Imediat după terminarea orelor, nu stau prea mult pe gânduri. Ies din liceu cu același mers sigur pe care îl afișez mereu, de parcă aș avea un plan bine pus la punct, deși adevărul e că improvizez din mers, ca de obicei. Îmi bag mâinile în buzunare și o iau spre chioșcul de ziare din colț. Am nevoie de un job. Orice. Până încep să apară elevi pentru meditații, trebuie să găsesc o soluție. Banii nu apar din glume bune, din păcate.
Cumpăr ziarul și îl răsfoiesc în timp ce merg, fără să mă opresc. „Locuri de muncă”. Sună atât de simplu când e tipărit pe o pagină. În realitate, e genul de lucru care cere experiență, timp, stabilitate. Lucruri pe care nu prea le am.
Pensia de ajutor social a mamei dispare aproape complet în alcool. Nici nu mai e o surpriză. Doar un fapt. Ca vremea proastă sau ca faptul că oamenii nu spun niciodată exact ce gândesc. Am încercat. De prea multe ori. Am tras de ea, am vorbit, am insistat, am ridicat tonul, am tăcut. Nimic nu a schimbat cu adevărat ceva.
Când e trează , rar, are mereu același discurs. Aproape identic, de parcă ar fi învățat o replică și o repetă la nesfârșit.
„Îți promit că va fi mai bine.”
Zâmbesc amar, fără să-mi dau seama. Nu era niciodată mai bine.
Îmi amintesc clar momentul de acum un an. Când a apărut el. Tipul care, pentru o perioadă scurtă și stupid de optimistă, părea o soluție. Era calm, atent, genul de bărbat care știe să vorbească frumos. Am crezut, pentru câteva săptămâni, că poate… poate lucrurile chiar se schimbă.
Apoi a aflat…că era însurat.
Și tot ce a urmat a fost… mai rău decât înainte. Mult mai rău. A început să bea zilnic, fără pauze, fără scuze. Ca și cum realitatea devenise ceva ce nu mai merita suportat nici măcar pentru câteva ore.
Îmi strâng ziarul în mână, fără să vreau.
Uneori o uram.
Pentru că ea trebuia să fie adultul. Ea trebuia să fie cea care ține lucrurile în picioare. Nu eu. Nu copilul care învață să mintă bine și să se descurce singur.
Dar, în același timp… o iubeam.
Și cred că asta e partea cea mai enervantă.
Faptul că nu poți să alegi.
Nu poți să spui „gata, de azi nu-mi mai pasă” și chiar să funcționeze. Pentru că, indiferent cât de mult te enervează, indiferent cât de jos ajunge… rămâne mama ta.
Îmi trec o mână prin păr și expir adânc.
Tata…gândul vine, dar nu stă mult. Nu mai are aceeași greutate ca înainte. Nu pentru că aș fi iertat ceva, ci pentru că… pur și simplu nu mai contează la fel. A plecat. Și-a făcut altă viață. Altă familie.
Felicitări lui, presupun.
Eu am rămas aici și sincer… m-am obișnuit.
Ridic privirea din ziar și mă opresc o clipă, privind strada. Mașini, oameni, zgomot. Toate continuă fără să le pese de nimic din ce se întâmplă în capul meu.
Perfect.
Îmi îndrept umerii ușor și zâmbesc din nou, de data asta mai controlat.
-Ok, Eric… hai să vedem ce opțiuni avem.
Pentru că, indiferent de situație, regula rămâne aceeași: mă descurc.
Găsesc, în sfârșit, ceva care nu sună imposibil. Un anunț mic, înghesuit între alte joburi mult prea „serioase” pentru mine: ajutor de ospătar. Locația e aproape de liceu, nu cer experiență și, pentru o clipă, simt că universul nu încearcă să mă împingă în gol.
– Uite, se poate și așa, murmur pentru mine.
Îmi trag mai bine rucsacul pe umeri și pornesc spre adresă, fără să stau prea mult pe gânduri. Dacă mă opresc, încep să analizez. Dacă analizez, renunț. Deci… nu analizăm.
Localul apare după câteva minute și, sincer, nu arată rău deloc. E genul ăla de combinație între rustic și „vibe de film cu adolescenți americani”. Alb și roșu peste tot, suficient de curat cât să pară intenționat, suficient de „cool” cât să atragă lume. Genul de loc unde oamenii vin să mănânce, dar și să fie văzuți.
– Nimic discret, perfect, îmi spun.
Împing ușa și clopoțelul de deasupra anunță intrarea mea cu un sunet clar. Zâmbesc fără să vreau.
Asta chiar îmi place.
Mirosul mă lovește imediat. Cald, proaspăt, ceva între mâncare gătită bine și… normalitate. Stomacul meu reacționează instant, trădător ca întotdeauna.
Perfect timing, chiar aveam nevoie să mă faci de râs.
Câteva mese sunt ocupate, majoritatea de adolescenți. Râd, vorbesc tare, exact genul de oameni care comandă mult și lasă firimituri peste tot. Clienți ideali pentru cineva care vrea bacșiș… presupun.
Mă îndrept spre tejghea și mă așez pe un scaun înalt, sprijinindu-mi coatele de blat ca și cum fac asta zilnic. Aștept.
Nu mult.
O doamnă apare din spate. Trecută bine de „tinerețea a doua”, cum ar zice lumea, cu o prezență… solidă. Privirea ei e evaluativă, aproape tăioasă, dar vocea care vine după e surprinzător de caldă.
–Cu ce te servesc, dragule?
Contrastul mă prinde puțin pe nepregătite.
– Am venit pentru angajare… și poate un pahar de apă, spun lejer.
Priorități.
Mă privește din cap până-n picioare, fără grabă. Genul ăla de analiză care te face să te întrebi dacă ai uitat ceva important acasă. Sau dacă ea știe deja mai multe despre tine decât știi tu.
– Ai mai lucrat în domeniul ăsta?
Întrebarea vine direct. Fără ocolișuri.
Și, evident, creierul meu decide că adevărul e opțional.
– Daaa, răspund imediat, cu un ton sigur, de parcă tocmai am ieșit dintr-un restaurant de cinci stele unde eram angajatul lunii.
În interiorul capului meu, realitatea se uită la mine și râde: Sigur că nu.
Îmi păstrez zâmbetul, calm, relaxat, ca și cum minciuna e doar o altă abilitate pe care o stăpânesc perfect. În fond… nu e chiar o minciună mare. E mai mult… o interpretare creativă a realității.
Doamna mă mai studiază o secundă, de parcă încearcă să decidă dacă sunt o problemă sau o oportunitate.
Eu stau acolo, nemișcat, cu același aer de „știu exact ce fac”.
Deși, în mod evident…habar n-am.
–Ok, hai să te supunem unei probe. Unde nu știi… îl întrebi pe Marcel, spune ea, arătând în stânga.
Îmi mut privirea și dau peste… Marcel.
Plasă în cap. Uniformă alb cu roșu. O expresie de parcă a văzut tot ce era de văzut în viață… și nu i-a plăcut nimic. Stă rezemat de tejghea cu o resemnare care ar putea fi studiată științific.
–Salut, spune el fără vlagă.
Îl privesc câteva secunde, încercând să estimez vârsta. Greu.
Ori are 20 și viața l-a terminat… ori are 40 și a ales să rămână aici. În ambele variante, nu pare un exemplu motivațional.
– Salut, răspund eu, poate puțin prea viu în comparație.
Nu apuc să mai spun nimic pentru că mă trezesc cu un șorț aruncat direct în față. Îl prind din reflex și clipesc de două ori.
– Îl pui și vii după mine, spune doamna, deja întorcându-se.
Atât. Nicio ceremonie. Nicio „bine ai venit în echipă”.
Perfect.
Îmi pun șorțul rapid, încercând să par că am mai făcut asta de o mie de ori. Nu e greu. E doar o bucată de material. Pot gestiona o bucată de material. Sper.
– Bun venit în iad, murmură Marcel pe lângă mine.
Întorc capul rapid spre el.
–Atât de rău?
Ridică din umeri, lent.
–Depinde. Dacă îți place să alergi fără să știi de ce și să zâmbești la oameni care te tratează ca pe un obiect… o să fie minunat.
Îl privesc o secundă, apoi zâmbesc ușor.
– Sună ca liceul.
Pentru prima dată, pare că reacționează puțin. Nu chiar un zâmbet, dar ceva apropiat de viață.
– Atunci o să te descurci.
Mă bate ușor pe umăr și trece pe lângă mine, fără grabă. Eu rămân o clipă pe loc, inspir adânc și îmi arunc o privire rapidă în jur. Miros de mâncare, zgomot, oameni, comenzi.
Nu e ideal.
Dar e… ceva.
– Ok, Eric, murmur pentru mine,
-… hai să nu dărâmăm nimic în primele cinci minute. Sau măcar… nimic scump.
