Elena deschise ochii brusc, cu inima bătându-i în gât și respirația tăiată, de parcă apa neagră și otrăvită din visul ei ar fi urmat-o în realitate. Imaginea tatălui ei întorcându-i spatele era încă vie sub pleoape, un ecou dureros al trădării care o sfâșiase peste noapte.
Încercă să se ridice, dar corpul îi era greu, amorțit de spaima care nu voia să o părăsească. Se întoarse ușor pe o parte, căutând cu privirea întunericul familiar al camerei, dar încremeni.
Cassian era acolo.
Nu plecase după ce o strânsese în brațe ca să o liniștească. Rămăsese de veghe, prăbușit într-un scaun vechi de lemn, chiar lângă patul ei. Avea picioarele lungi întinse și brațele masive încrucișate peste piept, într-o postură de gardă care părea să spună că niciun monstru, real sau imaginar, nu va trece de el. Capul îi era lăsat pe spate, sprijinit de perete, iar ochii îi erau închiși. Părea un bărbat care purtase greutatea lumii pe umeri, dar acum, în somn, trăsăturile lui aspre se atenuaseră sub lumina slabă a zorilor.
Elena îl privi fără să respire. Realizarea o lovi ca o palmă: omul ăsta o păzise toată noaptea. Pe noptieră, lângă ea, stătea o cană de lut din care încă mai ieșeau aburi subțiri, umplând camera cu un miros înțepător de mentă.
Când cearșaful foșni, Cassian deschise ochii instantaneu. Privirea lui o pironi de pernă într-o fracțiune de secundă.
— Te-ai trezit, spuse el, vocea fiindu-i răgușită și joasă.
— Ai stat aici toată noaptea? șopti ea, simțind un nod în gât.
Cassian se ridică brusc, evitându-i privirea. Se duse spre fereastră, întorcându-i spatele masiv, și începu să-și îndrepte cămașa, vizibil inconfortabil că fusese prins „de veghe”.
— Nu te mai amăgi, Elena, mormăi el, fără să se întoarcă.
-Podeaua de jos scârțâie de te iau dracii și n-am putut să dorm de gura ta. Ai urlat ca și cum te tăia cineva.
Dar Elena văzu cum mâinile lui strângeau marginea ferestrei până când încheieturile i se albiseră. Știa că minte. Știa că tăcerea lui era un scut.
— De ce ai urlat în halul ăla? întrebă el brusc, întorcându-se spre ea cu o privire tăioasă.
-Chiar așa rău a fost visul ăla de te-ai zbătut toată noaptea?
Elena îngheță, cu degetele strânse pe marginea păturii. Realizarea că el îi auzise cele mai ascunse frici, rostite printre suspine de somn, o făcu să se simtă mai vulnerabilă decât oricând.
— A fost despre tata, șopti ea, vocea tremurându-i.
-Despre ce a făcut… Toți spun că a fost un monstru, că a ucis oameni nevinovați… și eu am crezut că e un erou, izbucni ea, vocea frângându-i-se într-un hohot uscat.
Cassian rămase o secundă încremenit, simțind cum fiecare suspin al ei îi înțeapă sufletul ca un ghimpe otrăvit. O privea și știa, cu o claritate care îl sufoca, faptul că el era autorul acestei distrugeri.
Făcu doi pași grei și se așeză pe marginea patului. Îi prinse încheieturile și o trase spre el, lipind-o de pieptul lui lat. Elena înlemni, simțindu-i inima bătând sub cămașa de in.
În timp ce o strângea, Cassian își închise ochii cu putere. Eu am făcut asta, își spuse el, iar gândul era o sentință. Dar în mintea lui, distrugerea lumii ei fusese singura cale să o salveze. Știa că, dacă nu ar fi trădat secretele tatălui ei, dacă nu ar fi expus totul într-un mod controlat, Elena ar fi fost omorâtă de către Alaric.
O strânse și mai tare, îngropându-și fața în părul ei ciufulit. Mai bine o știa așa, distrusă, plângând de dorul unui tată pe care îl crezuse un om de onoare, dar vie, aici, sub protecția lui, decât să o știe o amintire rece într-o groapă comună.
— Taci, Elena. Doar taci, îi mormăi el, luptându-se cu propria vinovăție care amenința să-l doboare.
Simțea cum cămașa i se umezește de lacrimile ei și, pentru prima dată, bărbatul se simți mic. O salvase de moarte, dar o condamnase la o suferință care îl făcea să se urască mai mult decât pe oricare dintre inamicii săi.
După ce ea ațipi la loc, epuizată, Cassian coborî în bucătărie. Pe masă zăcea o scrisoare primită în zori de la mama Elenei. O reciti, simțind cum îi fierbe sângele. Nu era o scrisoare de mamă care își plânge copilul. Era ordinul unui stăpân care își trimite animalul la tăiere ca să-și salveze pielea.
Elena, trebuie să înțelegi… situația noastră este disperată. De când tatăl tău a fost declarat trădător, nimeni nu ne mai privește în ochi. Singura noastră șansă ca noi să nu ajungem pe străzi este ca tu să faci un gest public de căință. Mergi la Prințul Alaric. Nu contează că te-a alungat. Îngenunchează în fața lui, imploră-l să te ierte pentru greșelile familiei noastre. Dacă el te vede umilită, poate va avea milă de restul de Astrea. Nu poți fi atât de egoistă încât să rămâi ascunsă la acea fermă în timp ce noi pierim aici sub greutatea rușinii…
Cassian pufni, un sunet între râs și dezgust.
— Egoistă? șopti el către flăcările din șemineu.
-Fata asta curăță grajduri și plânge până aproape leșină, iar tu o numești egoistă pentru că nu se duce să se lase măcelărită de Alaric pentru confortul tău?
Îl durea inima pentru ea, o senzație pe care o ura. Înțelegea acum că Elena nu fusese niciodată „bijuteria” familiei, ci doar moneda lor de schimb. Cât timp fusese frumoasă și bogată, o iubiseră. Acum că era prăbușită, o voiau umilită, doar ca să le servească drept paravan.
— Nu s-a schimbat nimic, mormăi el, aruncând hârtia parfumată în foc.
-Nobilii își mănâncă puii când le e foame de putere.
Privi cum scrisoarea se făcea scrum. O ura pe Elena pentru cine fusese, dar, în clipa aceea, o ura și mai mult pe mama ei pentru cine o forța să fie. Decisese: Elena nu va vedea niciodată aceste rânduri. Mai bine să-l creadă pe el un monstru care o ține prizonieră, decât să afle că propria mamă e gata să o arunce într-o cușcă cu lei doar ca să mai primească o invitație la ceai.
Se apucă să gătească, mișcările lui fiind pline de o furie mută. Pregăti o tartă cu brânză și ierburi, exact așa cum știa că îi plăcea ei la palat. Știa detaliul acesta dintr-o după-amiază de acum două zile, când Elena încercase să fie „subtilă”.
Își amintea cum ea stătuse sprijinită de tocul ușii, cu degetele încleștate pe bucata de turtă pe care plănuia să o ascundă, probabil ca să-și cumpere pacea cu cocoșul ăla afurisit. Ca să-i distragă atenția și să nu-l lase să vadă cum bagă firimiturile în buzunar, începuse să turuie vrute și nevrute despre mesele de la Capitală. Crezuse că el nu ascultă, că e prea ocupat ca să-i pese de „mofturile” ei de ducesă.
— „Bucătarul de la palat punea mereu cimbru sălbatic și o brânză maturată, tăiată fin, în tartele de după-amiază”, spusese ea atunci, cu o sclipire de dor în ochi, în timp ce îndesa rapid pâinea la spate. „Era singurul lucru care mă făcea să uit de eticheta aia sufocantă.”
Cassian nu ridicase ochii din treabă atunci, dar reținuse tot. O lăsase să creadă că l-a păcălit cu povestea ei, deși el văzuse exact momentul în care mâncarea dispăruse în buzunarul rochiei.
Urcă din nou în cameră și trânti tava pe marginea patului. Zgomotul metalului pe lemn o făcu pe Elena să tresară violent din somn, inima începând să-i bată nebunește sub coaste. Se uită la el cu ochii încă umflați de plâns, încercând să găsească în privirea lui bărbatul care o strânsese la piept cu atâta disperare mai devreme.
Dar bărbatul acela dispăruse. În fața ei stătea din nou soldatul rece, cu maxilarul încleștat și ochii ca gheața.
— Mănâncă, ordonă el, vocea fiindu-i ca un hârșâit de piatră, fără nicio urmă din vibrația joasă de acum câteva ore.
Elena clipi des, derutată de schimbarea lui radicală. Era ca și cum zidurile pe care ea crezuse că le dărâmase se ridicaseră la loc, mai înalte și mai groase ca înainte. Se simțea de parcă fusese aruncată dintr-o îmbrățișare caldă direct într-un râu înghețat.
Elena privi tarta. Aburii ridicau exact aroma aceea specifică, de ierburi arse și brânză topită, care îi inundase copilăria. Își simți stomacul strângându-se, dar confuzia era mai puternică decât foamea. Ridică ochii spre el, căutând o capcană.
— De ce ai făcut asta, Cassian? șopti ea, vocea fiindu-i încă răgușită de la plâns.
-Știu că mă urăști. Știu că abia aștepți să mă vezi prăbușită.
Cassian își încleștă maxilarul, privind spre peretele din spate, evitând-o. Imaginea scrisorii arzând în foc îi mai bântuia încă mintea.
— Nu-ți mai face atâtea iluzii, Elena. Nu e un gest de caritate.
— Atunci ce e? O metodă nouă de tortură? Să-mi amintești de tot ce am pierdut în timp ce îmi dai să mănânc din mâna ta?
El făcu un pas spre ea, umbrind-o cu statura lui masivă.
— E mâncare, Elena. Doar mâncare. Ai turuit acum două zile despre tarta asta până mi-au țiuit urechile ca să poți fura turta aia amărâtă. Am făcut-o ca să taci. Ca să nu te mai aud plângând de foame sau de dorul palatului tău de cristal.
Se aplecă deasupra ei, sprijinindu-și palmele pe pat, închizând-o între brațele lui.
— Uneori, ura e un efort prea mare și n-am chef de ea azi. Mănâncă, înainte să mi se schimbe starea și să arunc tava pe geam. Nu mai căuta motive nobile acolo unde nu există.
Elena îl privi fix, la doar câțiva centimetri distanță, și se întinse după o bucată de tartă cu degetele tremurânde.
— Ai pus cimbru, spuse ea, după prima înghițitură.
— Am pus ce am găsit prin curte, minți el scurt, deși căutase prin grădină zece minute bune planta potrivită.
Ea schiță un zâmbet palid, o fărâmă de lumină care îi îndulci trăsăturile obosite, iar privirea îi căzu apoi pe teancul de cărți de pe noptieră. Erau volume vechi, cu coperți din piele crăpată și pagini îngălbenite de timp, care păreau să nu aibă ce căuta în acea casă de la marginea lumii.
— Le-ai citit pe toate? întrebă ea, întinzând o mână tremurândă să atingă cotorul uneia dintre ele.
-Adică… pe bune? Sau le ții doar ca să pară mansarda mai plină?
Cassian ezită în pragul ușii, cu mâna pe clanță, de parcă voia să fugă de întrebarea ei. Se întoarse încet, privindu-și posesiunile ca și cum ar fi fost secrete de stat descoperite de inamic.
— Nu țin lucruri inutile în casă, Elena. Fiecare pagină de acolo a fost citită de cel puțin trei ori, mormăi el, făcând un pas neașteptat spre pat.
— Care ți-a plăcut cel mai mult?
Cassian ezită, dând să plece, dar se răzgândi. Se întoarse și scoase de la fundul teancului o cărticică mică, atât de tocită încât pielea coperții își pierduse culoarea originală. I-o întinse fără să o privească în ochi.
— Asta, spuse el, vocea fiindu-i un mormăit aproape inaudibil.
Elena luă volumul și citi titlul. Un hohot de râs cristalin, primul de când ajunsese în acest loc blestemat, îi scăpă printre buze, răsunând în camera mică.
— Poezii? Tu, Cassian Mordrake, citeai poezii de copii pe front? „Balada Lunii și a Vântului”? Glumești!
Cassian simți cum îi urcă sângele în obraji, o senzație de arsură pe care n-o mai simțise de când era un biet recrut. Își încrucișă brațele la piept, încercând să pară din nou impunător, dar eșua lamentabil.
— Nu mai râde, Elena! tună el, dar fără nicio urmă de amenințare reală.
-Nu sunt „de copii”. Sunt… sunt despre ritm.
— Despre ritm? repetă ea, ștergându-și o lacrimă din colțul ochiului, încă amuzată.
-Te și imaginez, între două bătălii, recitând versuri despre stele.
— Ritmul lor mă ajuta să nu înnebunesc, izbucni el, făcând un pas spre pat, de data asta din nevoie de a se explica.
-Când tunurile nu se mai opreau timp de trei zile și pământul tremura sub tine ca un animal rănit, rimele astea erau singurul lucru care mai avea sens.
Se opri brusc, realizând că spusese prea multe. Elena tăcu, râsul pierzându-i-se de pe buze. Îl privea acum cu o uimire mută, descoperind sub masca de brutalitate un bărbat care căutase cu disperare un strop de ordine în mijlocul haosului.
— Nu te credeam capabil de atâta sensibilitate, spuse ea în șoaptă, strângând cărticica la piept.
— Să nu te pună păcatul să scoți o vorbă despre asta, Elena. Dacă te aud că mă bârfești, te pun să dormi în coteț.
Elena râse din nou, simțind pentru o secundă că el e singura ei ancoră în mijlocul naufragiului care devenise viața ei. Dar, pe măsură ce ecoul râsului ei se stingea, privirea îi rămase pironită pe chipul lui.
Wow. Chiar zâmbește.
Nu-i venea să creadă. Nu era rânjetul acela rece și batjocoritor cu care o întâmpina de obicei, ci un zâmbet real, care îi schimba complet trăsăturile. Liniile tensionate de la colțul ochilor, apărute din cauza nopților de veghe și a soarelui de pe front, se relaxaseră, dându-i o aură neașteptat de caldă. În lumina portocalie a lumânării, Cassian nu mai părea monstrul care îi dărâmase lumea, ci un bărbat tânăr care, pentru o clipă, își permisese să lase garda jos.
Chiar se întâmplă asta? se întrebă ea, inima bătându-i într-un ritm nou, haotic. Zâmbește. Și e… e aproape frumos.
Era o realizare care o speria mai tare decât orice amenințare. Să-l urască era simplu. Să-l vadă zâmbind, să-i descopere „crăpăturile” era un pericol mult mai mare.
Cassian simți probabil greutatea privirii ei pline de uimire, pentru că zâmbetul îi pieri de pe buze la fel de repede cum apăruse. Masca de piatră îi reveni pe chip, mai rigidă ca înainte, de parcă s-ar fi pedepsit singur pentru acea secundă de slăbiciune.
Rămase o secundă în plus în cadrul ușii, privirea lui pierzându-se undeva pe podeaua de lemn. Tăcerea care se lăsase între ei nu mai era una plină de spini, ci una grea, de parcă aerul s-ar fi îngroșat brusc. Cassian își îndreptă spatele, evitând să o mai privească.
— Am treabă la animale, spuse el, vocea fiindu-i din nou aspră, dar fără asprimea aceea forțată de dinainte.
-Gardul de la țarc s-a slăbit și nu vreau să adun oile de prin pădure la noapte.
Era o scuză banală, dar Elena dădu din cap, fără să ceară explicații. Îl privi cum iese, iar când ușa se închise, simți cum camera devenea brusc prea mare și prea rece.
Cassian rămase o clipă în coridorul întunecat, cu inima bubuind de parcă ar fi fost un recrut la prima bătălie. Ce naiba a fost asta? se întrebă el, furios pe propria slăbiciune. N-o să învețe niciodată să se descurce dacă o iau cu frumosul. Se ura pentru că îi zâmbise, dar mai mult se ura pentru că, în acele momente, singurul lucru pe care și-l dorise fusese să o vadă râzând. Era o capcană periculoasă, iar el tocmai căzuse în ea cu ambele picioare.
Orele trecură într-o liniște apăsătoare, spartă doar de sunetul ploii care începuse să bată ritmic în fereastră.
Elena încercă să citească, dar literele începură să se amestece sub ochii ei. O senzație de frig îi urcă pe șira spinării, deși sub pătura de lână ar trebui să-i fie cald. Încercă să se ridice să mai bea puțină apă, dar o amețeală violentă o țintui la loc pe pernă.
Pe la apus, Cassian se întoarse. Intrase în casă cu intenția fermă de a fi din nou rece, hotărât să-i schimbe bandajul de la picior și să o lase singură pentru restul nopții.
Urcă scările și împinse ușa mansardei.
— Sper că ai terminat de mâncat, Elena, că n-am de gând să…
Cuvintele i se opriră în gât. Tarta era aproape neatinsă pe tavă. Elena era întinsă pe spate, cu părul răvășit lipit de tâmple. Nu-l privea. Ochii ei erau întredeschiși, dar păreau fixați pe un punct invizibil de pe tavan, iar pieptul i se ridica sacadat, într-un efort vizibil de a respira.
— Elena?
Făcu doi pași mari și ajunse lângă pat. Când îi atinse fruntea, Cassian tresări de parcă s-ar fi ars. Pielea ei era ca un jăratic sub degetele lui.
Când desfăcu feșele de la picior, inima îi stătu în loc. Rana, care până ieri părea curată, se schimbase peste noapte într-un mod sinistru. Infecția apăruse pe neașteptate, lăsând dungi roșii, subțiri și urâte, care începeau să urce periculos pe pielea ei albă. Elena scoase un geamăt mic, sugrumat, și încercă să se retragă de teamă, dar nu avea nicio putere în corp.
— Blestemat de picior… mârâi el, trăgând pătura la o parte cu o mână care acum tremura de-a dreptul.
— Cassian… șopti ea, vocea fiindu-i un fir de ață rupt.
-Mi-e… mi-e atât de frig.
Lumina din ochii lui se stinse, lăsând loc unei panici sălbatice pe care n-o simțise niciodată pe câmpul de luptă. Moartea o cunoștea, se luptase cu ea de mii de ori, dar neputința de a opri suferința acestei femei îl zdrobea.
— Sunt aici, Elena. Sunt aici, spuse el, vocea lui redevenind acea vibrație joasă, dar de data asta era plină de o disperare pe care nu mai încerca să o ascundă.
O ridică în brațe cu tot cu pătura, ignorând faptul că era ud de ploaie. Trebuia să ajungă la doctorul din sat. Trebuia să o salveze, chiar dacă asta însemna să dea foc lumii întregi ca să-i țină ei de cald.
mulțumesc !