Tura mea începuse oficial, iar doamna Doris , pentru că între timp aflasem și cum o cheamă, nu pierdea vremea cu introduceri sau explicații filozofice despre „arta servirii”. Mă puse direct la treabă: du farfurii, strânge farfurii, zâmbește. Simplu. Teoretic.
Practic… farfuriile ajungeau constant la mesele greșite.
Nu știu cum reușeam. Era un talent. Unul complet inutil, dar impresionant în felul lui.
Încercam să par sigur pe mine, să nu mă opresc prea mult, să nu arăt că habar n-am ce fac. Problema era că oamenii își dădeau seama. O vezi în priviri. În felul în care te urmăresc când te apropii cu farfuria, ca și cum se pregătesc mental pentru o dezamăgire.
Fix atunci apare Marcel lângă mine.
Nu face zgomot, nu anunță nimic. Doar e acolo, ca o conștiință obosită.
– Numerotarea meselor începe din colț, spune el scurt.
–Tu ai primele cinci. Eu următoarele cinci. Fiecare bon vine cu numărul mesei. Așa nu mai încurci farfuriile.
Îl privesc o secundă, procesând informația.
Are sens.
De ce nu m-am gândit la asta?
– Mulțumesc, murmur, dar el deja plecase.
Perfect. Lecție rapidă, fără atașamente.
Îmi arunc o privire peste bonuri și identific masa care intră în zona mea. Ok. Simplu. Du farfuria la masa corectă. Atât.
Pot face asta.
Mă îndrept spre masa respectivă, sigur pe mine pentru prima dată de când am început. Dar când ajung suficient de aproape cât să văd cine stă acolo… mă opresc brusc. Si, fără să gândesc prea mult, fac stânga împrejur.
Nu.
Nu.
Nu azi.
– Hei, hei… băiete!
Perfect.
Vocea vine exact de acolo unde nu vreau să mă întorc.
-Adu-ne meniurile rapid, spune unul dintre ei, deja iritat.
Închid ochii o fracțiune de secundă.
Serios?
Ce naiba am făcut eu universului ca să mă pună în aceeași zi, în același loc, de două ori… cu aceiași oameni?
Inspir adânc, îmi compun fața și mă întorc spre ei cu zâmbetul meu standard. Ăla bun. Ăla care spune „totul e sub control”, chiar și când clar nu e.
Mă apropii de masă.
Și, evident… sunt ei.
Același grup.
Aceleași fețe.
Aceleași priviri.
Sebastian stă relaxat, ca și cum locul ăsta e doar o altă extensie a teritoriului lui. Ceilalți sunt în jur, iar Anelis îmi aruncă o privire care spune foarte clar că nu m-a uitat.
Nici eu. Dar nu în sensul bun.
Îi privesc calm, deși în capul meu se întâmplă un mic colaps organizat.
– Bună ziua, spun politicos.
-Meniurile.
Le pun în față, iar reacțiile nu întârzie.
Unul oftează.
Altul zâmbește ironic.
Altul mă privește de parcă așteaptă deja greșeala.
– Asta va fi amuzant, spune unul dintre ei.
Îl privesc o secundă și zâmbesc mai larg decât ar trebui. Genul ăla de zâmbet care poate fi interpretat în mai multe feluri.
– Și eu sper, răspund calm.
În interior?
Nu sunt sigur dacă e speranță sau pură inconștiență. Dar ceva e clar.
Tura asta… nu o să fie plictisitoare.
– Un milkshake de banane, spune Anelis, fără să-și ridice privirea din meniu…
-…nu, nu… mai bine de căpșuni.
Lasă meniul jos de parcă tocmai a luat o decizie crucială pentru viitorul umanității.
O privesc câteva secunde, ușor neîncrezător.
– Ești sigură?
Privirea mea spune clar nu ai fost deloc sigură acum două secunde.
– A spus de căpșuni, intervine Sebastian, cu un ton atât de tăios încât aproape că simt cum îmi taie gândurile în două.
„Oh, Doamne….Ok….Am înțeles.”… am spus asta cu voce tare?
Îmi îndrept rapid atenția spre ceilalți. Unii mă privesc enervați, alții confuzi, iar tipul cu mustață și barbă… se amuză.
Perfect. Măcar cineva se distrează.
– Ești bine? Ți se întâmplă des să vorbești singur? mă întreabă el.
Și atunci realizez.
Am vorbit cu voce tare. Minunat.
– Din păcate, da… răspund, zâmbind ușor, ca și cum e un hobby.
– Ești ciudat, spune Sebastian.
–Mulțumesc, îi răspund imediat.
Pentru că, dacă tot e să fiu ceva, măcar să fiu consistent.
– Eu vreau o cola, continuă el, ca și cum conversația asta nici n-a existat.
Notez mental și mă uit spre ceilalți. Comenzi simple. Nimic dramatic.
Două milkshake-uri ,căpșuni și ciocolată, și trei cola.
Perfect. Nimic greu.
Mă retrag spre tejghea, încercând să ignor senzația că tocmai am intrat într-un reality show în care eu sunt participantul care face greșeli la fiecare probă.
Dau comanda, scot sticlele de cola din frigider, le așez frumos pe tavă, pun paharele lângă ele, atent, calculat. Totul arată… chiar bine.
Pentru o clipă, sunt mândru.
Apoi vin milkshake-urile.
Le iau, le așez cu grijă și pornesc spre masă cu o postură aproape profesionistă. Dacă nu știai mai bine, ai zice că fac asta de ani de zile.
Ajung la masă….Și mă ofilesc instant.
Privirile lor sunt… prea multe. Prea atente. Prea prezente.
– Un milkshake de căpșuni, spun eu, suficient de sigur pe mine și îl pun în fața lui Sebastian.
…Realizez….prea târziu.
Anelis primește celălalt milkshake, iar restul… pur și simplu le ofer celor mai apropiați, într-un gest rapid, ca și cum asta ar rezolva situația.
Nu o rezolvă.
– Ești la fel de inutil ca ambalajul unei gume, spune tipul cu mustață.
Râsetele răsunau în cor.
Perfect.
Sebastian apucă fără grabă cele două milkshake-uri și le schimbă între ele, fără să spună nimic. Apoi își ia sticla de cola din fața lui Anelis, de parcă e cel mai normal lucru din lume.
Eu stau acolo o secundă în plus decât ar trebui.
–Este prima mea zi… încerc eu, ca o scuză.
Slabă….foarte slabă.
– Am impresia că așa ești tu, indiferent de zi, spune Sebastian.
Mă uit la el….și zâmbesc, din nou.
Pentru că, sincer?….Nu am altă opțiune.
– Ei bine… să aveți o zi plăcută, domnilor… și domnișoară, adaug teatral.
Dau ușor din cap și mă întorc, plecând de la masă fără să mă grăbesc.
Pentru că regula e simplă: chiar și când te faci de râs…măcar pleacă elegant.
