Masca Perfecțiunii-Capitolul 2 vol 2

Degetele lor se împleteau natural, dar în acea atingere era mai mult decât dor, era o luptă tăcută. O luptă între trecut și prezent, între adevăr și minciună, între ceea ce fuseseră și ceea ce deveniseră.

Will nu spuse nimic.

Își potrivi pașii în urma ei, atent… prea atent.

Fiecare mișcare a Melisei îi era cunoscută, felul în care își ridica ușor umerii când era tensionată, cum își înclina capul imperceptibil când gândea prea mult, cum respira mai adânc atunci când încerca să-și controleze emoțiile.

O cunoștea.

Sau… cel puțin așa crezuse.

Ușa vilei se deschise lent, iar aerul cald din interior îi învălui imediat.

Melisa păși prima, lăsându-l să intre după ea, iar când ușa se închise în urma lor, liniștea deveni apăsătoare.

Se întoarse spre el.

Zâmbetul ei… acel zâmbet calm, controlat, frumos.

Periculos.

Will o privi în tăcere.

Ochii lui nu mai erau aceiași. Nu mai erau doar plini de iubire. Era ceva nou acolo… ceva mai întunecat, mai greu de citit.

Dar Melisa… îl privi ca și cum nu vedea nimic din toate astea.

Sau… poate că vedea și alegea să ignore.

Tăcerea dintre ei se întinse, tensionată, până când Will făcu primul pas.

Se apropie.

Încet.

Ca un prădător care nu se grăbește.

Brațele lui o cuprinseră și o trase spre el fără avertisment.

Melisa inspiră brusc când trupul ei se lovi de al lui, căldura lui, mirosul lui.

După doi ani… real.

Respirația lui îi atinse buzele înainte ca el să o sărute. Și când o făcu… nu mai era loc de gânduri.

Sărutul lui nu era timid.

Nu era ezitant.

Era plin…greu.

Încărcat de dor, de furie, de întrebări nerostite, de tot ce nu spusese, de tot ce nu înțelesese. De tot ce voia… și nu ar fi trebuit să mai vrea.

Melisa răspunse, la fel de naturală,fără ezitare, fără mască, pentru o fracțiune de secundă.

Mâinile ei urcară pe umerii lui, apoi spre ceafa lui, apropiindu-l mai mult.

Mai aproape.

Prea aproape.

În acea clipă… nu mai exista trecut.

Nu mai exista plan.

Nu mai exista joc.

Doar ei.

Doar acel moment care îi ardea pe amândoi.

Will o strânse mai tare ca și cum ar fi vrut să se convingă că nu e o iluzie.

Sau poate… că nu o va pierde din nou. Sau poate… că nu o va lăsa să mai scape.

Melisa simți tensiunea din el, nu era doar dor, era ceva mai adânc.

Dar nu se retrase.

Nu putea.

Pentru că, în ciuda tuturor lucrurilor… în ciuda minciunilor, în ciuda manipulării, în ciuda trecutului…Îl iubise.

Și o parte din ea încă o făcea.

Iar acea parte… în acel moment… era cea care conducea.

Sărutul se adânci. Respirațiile lor se amestecau. Timpul încetinea.

Will își lăsă fruntea pe a ei, respirând greu.

Ochii lui se deschiseră și o privi.

Căuta ceva…un semn, un adevăr.

Dar Melisa îl privi înapoi cu aceeași expresie caldă… vulnerabilă.

Perfectă.

Will zâmbi slab.

Dar în spatele acelui zâmbet… ceva rămânea încordat.

Neîncrezător.

Dar nu spuse nimic.

Nu încă.

În schimb, o trase din nou spre el, îngropându-și fața în părul ei.

Melisa închise ochii.

Și pentru prima dată după mult timp…nu se mai gândea.

Doar simțea… cel puțin asta voia să creadă.

Mâinile lui coborâră lent pe spatele ei, oprindu-se în talia ei, ținând-o acolo.Sigură. Prinsă.

Will o îndepărtă ușor, cât să o poată privi din nou.

– Ești diferită… spuse el încet.

Melisa zâmbi slab.

– Și tu.

Adevărul plutea între ei.

Dar niciunul nu-l rostea.

Pentru că adevărul… ar fi distrus totul și, pentru moment…niciunul nu voia asta.

– Nu te mai las să pățești nimic… murmură el.

Melisa simți acel fior.

Protecție?

Sau… control?

Nu conta.

Își așeză palma peste a lui.

– Sunt bine acum.

Will o privi lung.

Prea lung ca și cum încerca să decidă dacă o crede. Dar apoi… zâmbi.

– Da… spuse încet. Ești.

O liniște caldă se așternu între ei.

Dar sub acea liniște…se ascundea totul.

Minciuna ei.

Adevărul lui.

Jocul lor.

Și faptul că niciunul nu era cu adevărat ceea ce pretindea.

Melisa făcu un pas înapoi, trăgându-l ușor după ea.

– Hai… spuse încet.

Vocea ei era caldă. Dar în ochii ei… pentru o clipă…apăru acel luciu rece, acel calcul.

Dispăru imediat.

Dar fusese acolo.

Iar Will…îl văzuse.

Dar nu spuse nimic, doar o urmă.

Pentru că jocul abia începea.

Și de data asta…nu mai era singurul care știa regulile.

 

Ușa se închise în urma lor cu un sunet surd.

Pentru o clipă, liniștea dintre ei deveni apăsătoare.

Aerul din cameră părea încărcat… dens… ca înaintea unei furtuni.

Melisa rămase nemișcată în mijlocul camerei, iar Will, la doar câțiva pași în spatele ei, o privea ca și cum încerca să o înțeleagă dincolo de tot ce fusese, dincolo de tot ce devenise.

– Meli… șopti el.

Vocea lui avea ceva frânt în ea. Ceva real.

Ea nu răspunse imediat.

Doar își lăsă încet capul pe spate, ca și cum simțea prezența lui fără să îl vadă. Apoi se întoarse, privirile li se întâlniră și totul… se rupse.

Will făcu primul pas.

Apoi încă unul și încă unul.

Până când ajunse în fața ei.

Își ridică din nou mâna, degetele lui se plimbară ușor peste pielea ei, ca și cum ar fi vrut să memoreze fiecare linie, fiecare urmă, fiecare schimbare a ei.

Ea închise ochii, respirația i se frânse.

Pentru că atingerea lui… încă avea efect, încă o destabiliza.

Încă o aducea într-un loc în care nu mai avea control și exact asta o speria.Dar nu se retrase.

Will își apropie fruntea de a ei.

Respirațiile lor se amestecau.

–Spune-mi că nu e un vis… murmură el.

Melisa deschise ochii, îl privi direct.

Adânc.

– Nu e… șopti ea.

Și atunci…el nu mai rezistă.

O trase spre el și o sărută, nu era acel sărut cald de pe plajă , nu era un sărut timid, nu unul lent…era… izbucnire, dorul, frustrarea.

Iubirea.

Furia.

Tot ce fusese între ei… în acea clipă… explodă. Melisa răspunse imediat, cu aceeași intensitate, cu aceeași nevoie.

Mâinile ei se ridicară și îi prinseră gulerul cămășii, trăgându-l mai aproape, ca și cum distanța dintre ei devenise insuportabilă.

Sărutul deveni mai profund, mai disperat…mai… periculos.

Will o ridică ușor, iar ea își încolăci brațele în jurul lui fără să ezite.

Corpurile lor se potriveau ca și cum nici nu fusese o pauză.

Ca și cum acei doi ani nu existaseră.

Dar existaseră și se simțeau.

În fiecare atingere.

În fiecare ezitare de o fracțiune de secundă. În fiecare respirație prea adâncă.

El o duse spre pat fără să se desprindă de ea.

O așeză cu grijă, dar nu se îndepărtă.

Nici o secundă.

Buzele lui coborâră pe linia maxilarului ei, pe gât, pe claviculă.

Melisa își lăsă capul pe spate, închizând ochii.

Simțea.

Totul.

Fiecare atingere era amplificată.

Pentru că nu era doar dorință.

Era istorie.

Era dor.

Era ceva ce nici unul nu reușise să rupă complet.

– Will… șopti ea.

Numele lui sună diferit acum, mai moale, mai sincer.

El se opri o clipă.

Doar o clipă.

Se ridică ușor și o privi.

Și pentru prima dată în acea noapte…privirea lui nu era doar dorință.

Era și întrebare.

Era și durere.

Dar nu o rosti.

Nu acum.

În schimb… o sărută din nou, mai lent, mai profund. Ca și cum încerca să o înțeleagă prin fiecare atingere.

Melisa își plimbă mâinile pe spatele lui, simțind tensiunea din el.

Simțind conflictul și pentru o clipă…

Aproape că se opri…aproape că vru să spună adevărul.

Dar nu…nu acum.

Așa că în loc de cuvinte…îl trase mai aproape și se abandonă în acel moment.

În acea iluzie.

În acea noapte în care amândoi se mințeau… dar și se regăseau.

Timpul se dilua.

Respirațiile deveneau mai grele.

Mai adânci, mai sincronizate.

Și în acel haos de emoții…ei se pierdeau unul în celălalt.

Nu doar fizic ci emoțional.

Periculos de emoțional. Pentru că, în ciuda tuturor minciunilor…în ciuda tuturor jocurilor…sentimentele erau reale. Și exact asta făcea totul…

mult mai periculos.

 

Noaptea se așternuse complet peste vilă, liniștea devenind aproape apăsătoare, ca o prezență invizibilă care plutea în fiecare colț al casei. Aerul era cald, ușor sărat de la mare, iar perdelele subțiri se mișcau lent în bătaia vântului.

Melisa deschise ochii brusc.

Pentru o clipă, nu știa unde este.

Respirația ei era calmă, dar mintea, alertă. Își întoarse ușor capul și îl văzu.

Will.

Dormea.

Chipul lui era relaxat, trăsăturile mai blânde decât le știa ea. Fără tensiune, fără furie, fără acea privire adâncă ce părea că vede dincolo de oameni. Doar… liniște.

Brațul lui era așezat peste talia ei, ținând-o aproape, ca și cum și în somn refuza să-i dea drumul.

Melisa rămase nemișcată câteva secunde, studiindu-l.

Apoi, foarte lent, își coborî privirea spre mâna lui.

Aceeași mână care o ținuse, aceeași mână care o salvase, aceeași mână care o trimisese… la libertate.

Un fior îi trecu prin corp.

Cu grijă, își ridică degetele și îi atinse ușor încheietura, apoi îi mută brațul de pe ea.

Mișcarea era calculată, atentă, aproape… rece.

Will murmură ceva în somn, dar nu se trezi.

Melisa se ridică din pat.

Corpul ei se mișcă fluid, fără ezitare. Își trase ușor halatul de mătase peste umeri, apoi păși desculță pe podeaua rece.

Fiecare pas era silențios, controlat.

Coborî scările fără grabă, cu o expresie care nu mai avea nimic din vulnerabilitatea afișată mai devreme.

Masca căzuse.

În locul ei… rămăsese adevărul.

Ajunse în biroul de la parter.

Aprinse doar o lampă mică, suficient cât să lumineze masa din fața ei. Lumina caldă îi contura trăsăturile, dar în ochii ei nu era nimic cald.

Doar luciditate, deschise laptopul.

Ecranul se aprinse, reflectându-i chipul pentru o fracțiune de secundă.

Melisa se privi în acea reflexie.

Și zâmbi ușor.

– Să vedem… șopti încet.

Degetele ei se mișcau rapid pe tastatură, căută.

Numele lui.

Accesă baze de date, articole, înregistrări oficiale. Nu era prima dată când făcea asta. Dar acum… avea nevoie de confirmări.

Avea nevoie de exactitate.

Data eliberării.

Circumstanțele.

Orice detaliu.

Ochii ei urmăreau fiecare rând cu o atenție obsesivă.

Și apoi…se opri.

Privirea i se întunecă ușor.

Data.

Nu coincidea.

Respirația ei deveni mai lentă.

– Interesant… murmură.

Mai deschise un document.

Apoi altul și încă unul.

Fiecare piesă începea să se așeze într-un puzzle care… nu arăta deloc cum ar fi trebuit.

Eliberarea lui nu fusese atât de simplă, nu fusese doar o coincidență.

Nu fusese doar… noroc.

Melisa își lăsă spatele pe scaun, privirea fixată în ecran.

Pentru prima dată după mult timp…

Nu mai avea control total.

Un zâmbet mic îi apăru pe buze.

Dar nu era un zâmbet de bucurie.

Era… interes.

– Deci… și tu joci… șopti ea încet.

Își înclină ușor capul, gânditoare.

Will nu ajunsese aici întâmplător.

Nu o găsise pur și simplu, o căutase.

Planificat…calculat.

Exact cum ar fi făcut ea.

Degetele ei se opriră pe tastatură.

Pentru o clipă, tăcerea deveni densă.

Apoi închise laptopul încet.

Se ridică.

Fără grabă.

Fără panică.

Doar… adaptare.

Pentru că dacă era un lucru pe care Melisa îl știa perfect…era să joace.

Și dacă Will juca…atunci jocul devenea… interesant.

Se întoarse spre ușă, dar înainte să iasă, se opri.

Privirea ei se pierdu pentru o secundă în întunericul camerei.

Apoi zâmbi rece.

– Perfect… șopti ea.

Și ieși. Urcă din nou scările, la fel de tăcut cum coborâse.

Când ajunse în dormitor, îl găsi în aceeași poziție.

Dormea.

Sau… părea că doarme.

Melisa se opri lângă pat și îl privi din nou, mai atentă acum, mai atentă decât înainte.

Ochii ei coborâră pe chipul lui, pe linia maxilarului, pe buzele ușor întredeschise.

Un bărbat care arăta liniștit.

Dar care… nu era.

Se apropie.

Foarte ușor.

Se aplecă și îi atinse obrazul cu vârful degetelor.

Un gest blând.

Aproape tandru.

Will nu se mișcă.

Dar respirația lui… se schimbă pentru o fracțiune de secundă.

Atât cât să confirme.

Melisa zâmbi.

Doar pentru ea.

– Nu ești atât de adormit pe cât pari… șopti în gând. Se strecură înapoi în pat, își așeză capul pe pernă, cu spatele la el.

La câteva secunde după…brațul lui se așeză din nou peste ea.

Automat.

Protector.

Melisa închise ochii.

Dar mintea ei era mai trează ca niciodată.

Și, pentru prima dată după mult timp…simțea ceva diferit.

Nu teamă.

Nu vinovăție.

Ci… provocare.

Pentru că acum știa.

Nu mai era singura care juca.

Și asta…făcea totul mult mai periculos.