Anemone în iarnă -Capitolul 2

NOTĂ INTRODUCTIVĂ

Așa cum am făcut surpriză pe wattpad, o voi face și aici. Celelalte capitole vor începe să fie postate după finalizarea cărții Gorgona Medusa.

CAMELLIA SINENSIS

Motto:

Uneori, tristețea nu strigă, doar mută lucrurile din loc, până când nu mai rămâi nicăieri.

Dimineața nu era niciodată agitată pentru Kaelion Sereth. Ritmul lui nu era dictat de oră, ci de decizii.

Mașina se opri în fața clădirii fără zgomot, iar ușile se deschiseră exact la timp, ca și cum întregul sistem al concernului ar fi fost sincronizat cu prezența lui. Clădirea se ridica din sticlă și oțel, rece și impecabilă, dar chiar și așa, părea doar un fundal pentru omul care coborî din mașină.

Kaelion nu grăbea niciodată pașii. Nu avea nevoie.

Înalt, cu o siluetă zveltă, dar tensionată într-un mod controlat, părea să ocupe spațiul fără efort. Costumul în trei piese îi urmărea linia corpului perfect, fără nici o cută în plus, fără nici o abatere. Batista din buzunar era așezată exact cât să fie observată, nu admirată.

Părul negru, tuns scurt pe laterale, lăsa partea superioară ușor ondulată, cu acea textură care părea să refuze disciplina completă. Reflexele violacee se vedeau doar când lumina le atingea într-un anumit unghi. Era un detaliu subtil, dar nimic la el nu era întâmplător.

Ochii lui gri nu căutau priviri, le traversau.

În momentul în care păși în lobby, liniștea se instală. Angajații care discutau își întrerupseră conversațiile, alții își coborâră instinctiv capetele. Era un gest inconștient, reflex.

Respectul și frica nu arătau diferit în prezența lui.

Kaelion nu reacționă, nu înclină capul, nu încetini, nu își schimbă expresia și nu zâmbi. De fapt, nu părea să știe cum ar arăta asta pe chipul lui.

Trecea printre oameni ca și cum aceștia ar fi fost parte din decor, iar indiferența era naturală.

Ușile liftului se deschiseră înainte să ajungă în fața lor, intră fără să se oprească.

Ușile se închiseră și fu liniște. Era doar el și reflexia lui în sticla întunecată.

Pentru o clipă, își privi propria imagine din obișnuință. O verificare rapidă, exactă, că totul era unde trebuia să fie, apoi își mută privirea.

Liftul urca și fiecare etaj era doar un număr care dispărea. Când ușile se deschiseră din nou, aerul era diferit, mai liniștit și mai select.

Era etajul executiv.

Secretara ridică imediat privirea.

– Domnule Serth.

Un gest scurt din cap fu suficient.

Ușa biroului se deschise fără să fie nevoie să bată.

Tatăl lui era deja acolo.

Stătea în picioare, cu bastonul sprijinit ușor de podea, privind spre fereastră, dar nu către priveliște. Îl aștepta.

Kaelion intră fără să spună nimic, iar în urma lui ușa se închise încet.

Pe birou, dosarul îl aștepta deschis, pregătit și privirea lui căzu direct pe fotografie.

Aenon Thalir Vale.

I se păru un chip prea liniștit pentru tot ce trebuia să urmeze.

Kaelion se apropie și își sprijini ușor degetele pe marginea biroului, fără să se așeze.

–Acesta e alesul?

Vocea lui era joasă, impersonală. Tatăl lui se întoarse încet.

– Da, mama ta l-a ales cu grijă. Pusese ochii pe el încă de acum 6 luni.

Tatăl făcu o pauza apoi continuă.

– Acest Omega va rezolva problema concernului.

Kaelion nu își luă ochii de la fotografie. Bărbatul acela avea trăsături fine și o privire calmă, aproape… blândă.

Dar ceva nu se lega.

– Nu arată ca o soluție.

Tatăl lui zâmbi ușor.

– Pentru că nu te uiți unde trebuie.

Kaelion ridică fotografia, studiind-o mai atent.

– Atunci spune-mi.

Vocea lui deveni ușor mai joasă.

– Ce nu se vede?

Tatăl lui făcu câțiva pași prin cameră, măsurat.

– Controlul.

Spusese un singur cuvânt.

– A fost crescut într-o familie rigidă  de funcționari publici cu reguli, disciplină și o imagine bună. E instruit, lector universitar și specialist în camelia sinensis. Un profil unic, nu-i așa?

Se opri.

– Nu a cedat ușor, ceea ce înseamnă că nu-l interesează averea ta.

Privirea lui Kaelion rămase fixată pe imagine.

– Și crezi că asta îl face potrivit?

– Cred că îl face interesant. Feromonii lui sunt de anemonă marină.

Tăcerea deveni mai grea.

Kaelion nu reacționă imediat, dar ceva în privirea lui se schimbă.

– E un Omega rece?

–Rece dar nu inert,  răspunse tatăl lui scrutând orizontul de la fereastră.

– E genul care pare liniștit până când nu mai este. Dar partea rece a feromonilor îl va împiedica să devină isteric când va afla de amantul tău.

Kaelion lăsă fotografia pe birou, perfect aliniată.

– Și familia lui?

– E una disperată, cum crezi că și-ar fi vândut fiul Omega care trăiește în Europa și e foarte independent?

Răspunsul venise simplu, dar părea că are dedesubturi mult mai complicate.

– Fratele lui a delapidat. Datoria e imposibil de mare. Vernon, singurul fiu Alpha al familiei a furat bani de la noi. Peste 50 de milioane lire sterline. Sunt datori vânduți. Mama ta a prins oportunitatea.

Făcu o pauză, chipul lui era sever, închis.

– Au fost obligați să accepte, oferta era prea profitabilă.

Kaelion ridică ușor privirea.

– El?

Tatăl lui nu zâmbi de data asta.

– Nu încă, dar nu va avea încotro.

Liniștea deveni apăsătoare.

Kaelion își sprijini mâna pe birou, ușor, ca și cum ar fi simțit greutatea deciziei nu în minte, ci în spațiu.

Încetă să mai privească dosarul.

Privirea lui se pierdu ușor în gol, dar nu din distragere ci din calcul.

–Nu vreau un Omega supus și care plânge pentru nimicuri.

Vocea lui coborî ușor.

– Nu mă interesează obediența.

Tatăl lui îl privi atent. Kaelion întoarse ușor capul. Ochii lui gri erau complet reci. Un iceberg se ridica din străfundurile inimii și îngheța în jurul lui tot ce mișcă.

– Să văd cât rezistă.

Interesul nu mai era doar o decizie…era… provocare.

Tatăl lui făcu câțiva pași în jurul biroului oprindu-se din nou în fața geamurilor înalte. Concernul domina toată regiunea economică din Shaka, tatăl lui îl ridicase de la zero, el îl îmbogățise și acum fiul lui era pe cale să-l distrugă din cauza…

–Tony Bond este încă în viața ta…

Nu era o întrebare, era o constatare.

Kaelion ridică privirea, dar ochii lui gri nu arătau tulburare, sau panică, sau jenă…nu arătau nimic, chiar nimic.

– Este…o știi prea bine.

– De la optsprezece ani, ne-a otrăvit viața continuă tatăl lui, fără să-și schimbe tonul.

– O relație… remarcabil de stabilă pentru natura ei.  Un Omega bogat, căsătorit, protejat de propriile interese și de soțul Alpha care preferă să nu vadă adulterul.

Se opri.

– Și totuși, nu a fost suficient. De ceea ce mi-a fost frică, n-am scăpat. Paparazzi erau pe urmele voastre și voi nici nu i-ați remarcat. Cursul acțiunilor a scăzut teribil de mult. Trebuie neapărat să anunțăm logodna și căsătoria în același timp. Vreau fotografii multe cu tine și cu acel Omega. Kaelion…nu mă mai dezamăgi…ai avut o copilărie frumoasă, o adolescență minunată, te-am lăsat să-ți faci de cap cu acea persoană adulterină timp de 15 ani. Dar acum…acum gata. Ține-ți scula aia nenorocită în pantaloni până la căsătorie, sau ți-o tai eu însumi. Ai văzut deficitul creat de sperma ta aruncată în fundul cui nu trebuie? Nu mai vreau asta, stop. După căsătorie, n-ai decât să i-o tragi de câte ori vrei, dar îți interzic să te mai afișezi sau să pleci mai știu eu pe unde cu curvarul acela. Nu-l respect, nu-l apreciez, nu-l vreau în viețile noastre, punct. Trimite azi invitație familiei lui Aenon. Logodna se va oficia la restaurantul Gratz, cel mai luxos din Shaka și vom anunța și data căsătoriei. Mama se va ocupa de toate celelalte. Vom invita și paparazzi, pe cei mai virulenți, ca să le închidem gura. Comportamentul tău trebuie să fie exemplar. Să faci bine să-ți înveți lecția. Vreau să văd o logdnă tradițională, cu cerere tradițională.  Ai captat tot ce am spus?

Kaelion înclină ușor capul și privirea lui se mută din nou spre dosar, pe poza aceea din care răsărea un cap atât de dulce. Nu părea un lector universitar sau un cercetător. Semăna mai degrabă a un Omega artist care își rotește ochii la auzul unui cuvânt mai deplasat și care plânge din orice. Slavă Domnului că nu era urât și mai ales…nu era incult…

…………….

Invitația ajunsese într-o zi în care ploaia cădea fină, ploaie de toamnă și  apăsa aerul, ca o palmă caldă pe ceafă. Era un plic gros, cu margini tăiate perfect, și Aenon își dădu seama că nu era doar un simplu mesaj. Era cu siguranță un obiect care pretindea să fie tratat cu respect.

Petrecerea de logodnă.

Aenon îl ținuse între degete câteva secunde, fără să-l deschidă. Simțise textura hârtiei ca pe o ironie: elegantă, curată, în timp ce el era tot ce nu mai rămăsese curat în viața lui. Nu din vina lui, și totuși, în mod inevitabil, din cauza lui.

Nu-l întâlnise încă pe Kaelion…și nici nu și-o dorea.

În mod normal, ar fi refuzat. Ar fi găsit o cale, o portiță, o întârziere. Independența fusese întotdeauna reflexul lui primordial, ca respirația. Dar povestea asta nu pornise din voința lui, ci din rușinea altcuiva: fratele lui…alcoolul acestuia…furia…greșelile repetate care deveniseră rutină.

Și Aenon… Aenon fusese cel care strânsese cioburile, pentru că cineva trebuia să o facă.

În ultimele două săptămâni, trăise ca un om care aleargă prin fum: demisia din funcția de lector, vânzarea apartamentului din Londra, contracte terminate, chei predate, cutii…cutii…și iar cutii. Apoi întoarcerea în casa părintească, cu valize și cu o tristețe enormă în cealaltă, o tristețe care nu se vedea, dar îl îndoise pe dinăuntru, ca o sârmă încălzită.

Când se trezise prima dată în vechea lui cameră, mirosul casei îl lovise fără avertisment: detergent, lemn, o urmă de mâncare gătită. Fusese atât de familiar încât îl duruse. Pentru prima dată, nu se mai simțise adult. Se simțise… recuperat, adus înapoi, ca o piesă dintr-un joc pe care nu îl mai juca. Aici redevenise doar… un Omega…

Și apoi trecuse încă o săptămână.

Telefonul sunase într-o dimineață fără importanță, iar asta făcuse sunetul și mai violent. Pe ecran: un număr necunoscut. Răspunsese.

– Domnul Aenon Vale?

Vocea de la celălalt capăt al firului se auzea calmă, ușor joasă, o voce de femeie care nu cere niciodată permisiunea să fie ascultată.

– Da.

– Sunt doamna Serth, mama lui Kaelion. Mi-ar face plăcere să discutăm…în  tete-a-tete, la o ceașcă de ceai, la mine acasă, dacă acceptați.

„Dacă acceptați” era o formulă, un ambalaj. Aenon înțelesese imediat că, de fapt, invitația era deja un fapt, un eveniment notat undeva, într-o agendă care nu greșea niciodată.

– Desigur, spusese el, iar vocea îi ieșise prea netedă, de parcă nu l-ar fi durut nimic.

……………….

Casa Serth nu era ostentativă, nu striga bogăție, ci o presupunea. Zidurile erau curate, grădina tunsă impecabil, liniștea în jur era ca într-un cartier în care nimeni nu-și permite să facă scandal.

Aenon fu primit imediat, fără să aștepte în hol, fără să simtă acel aer de „verificare” cu care sunt întâmpinați cei care nu aparțin locului. Ușa se deschise, iar doamna Serth se ivi.

În ciuda faptului că era, după toate zvonurile, cea mai bogată femeie Omega din regiune, păstrase o simplitate care nu era modestie jucată, ci disciplină interioară. La șaizeci și cinci de ani, prezența ei avea ceva liniștitor, matern, un fel de gravitație blândă și era de o eleganță desăvârșită.

– Bine ați venit, spuse ea.

–Vă rog, intrați, îmi dați voie să vă tutuiesc? continuă ea cu o tonalitate caldă.

Aenon păși înăuntru încuviințând din cap. Tensiunea pe care o simți era ca atunci când știi că urmează să semnezi ceva, nu neapărat pe hârtie, ci în tine.

– Am pregătit tot ce trebuie pentru ceai în salon, continuă ea.

– Mă bucur că ai venit atât de repede.

Îl conduse pe un coridor larg, unde decorațiunile erau discrete: lumină caldă, tablouri cu flori, care erau atârnate acolo nu pentru a impresiona, ci pentru a calma privirea.

Și atunci simți mirosul…Camellia sinensis, un parfum dulce și viu, ca frunza proaspăt umezită de abur, cu o promisiune verde și o umbră florală. Aenon inspiră fără să vrea. În piept, ceva se mișcă, nu fericirea, nu încă, ci un reflex de viață. Specia aceea, arbustul veșnic verde cu frunze lucioase și flori albe parfumate, îl urmărea de ani întregi ca o idee fixă.

Salonul de ceai era o cameră luminoasă, cu ferestre mari și mobilier simplu, impecabil întreținut. Pe o masă joasă așteptau cești din porțelan fin, pictate cu camelii roz, atât de delicate încât te temeai să le atingi.

Doamna Serth nu chemase pe nimeni să-l prepare și acest lucru îl uimi pe Aenon.

Își suflecă, aproape imperceptibil, manșeta și începu să pregătească ceaiul ea însăși. Aenon o urmări  ca pe un dans în care fiecare gest era măsurat, dar nu rigid.

Mai întâi, turnă apă fierbinte în ceainic, îl roti lent, apoi făcu același lucru cu ceștile. Aburul ieși dens, iar porțelanul prinse o strălucire caldă, ca obrajii după frig. Preîncălzirea vaselor era o practică folosită tocmai pentru a menține temperatura infuziei mai stabilă în timpul preparării și Aenon o cunoștea la perfecție. Era uimit că cineva dintr-o clasă superioară și care ar fi putut da ordine pentru pregătirea acestuia, o făcea ea însăși cu o dexteritate admirativă.

Aruncă apa de clătire fără zgomot, de parcă ar fi vrut să păstreze liniștea camerei intactă.

Apoi măsură frunzele.

Nu luase la întâmplare. Folosea o linguriță specială, plină „cu vârf”, exact cât trebuie pentru o ceașcă, un gest simplu, dar susținut de o regulă de bază în prepararea clasică: aproximativ o linguriță de ceai frunze pentru fiecare ceașcă servită. Aenon era electrizat…

Apa nu fierbea violent. Doamna Serth o opri la timp, cu o precizie care trăda experiență: pentru ceai verde, prea multă căldură putea strica echilibrul.

– Îmi place să folosesc apă proaspăt trasă, spuse ea, ca și cum ar fi citit gândul lui Aenon.

 -Dacă refierbi apa de mai multe ori, îi schimbi caracterul, dar cred că știi deja acest lucru. Am auzit că ești expert în ceaiuri de camellia sinensis, deci e o onoare pentru mine să deguști ceaiul preparat de mine.

Aenon respiră aerul parfumat, în timp ce doamna Serth continua. Ea turnă apa peste frunze, iar aburul aduse momentul la viață, capacul fu pus imediat și câteva secunde nimeni nu mai  vorbi.

Aenon simți cum aroma crește și se schimbă: de la verde umed la floral, apoi la o notă aproape fructată, ca perele albe sau ca iasomia.

– Două… poate trei minute, murmură ea, fără să privească ceasul.

Și  așteptară.

Doamna Serth nu părea o femeie grăbită, dar Aenon putea simți că fiecare pauză era aleasă. Că tăcerea nu era lipsă de idei, ci un instrument.

Când turnă ceaiul în cești, o făcu cu o delicatețe care părea să protejeze nu doar porțelanul, ci și momentul. Ceștile cu camelii alb-roz  primiră lichidul ca pe un secret.

Aenon duse ceașca la buze și gustă. Momentul acela fu ca un fir subțire care îi legă creierul de inimă: amăreala ușoară, apoi dulceață discretă, apoi un final curat, floral. Și, pentru o secundă, tristețea lui se dădu un pas înapoi. Nu, nu dispăru, ci doar făcu loc.

Doamna Serth îl privi peste marginea ceștii, cu un zâmbet mic. Era o femeie foarte frumoasă și Aenon o privi cu admirație.

– Aenon… pot să-ți spun pe nume, nu-i așa?

Aenon clipi, ca și cum întrebarea ar fi fost mai intimă decât părea.

– Da, spuse el.

– În curând vei fi al doilea fiu al meu, continuă ea, iar vocea i se înmuie cu o căldură maternă.

– Și vei putea să-mi spui mama Agatha… dacă vei dori.

Cuvântul „mamă” îl lovi într-un loc neașteptat. Aenon nu era pregătit pentru el. În casa părinților lui, „mamă” era o realitate; aici, „mamă” devenea o ofertă, o strategie, o punte.

Doamna Serth lăsă ceașca jos și luă o pauză scurtă, ca și cum ar fi verificat dacă el e încă acolo.

– Țineam foarte mult să discut cu tine înainte de oficializarea relației cu fiul meu, Kaelion.

Numele căzu între ei ca un duș rece.

– Poate că ți-ai pus deja întrebarea de ce fiul meu, la treizeci și trei de ani, nu e căsătorit. Privit din exterior… pare absurd. Are de toate. E frumos, bogat, stabil financiar.

Aenon rămase tăcut. Nu pentru că era impresionat, ci pentru că învățase în ultimele săptămâni că escaladarea nu ajută. Că uneori trebuie să lași adevărul să vină, chiar dacă doare.

– Dar realitatea e alta, spuse ea.

–Și eu nu vreau să-ți ascund dedesubtul misterului.

Aenon  strânse ușor ceașca. Porțelanul era cald, fragil…ca el în acest moment.

– Mă gândeam dacă să merg pe ocolite sau s-o spun direct. Dar acum, că ești în fața mea, cred că a doua variantă e cea mai bună.

Ridică privirea și, pentru prima dată, căldura ei avu un colț ascuțit: nu agresiv, ci tăios prin sinceritate.

– Dacă am dorit ca fiul meu să fie căsătorit cât mai repede e pentru că… întreține o relație cu un Omega căsătorit. Și asta…de peste cincisprezece ani.

Aerul se schimbă. Aenon simți cum salonul rămâne la fel de frumos, dar devine brusc mai rece.

Nu șocul moral venise primul, ci șocul duratei: cincisprezece ani. Un obicei…o dependență… o apropiere imposibilă…

– Relația a fost păstrată secretă în toți acești ani, continuă ea.

-Dar acum câteva luni a fost descoperită de paparazzi. A ajuns pe prima pagină a jurnalelor de scandal.

Doamna Serth  spusese „paparazzi” ca pe un termen clinic, nu ca pe o insultă. Ca pe o boală care se răspândește fără control.

– Acțiunile afacerilor noastre au scăzut brusc și periculos.

Aenon inspiră. În partea rațională din el, fraza suna plauzibil: expunerea media poate amplifica atenția investitorilor și este asociată în literatură cu reacții bursiere adverse când publicul percepe un risc reputațional sau o abatere. Dar în partea umană, fraza suna oribil: o poveste de adulter și poate, de iubire transformată în problemă de preț pe piață.

– De aceea, singura cale…e să închidem gura lumii printr-o căsătorie. Și…trebuie să pară sau chiar să devină o poveste de dragoste.

Aenon ridică privirea puțin șocat…

Dragoste?

– Alegerea mea s-a oprit asupra ta.

Rostise asta fără triumf, fără plăcere, dar ca o decizie necesară.

– Știu, adăugă ea imediat,

-…știu că am profitat de situația delicată din familia ta. Dar cred că altfel nu te-aș fi convins să devii soția fiului meu.

Aenon simți cum i se strânge gâtul. Nu pentru că era surprins, ci pentru că cinismul înveșmântat în politețe îl obosea.

– Îți cunosc independența. Și știu că viața ta a fost destabilizată complet.

Aenon voia s-o contrazică, să-i spună că nu e destabilizat, că e doar într-o pauză a vieții. Dar își aminti valizele, cutiile cu obiecte din Londra, contractele, cheile, demisia, apartamentul vândut. Era destabilizat. Și ea știa.

– Dar aș dori să-ți arăt și fața pozitivă a acestei căsătorii, spuse doamna Serth cu blândețe, și împinse discret o farfurioară mai aproape, de parcă ar fi așezat acolo ceva important.

Aenon simți că se pregătește o schimbare mult mai importantă în viața lui.

– Prin contractul de căsătorie… plantația de ceai Camellia sinensis,  Velaryn Thae, îți va reveni de drept.

Cuvântul „ceai” făcu mai mult decât orice alt argument. Intrase în el ca o cheie ce se potrivește perfect  în broască.

Aenon tresări, iar doamna Serth observă imediat.

Plantația Velaryn Thae…

Nu era o simplă proprietate și putea deveni rațiunea lui de a trăi. Obsesiile adevărate nu se explică, ci se recunosc. Iar el o recunoscuse în mirosul de mai devreme, în abur, în felul în care frunza se deschisese sub apă.

Doamna Serth continuă, foarte atentă să nu pară că îl cumpără, deși exact asta făcea.

– Vei fi stăpânul plantației. Dacă dorești, poți construi un laborator. Toți oamenii care lucrează pe plantație vor fi angajații tăi. Vei avea mână liberă totală.

Mână liberă.

Două cuvinte care, în gura ei, sunau ca o formă de grațiere. Și, totuși, Aenon simțea zgarda din jurul gâtului: mână liberă într-o cușcă frumoasă.

În mintea lui, apăru imediat o întrebare juridică, una pe care o învățase, indirect, trăind în Londra: cât de „al lui” ar fi, de fapt, acel drept? Își amintea vag ideea că acordurile nupțiale în dreptul Omegaverse din Shaka nu pot exclude instanța, dar pot primi greutate mare dacă sunt încheiate liber și cu înțelegerea implicațiilor.

Și aici era miezul otrăvit: era el liber sau era doar împins din spate de rușinea fratelui?

Aenon  luă o gură de ceai, ca să-și cumpere timp. Aroma florală îl liniștea, ca o mână pe frunte.

Linalool, geraniol…simțea note de parfum ale camelliei sinensis care păreau să-i spună:

„Stai, respiră și alege.”

– În schimb… te rog, spuse doamna Serth, iar vocea i se schimbă spre o notă plină de tristețe dar și de speranță..

Nu mai era femeia de afaceri…era mama.

Și, brusc, această schimbare fu mai convingătoare decât orice altă cifră.

– Te rog, ca mamă… să-l faci fericit pe Kaelion.

Aenon simți cum se ridică în el un protest. Fericirea nu se fabrică, nu se livrează, nu se semnează.

Dar ea nu terminase.

– Doresc ca el să se detașeze încetul cu încetul de acel Omega toxic. Vreau să am nepoți… ca să pot muri liniștită.

Cuvântul „nepoți” căzu ca un sigiliu pus pe un contract invizibil.

Aenon o privi. În ochii ei era ceva real: o oboseală veche, o durere care trecuse de rușine și ajunsese la rugăciune.

Și totuși, trupul lui nu era convins, trupul lui țipa:

„Ești folosit.”

Mintea lui însă șoptea ademenitor:

„Dar plantația…”

Iar inima lui, tristă și sfâșiată de ultimele două săptămâni, nu spunea nimic. Doar stătea, ca o cameră goală după ce cineva mutase mobilierul.

Doamna Serth așteptă sorbind delicat din ceaiul parfumat, fără să-l preseze, fără să repete. Lăsă tăcerea să lucreze pentru ea.

Într-un colț al salonului, un aranjament cu camelii proaspete părea să confirme o idee: unele flori sunt frumoase tocmai pentru că sunt crescute cu disciplină. La fel și oamenii…la fel și poveștile.

Aenon puse ceașca jos, cu grijă…să nu ciobească porțelanul…să nu ciobească momentul.

– Înțeleg, spuse el într-un final, iar vocea îi ieși mai calmă decât se simțea.

– Înțeleg ce îmi cereți.

„Înțeleg” nu era „accept”. Dar nici „refuz”.

Doamna Serth înclină capul, recunoscând diferența fără să o numească.

– Atât am vrut: să știi adevărul înainte ca fiul meu să intre pe ușă, spuse ea.

„Ușă” putea însemna și casa ei, și familia ei, și viața lui următoare.

Aenon se ridică când simți că dacă mai stă un minut, promisiunea plantației va deveni mai puternică decât el. Și nu era pregătit să afle cât de ușor se poate cumpăra un om care iubește ceaiul.

Când  ieși, aerul de afară i se păru mai rece, dar mai sincer. Pe drumul spre casă, telefonul vibră în buzunar…un mesaj nou, fără nume, fără emoji, doar o singură propoziție:

„Kaelion va veni mâine pentru a face cererea către părinții tăi .”

Aenon se opri un moment pe trotuar, cu ploaia în păr și cu gustul de Camellia sinensis încă pe limbă.

Mâine, avea să-l întâlnească, în sfârșit, pe omul pe care nu voia să-l cunoască.