de toată lupta ei pentru zilele ce aveau să vină.
Grajdul era întunecat și mirosea greu, a fân rânced și sudoare de cal. Cassian îi aruncă o lopată grea, al cărei mâner de lemn era plin de așchii.
— Curăță boxele. Toate trei.
Elena își înghiți replica acidă. Se simțea mică și neajutorată lângă caii imenși, dar furia o împingea înainte. Începu să muncească, lovind cu lopata în podeaua de piatră cu o determinare disperată. Transpirația îi curgea pe șira spinării, iar palmele începuseră să-i usture. Cassian era la doar câțiva metri distanță, verificând potcoavele unui armăsar murg, ignorând-o complet, sau cel puțin așa credea ea.
Tragedia se petrecu într-o fracțiune de secundă.
Elena încercă să ridice o lădiță grea de lemn, tivită cu o bandă de metal ruginit, care stătea într-un colț întunecat. Piciorul îi alunecă pe piatra umedă, iar marginea ascuțită a metalului îi tăie postavul rochiei și pielea fină de pe pulpa piciorului.
Un geamăt ascuțit îi scăpă printre buze, iar Elena se prăbuși în genunchi, strângându-și piciorul. Sângele începu să păteze imediat materialul gri al rochiei.
Cassian fu lângă ea înainte ca ea să apuce să realizeze ce se întâmplase. Nu spuse nimic, dar fața lui era o mască de piatră. Îi îndepărtă mâinile cu o forță calmă și privi rana. Era adâncă și urâtă.
— Ești un dezastru, Elena, mârâi el, dar vocea lui nu mai avea tăișul de dinainte; vibra joasă, aproape de o spaimă ascunsă.
— Lasă-mă! E doar o zgârietură!, încercă ea să se opună, dar lacrimile îi inundau ochii de durere.
— Te bucuri, nu? Te bucuri că acum sunt și mai inutilă!
— Taci!, tună el, ridicând-o de jos ca pe o păpușă de cârpă.


mulțumesc !