Masca Perfecțiunii-Capitolul 1 vol 2

Seara cobora lent peste țărm, îmbrăcând totul într-o lumină caldă, aproape ireală. Cerul ardea în nuanțe de portocaliu și auriu, iar valurile se loveau liniștit de mal, ca o respirație constantă a lumii.

Melisa stătea nemișcată, cu tălpile goale în nisipul umed, simțind cum fiecare granulație îi atinge pielea. Vântul îi flutura părul, iar liniștea acelui loc îi învăluia trupul ca o promisiune. Libertate. Asta căutase, asta obținuse.

Sau… cel puțin asta credea.

În spatele ei, pașii se opriră.

–Te-am găsit…vocea, gravă, calmă, destul de familiară.

Un fior îi străbătu coloana, iar pentru o fracțiune de secundă… tot controlul pe care îl construise în ultimii doi ani se clătină.

Își închise ochii.

Inspiră.

Expiră.

Apoi se întoarse, lent.

În fața ei, Will stătea drept, îmbrăcat complet în alb. Cămașa îi era descheiată la gât, mânecile ușor suflecate, iar pielea bronzată contrasta puternic cu materialul curat.

Dar nu hainele o făcură să încremenească. Privirea lui.

Era acolo… dar diferită.

Mai calmă, mai adâncă, mai… greu de citit.

Melisa își înălță ușor bărbia, iar în următoarea secundă, masca căzu perfect peste chipul ei…fragilitate.

Surpriză…durere.

– Will…? șopti ea, de parcă nu și-ar fi crezut propriii ochi.

El făcu un pas spre ea.

Doar unul. Dar distanța dintre ei părea, brusc, imposibil de măsurat.

– Credeai că nu te voi găsi? întrebă el încet. Vocea lui nu acuza. Nu ridica tonul. Nu cerea explicații.

Și tocmai asta o făcu pe Melisa să fie atentă.

Foarte atentă.

Ea lăsă aerul să-i tremure ușor în piept, își coborî privirea pentru o secundă, apoi făcu și ea un pas.

–Nu… nu știam dacă mai vrei să mă găsești… spuse cu o sinceritate perfect jucată.

Will o privi în tăcere. Ochii lui îi studiau chipul. Urmele fine, aproape dispărute ale rănilor, linia buzelor, felul în care respira.

Ca și cum încerca să memoreze, sau… să înțeleagă.

– Ai dispărut, Meli, spuse el, folosind acel nume care odinioară îi aparținea doar lui.

– Fără un cuvânt, fără o explicație.

Melisa își mușcă ușor buza inferioară, lăsând lacrimile să-i umezească ochii exact cât trebuia.

– Nu mai puteam respira… șopti ea.

–Totul… totul devenise prea mult.

Se apropie încă un pas. Acum erau la doar câțiva centimetri distanță.

– Mama… tata… tu… închisoarea… tot… spuse ea, lăsând vocea să i se frângă.

Will își încordă maxilarul pentru o clipă. Apoi… își relaxă trăsăturile.

Întinse mâna și îi atinse obrazul cu o blândețe care părea reală.

Prea reală.

Melisa tresări ușor la atingere. Nu pentru că nu se aștepta ci pentru că… o simțea.

– Ai slăbit… murmură el.

Ea zâmbi slab.

– Am învățat să supraviețuiesc.

Un colț al buzelor lui Will se mișcă abia perceptibil.

– Și eu.

Privirile li se întâlniră.

Pentru o secundă… prea lungă.

Prea intensă.

Apoi Melisa își întoarse capul, rupând contactul.

– Cum…? întrebă ea încet.

– Cum ai ieșit?

Will își retrase mâna.

– Bună purtare. Timp redus. Avocați buni, spuse simplu.

Adevăr.

Dar incomplet.

Melisa încuviință ușor din cap, ca și cum accepta explicația fără să o analizeze.

– Mă bucur… șopti ea.

Tăcerea căzu între ei din nou.

Valurile continuau să se spargă de țărm, iar soarele cobora tot mai jos.

Will făcu un pas mai aproape.

Atât de aproape încât respirația lui îi atinse pielea.

– Eu nu, spuse el încet.

Melisa ridică privirea, surprinsă.

– Nu m-am bucurat, continuă el,

-…că nu ai fost acolo când am ieșit.

Cuvintele lui erau simple.

Dar greutatea lor… era altceva.

Ea înghiți în sec.

– Nu știam dacă ai vrea să mă vezi… spuse ea.

Will o privi fix.

– Întotdeauna am vrut.

Și acolo era…masca lui. Perfectă.

Melisa simți cum ceva din interiorul ei se tensionează.

Dar nu lăsă nimic să se vadă.

În schimb, își ridică mâna și îi atinse ușor pieptul.

– Ai suferit din cauza mea… șopti ea.

El nu se retrase.

– A meritat.

Răspunsul veni fără ezitare.

Fără pauză, prea rapid.

Pentru o clipă… Melisa îl privi mai atentă, foarte atent.

Dar apoi zâmbi, un zâmbet mic. Fragil.

– Nu ar fi trebuit…

Will își înclină ușor capul.

– A fost alegerea mea.

Și pentru prima dată… vocea lui căpătă o nuanță mai profundă.

Mai întunecată, dar dispăru imediat.

– Ce faci aici? întrebă el, schimbând tonul.

Melisa se întoarse spre mare.

– Încerc să mă regăsesc, spuse ea.

– Să învăț să trăiesc din nou.

– Ai reușit?, întrebarea  lui veni simplu.

Ea zâmbi ușor, privind orizontul.

– Încă învăț.

Will o privi în liniște.

– Atunci… poate că pot învăța și eu cu tine.

Melisa își întoarse capul spre el.

Surprinsă…sau… jucând surprinderea.

– După tot ce s-a întâmplat… încă vrei să fii aici?

Will nu ezită nici o clipă.

– Nu am plecat niciodată.

Cuvintele căzură între ei ca o promisiune.

Sau ca o amenințare.

Melisa inspiră adânc.

Apoi… zâmbi.

– Atunci… rămâi.

Și exact în acel moment…vântul se înteți, valurile loviră mai puternic țărmul, iar soarele dispăru aproape complet după linia apei.

Doi oameni stăteau unul în fața celuilalt.

Amândoi zâmbind. Amândoi jucând.

Amândoi ascunzând adevărul.

Și niciunul… nu era ceea ce părea.

Will nu se grăbi.

Nu făcu niciun pas brusc, niciun gest care să spargă liniștea aceea fragilă ce plutea între ei. Doar o privea. Ca și cum ar fi vrut să învețe din nou fiecare trăsătură a chipului ei… sau poate ca și cum ar fi vrut să o compare cu imaginea pe care o purtase în minte în toți acei ani.

Melisa rămase nemișcată.

Vântul îi ridica ușor părul, marea respira în fața lor, iar apusul își întindea ultimele culori peste apă, dar nimic din toate astea nu mai conta. Tot universul se redusese la distanța dintre ei.

Un pas.

Atât făcu Will.

Un singur pas care păru să rupă doi ani de absență.

Se apropie suficient cât să-i simtă respirația, suficient cât să-i vadă detaliile pe care doar el le știa, acea mică tensiune din colțul buzelor când încerca să pară puternică… acel tremur aproape invizibil al genelor când emoțiile o trădau.

Ridică mâna.

Încet.

Deliberat.

De parcă i-ar fi dat timp să fugă.

Dar Melisa nu se mișcă, doar îl privea. Mâna lui îi atinse obrazul, un contact simplu. Dar pentru amândoi fu ca o explozie tăcută.

Pielea ei era caldă. Reală. Vie.

Nu o amintire.

Nu o fantomă.

Will își plimbă degetele ușor peste obrazul ei, oprindu-se acolo unde altădată fuseseră urmele loviturilor. Nu mai erau vizibile… dar el le simțea. Le știa. Le purta în memorie ca pe niște cicatrici proprii.

Melisa închise ochii.

Gestul veni natural.

Prea natural.

Ca și cum trupul ei își amintea de el mai bine decât mintea.

Respirația i se tăie pentru o secundă.

Pentru că în acel gest… era tot.

Protecție. Dor. Durere. Minciună.

Și ceva ce nu putea controla.

Will o privi.

O privi cum cedează.

Cum, pentru o fracțiune de secundă, masca cade.

Dar doar pentru o secundă.

Pentru că știa.

Știa prea bine cine era femeia din fața lui. Știa prea bine cât de perfect putea juca.

Și totuși…degetele lui îi alunecară spre tâmplă, apoi în părul ei, cu o blândețe care contrazicea tot ce ar fi trebuit să simtă.

– Meli… șopti el.

Vocea lui era joasă, calmă.

Dar încărcată de ceva greu de definit.

Melisa deschise ochii lent.

Privirea ei se ridică spre a lui.

Pentru o clipă… doar o clipă… părea sinceră.

– Will… șopti ea.

Și numele lui pe buzele ei sună exact ca înainte.

Exact la fel.

Ca și cum nimic nu se schimbase.

Minciuna perfectă.

Sau adevăr bine ascuns.

Will nu mai spuse nimic.

În schimb, își coborî mâna de pe obrazul ei pe ceafă și o trase spre el.

Nu violent,nu grăbit.

Ci cu o siguranță liniștită.

Melisa nu opuse rezistență.

Corpul ei răspunse imediat.

Se lipi de el, ca și cum locul acela îi fusese destinat dintotdeauna.

Brațele lui o înconjurară.

Strâns. Protector.

Dar și posesiv.

Iar în acel moment… niciunul nu mai juca complet.

Pentru că trupurile lor nu știau să mintă la fel de bine ca mințile.

Melisa își lăsă fruntea pe pieptul lui.

Auzi bătăile inimii lui.

Puternice.

Regulate.

Vii.

Închise ochii din nou și pentru o secundă… doar o secundă… se simți în siguranță.

Apoi își aminti și acea senzație se transformă în ceva mult mai periculos.

Will își coborî bărbia ușor peste creștetul ei.

Inspiră.

Parfumul ei.

Același.

Nenorocit de același.

– Mi-a fost dor de tine… spuse el încet.

Cuvintele erau simple, dar încărcate.

Melisa strânse ușor materialul cămășii lui în palme.

– Și mie… răspunse ea.

Fără ezitare.

Fără pauză.

Perfect.

Dar ochii lui… ochii lui nu o crezură complet și totuși… nici nu o contraziseră.

Will o îndepărtă ușor.

Doar cât să o poată privi din nou.

Privirea lui coborî spre buzele ei.

Și rămase acolo.

Melisa îi simți intenția înainte ca el să se miște.

Respirația i se schimbă.

Ușor.

Abia perceptibil.

Dar el observă.

Întotdeauna observase.

Își ridică mâna din nou, atingându-i buza inferioară cu degetul mare.

– Încă tremuri… murmură el.

Melisa zâmbi slab.

– Tu mă faci să tremur… șopti ea.

Replica perfectă, tonul perfect.

Momentul perfect.

Dar în adâncul privirii ei… era altceva. Ceva ce el nu putea încă descifra complet. Sau poate… nu voia.

Will nu mai așteptă.

Se aplecă ușor și o sărută.

La început, încet, ca un test, ca o întrebare. Dar Melisa răspunse imediat, fără ezitare.

Buzele ei se lipiră de ale lui cu o intensitate care depășea rolul.

Sau poate… exact asta era rolul.

Unul atât de bine jucat încât devenise real.

Sărutul se adânci.

Respirațiile lor se amestecară.

Mâinile lui o strânseră mai aproape.

Ale ei urcară pe umerii lui și pentru câteva secunde…nu mai existau planuri, nu mai existau minciuni, nu mai existau calcule.

Doar dor.

Doar nevoie.

Doar acea legătură periculoasă care nu dispăruse niciodată.

Will o trase și mai aproape, de parcă ar fi vrut să o contopească cu el.

Melisa își arcuise ușor spatele, cedând complet în brațele lui.

Sărutul deveni mai intens.

Mai disperat.

Mai real.

Sau poate mai periculos tocmai pentru că nu mai era clar ce este real.

În cele din urmă, Will se opri.

Nu pentru că voia ci pentru că trebuia. Își lipi fruntea de a ei.

Respira greu.

– Nu s-a schimbat nimic… murmură el.

Melisa deschise ochii, îl privi.

Și pentru o fracțiune de secundă… părea că spune adevărul.

– Nu… șopti ea.

Dar în interiorul ei…Totul se schimbase și în interiorul lui…la fel.

Dar niciunul nu avea să recunoască asta.

Nu încă.

Will îi mângâie din nou obrazul.

– Ești aici acum… spuse el.

Nu era o întrebare, era o afirmație.

O ancoră.

Melisa încuviință ușor.

– Da. Sunt aici.

Și de data asta… chiar era adevărat.

Doar că motivul pentru care era acolo…era cel mai mare secret dintre ei.

Iar jocul abia începea.