Intrasem după tejghea cu ecoul râsetelor lor încă lipit de mine, ca un zgomot care refuză să plece. Dar hei… dacă tot nu pot fi luat în serios, măcar aduc bucurie în sufletul oamenilor, nu?
Ușa se deschide din nou, clopoțelul sună scurt și un alt grup intră. Două fete, doi băieți. Se așază fix la masa de lângă… ei.
Perfect.
Universule, chiar ții morțiș să mă testezi azi, murmur în gând.
Inspir de două ori, îmi aranjez postura și îmi pun zâmbetul ăla bun. Ăla care spune „totul e sub control”, chiar dacă în realitate… nu e nimic.
Mă apropii de masă cu meniurile în mână.
– Bună ziua, bine ați venit, spun politicos.
-Aveți aici meniurile dumneavoastră…
Le așez frumos pe masă și, pentru o secundă, sunt chiar mulțumit de mine. Simplu. Curat. Fără greșeli.
Dau să plec.
Dar o mână mă oprește.
Fragilă. Caldă. Îmi prinde încheietura și mă face să mă întorc.
– Nu e nevoie de ele. Vrem patru fresh-uri de portocale și două porții de cartofi, spune fata, privindu-mă direct.
Pentru o secundă, rămân blocat.
Nu din cauza comenzii.
Din cauza modului în care o spune. Sigură. Calmă. De parcă nu există varianta în care lucrurile să meargă prost.
Îmi eliberez ușor mâna și zâmbesc.
–Sigur… vine imediat.
Mă întorc, păstrând același aer relaxat, deși în capul meu deja repet comanda de zece ori.
Patru fresh-uri. Două porții de cartofi.
Simplu.
Chiar simplu.
– Sigur le va încurca comanda…vocea vine de la masa de lângă. Nu mă întorc, nu reacționez, nu spun nimic.
Continui să merg.
Pentru că, pentru prima dată în ziua asta…chiar vreau să demonstrez că nu au dreptate.
Preiau comanda și, pentru prima dată de când am început, mă mișc cu o siguranță care ar face pe oricine să creadă că fac asta de ani de zile. Tava e stabilă, pașii calculați, privirea înainte.
Profesional.
Sau măcar o imitație foarte bună.
Ajung la masă și încep să așez paharele.
– Aveți aici fresh-urile, spun calm, punând fiecare pahar exact unde trebuie.
Perfect.
Nicio greșeală.
Îmi permit chiar un mic moment de mândrie.
– Și… pentru cine sunt cartofii? întreb, precaut.
Nu mai repet greșelile.
– La noi, spune fata care dăduse comanda.
Dau din cap și așez farfuriile aburinde în fața lor, atent, fără grabă.
Bun.
Chiar bun.
Mă întorc să plec…și atunci aud.
– Frate, mă jur că dacă mai iau încă o notă proastă la fizică, tata mă dezmoștenește… și probabil mă dă afară și din echipă…
Mă opresc fără să vreau.
Creierul meu procesează informația mai repede decât ar trebui.
Fizică.
Problemă.
Soluție.
– Oh… ce?…iese, cu voce tare.
Perfect.
Eric, învață să vorbești mintal, îmi spun singur.
Prea târziu.
Toți de la masa aceea se întorc spre mine și în loc să plec, în loc să ignor.
În loc să fac exact ce ar face un om normal…mă apropii.
Mustăciosul e la marginea mesei. Mă aplec ușor spre el, cu un zâmbet larg, aproape suspect de prietenos, și, înainte să pot analiza decizia…îmi pun un braț după gâtul lui.
Ca și cum ne cunoaștem de ani de zile, ca și cum asta e o interacțiune normală.
Îl privesc direct, cu același zâmbet de „am o idee genială”.
– Te pot ajuta…
Reacția lui e instant, se scutură de mine și îmi îndepărtează brațul brusc, de parcă l-am ars.
– Frate, ce naiba ai? Ești nebun?!
Se ridică în picioare, clar enervat.
Dar eu îl privesc calm.
– Probabil.
Pentru că, sincer? Nu pot contrazice.
– Serios, ai o problemă cu spațiul personal…
– Da, și asta, spun imediat.
-Dar te pot ajuta.
Ignor complet faptul că e pe punctul de a mă împinge. Pentru că ideea mea e mai importantă.
– Sunt extrem de bun la fizică, continui, ușor mândru.
Șiii…..se lasă tăcerea, toți mă privesc.
Unii confuzi, unii amuzați.
Sebastian… greu de citit.
Eu stau acolo, complet serios, ca și cum ce am spus e cea mai logică ofertă din lume.
Pentru că, în mintea mea…chiar este.
– Cât de bun? mă întreabă mustăciosul, privindu-mă cu ochii mijiți, de parcă încearcă să-și dea seama dacă sunt real sau o halucinație colectivă.
Zâmbesc larg.
– Excelent de bun.
Genul de zâmbet care spune n-am nicio îndoială… chiar dacă poate ar trebui.
El strâmbă din nas.
– Oh, Doamne… ești atât de ciudat.
Dau din umeri, relaxat.
– Știu… dar te pot învăța să iei note bune.
Insist. Pentru că, surpriză, chiar pot.
– Dai meditații? întreabă unul dintre ceilalți.
Îmi întorc capul spre el, instant.
– Da. La orice materie.
Ok, poate am exagerat puțin.
– Nu poți fi atât de bun la toate materiile, se aude alt glas.
Îmi îndrept degetul spre el imediat, fără să mă gândesc.
– Hei. Sunt premiat. Cum crezi că am intrat în liceul vostru? Am bursă de merit.
Și acolo e….mândria.
Iese la suprafață fără să ceară voie. Pentru o secundă, nu mai sunt băiatul care a încurcat comenzile sau care a căzut peste oameni. Sunt… eu. Ăla bun. Ăla care chiar știe ce face.
Și, surprinzător, toți tac, se uită la mine….Atent.
Mustăciosul își încrucișează brațele și mă analizează încă o dată, de data asta altfel.
– Ok, spune el într-un final.
-Mă vei medita… dar doar dacă te comporți normal.
Clipesc rapid ușor confuz.
– Normal?
Îl privesc confuz.
Apoi mă uit în jur, ca și cum „normalul” ar putea fi scris pe pereți și eu l-am ratat până acum.
– Asta… sunt eu normal, spun mai încet.
El își dă ochii peste cap.
– Exact asta mă îngrijorează.
Îl privesc câteva secunde. Apoi zâmbesc din nou.
– Perfect. Atunci o să fie interesant. Pentru că, sincer? N-am fost niciodată bun la „normal”. Dar la rezultate…acolo nu mă bate nimeni.
– Eu sunt Kall, îmi spune mustăciosul, încă ușor încordat, de parcă nu e sigur dacă sunt o investiție bună sau o greșeală de moment.
Zâmbesc imediat.
– Oh, perfect. Acum ai un nume. Nu mai ești „mustăciosul”.
– Poftim?! reacționează el instant, revoltat.
Dar ceilalți izbucnesc în râs și, pentru o clipă, tensiunea se mai topește.
Ridic ușor din umeri, nevinovat.
– Eu sunt Eric, adaug, de parcă abia acum contează să mă prezint.
–Eugen, spune unul dintre băieți.
Îmi mut privirea spre el. Înalt, privire pătrunzătoare, genul care nu vorbește mult, dar când o face… contează.
–Carl, vine altă voce și mă întorc. O combinație interesantă de trăsături, greu de plasat, dar imposibil de ignorat.
– Matteo, spune ultimul.
Le zâmbesc tuturor, sincer de data asta.
Ok… poate nu sunt chiar atât de răi.
Îmi mut privirea spre Anelis și ridic ușor o sprânceană.
– Pe tine te știu.
Ea își dă ochii peste cap, exact cum mă așteptam.
Corect. Relația noastră e clar stabilită.
Apoi îmi întorc atenția spre Sebastian.
Îl studiez o secundă.
Relaxat. Calm. În control fără să încerce prea mult.
– Și tu ești liderul, spun fără să mă gândesc.
Toți tac o fracțiune de secundă.
Perfect.
Îmi continui ideea, ca și cum n-am spus nimic ieșit din comun.
– Adică… așa pare. Plus că iubita ta ți-a spus numele, deci nu mai e nevoie să te prezinți. Îl știu deja.
Zâmbesc, ușor mândru de logica mea.
Kall oftează.
– O să regret asta.
– Probabil, spun eu… cu voce tare, fără să-mi dau seama.
Îmi dau seama o secundă mai târziu.
Dar deja e spus.
Ridic din umeri.
– Dar vei avea note bune.
Și, pentru prima dată de când am deschis gura lângă masa asta…nu glumesc deloc.
