Anemone în iarnă -Capitolul 1

Dezechilibru

Coridorul universității rămase în urmă în liniște, după ce Aenon închise ușa sălii de curs. Sunetul sec al încuietorii păru mai clar decât de obicei, ca și cum spațiul însuși își pierdea din tensiune odată cu plecarea lui. Studenții dispăruseră deja, lăsând în urmă doar mirosul de hârtie, cerneală și o urmă vagă de concentrare disipată.

Aenon coborî scările fără grabă. Își simțea corpul ușor, mintea încă prinsă între idei, formule și observații. Pentru el, tranziția de la predare la liniște nu era niciodată bruscă. Era un proces.

Telefonul vibră. Se opri când văzu ecranul luminându-se.

„Mama.”

Răspunse imediat.

– Aenon?

Vocea era controlată, dar caldă.

– Da, mamă.

– Trebuie să vii acasă cât mai repede.

Privirea lui se opri într-un punct fix, fără să se miște.

– În Shaka?

– Da.

Urmă o scurtă pauză. Mama lui îi cerea ceva aproape imposibil. Era în plin an universitar, agenda lui era plină. În plus avea lucrări de laborator aproape în fiecare zi.

– S-a întâmplat ceva?

– Vino, fiule, trebuie să vorbim.

Apelul se încheie.

Aenon rămase nemișcat câteva secunde, apoi își coborî telefonul. Nu era genul care să pună întrebări inutile. Dacă nu i se spusese, însemna că nu se putea spune la telefon.

Își ajustă haina și își schimbă direcția fără ezitare.

………..

Câteva ore mai târziu, luminile Londrei rămâneau în urmă, înlocuite de liniștea controlată a zborului. Aenon stătea drept, cu privirea ușor întoarsă spre fereastră, dar fără să urmărească cu adevărat ceva. Deși nu putea să doarmă, nu se mișca. Timpul trecea fără să-l atingă.

Shaka nu era doar o altă regiune, era un alt ritm, era locul copilăriei, locul în care avea amintiri foarte frumoase. Nu mai fusese de doi ani, dar era la curent cu toate noutățile, De aceea era un pic tulburat, oare tatăl lui era bolnav?

Când avionul coborî, aerul era diferit. Mai greu, mai cald, încărcat de mirosuri pe care corpul lui le recunoștea fără să le analizeze.

Drumul până acasă fu tăcut.

Casa familiei Vale era exact așa cum o lăsase. O construcție sobră, bine întreținută, fără excese, dar cu o prezență stabilă care nu impresiona, dar care nici nu putea fi ignorată.

Ușa se deschise înainte să apuce să bată.

– Aenon…dragul meu fiu.

Mama lui îl trase într-o îmbrățișare strânsă, mai caldă decât de obicei.

– Ai ajuns…

– Mi-ai spus să vin, am sosit.

Vocea lui era calmă, egală.

Înăuntru, căldura îl învălui imediat. Mirosul de mâncare, lemn și ceai se amesteca într-o familiaritate pe care nu o uitase.

Tatăl lui se ridică de la masă.

– Drum lung, nu-i așa?

– A fost în regulă, doar că eram îngrijorat, credeam că ești bolnav, mi-am făcut o mie de gânduri.

Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, dar fu suficient.

Și apoi îl văzu…Vernon.

Fratele lui, Alpha, stătea așezat, ușor lăsat pe spate, cu un pahar în față. Nu părea surprins, nici interesat de sosirea lui. Între ei nu exista vreo apropiere frățească, nu se înțeleseseră niciodată.

– Ai venit repede, spuse el, fără să-l privească direct.

– Părinții sunt importanți și dacă ne cer să facem ceva, poate e necesar sau important, nu?

Răspunsul venise simplu și atât de natural.

Cina începu fără alte explicații. Mama lui încerca să mențină un echilibru, vorbind despre lucruri obișnuite, despre rutină, despre nimicuri care umpleau spațiul. Tatăl lui intervenea rar, cu observații scurte.

Aenon răspundea când era cazul, fără să adauge mai mult decât era necesar, dar simțea în aer un amestec de feromoni care soseau din toate părțile ca agenți supresori.

Vernon mânca lent, absent. Din când în când își rotea paharul, fără să-l termine. Privirea lui trecea peste toți fără să se oprească cu adevărat.

După masă, mama lui aduse ceaiul. Era un gest vechi, echitabil.

Ceainicul fu așezat în mijlocul mesei. Aburul se ridica lent, iar mirosul familiar de camelia sinensis umplea camera, aducând cu el o liniște care până mai înainte păruse artificială.

Toți se așezară, mai puțin Vernon.

El rămase ușor retras, sprijinit de spătar, ca și cum ar fi fost acolo doar pentru a observa, nu pentru a participa.

– Aenon… începu mama lui, turnând ceaiul.

– Te-am chemat pentru că…

Se opri.

Aenon o privea direct, fără grabă.

– …există o mare problemă.

Vernon râse scurt.

– În sfârșit…se sparge buba.

Nimeni nu îl opri. Aenon își ridică ceașca, inspirând ușor. Ceaiul era același, dar ceva în aer se schimbase și de data asta… nu mai era vorba doar despre familie.

Tatăl lui nu mai lăsă tăcerea să se prelungească.

Își drese ușor vocea și își lăsă mâinile împreunate pe masă, ca și cum ar fi vrut să țină lucrurile sub control măcar la nivelul gesturilor.

– Vernon a făcut o datorie.

Aenon nu reacționă imediat, doar îl privi și sorbind din ceai întrebă:.

– Cât de mare?

Tatăl avu o ezitare.

– Foarte mare.

Cuvintele nu veneau cu dramatism, veneau grele și parcă ieșeau dificil din gura tatălui.

– Suficient…cât să… ne pună pe toți în pericol.

Aenon își coborî privirea pentru o clipă și își duse degetele la frunte, apăsând ușor, ca și cum ar fi încercat să-și ordoneze gândurile înainte să reacționeze.

– Câtă datorie? spuse în cele din urmă.

–Am ceva economii.

Tatăl lui ridică mâna, oprindu-l jenat înainte să continue.

– Nici dacă ai pune salariul pe cincizeci de ani… nu ai putea să o plătești.

Aenon îngheță pentru o fracțiune de secundă. Degetele i se opriră pe frunte și se lăsă încet pe spate.

Nu mai spuse nimic, dar nu pentru că nu avea ce spune ci pentru că începuse deja să înțeleagă.

Îi era… mai ușor să nu întrebe.

Un sunet sec rupse liniștea.

Vernon își ridică paharul de whisky și îl dădu peste cap dintr-o singură mișcare. Îl lăsă apoi pe masă fără grabă, ca și cum discuția nu-l privea.

– Cât e datoria, Vernon?

Vocea lui Aenon era calmă. Vernon nici nu-l privi.

– Nu contează.

Aenon îl fixă.

– Contează.

Mama lui își strânse mâinile în poală, iar tatăl lui nu interveni.

– Faci mereu boacăne… și noi trebuie să plătim.

Vernon pufni, în sfârșit ridicând privirea.

– Eram pe un număr sigur.

Un zâmbet scurt, fără bucurie îi trecu peste față.

– Eram sigur că o să câștig lozul cel mare.

Își sprijini cotul pe masă.

– De-aia am mers până la capăt, dar n-ai cum să înțelegi, ești doar un Omega.

Aenon îl privi fără să clipească.

– Cât a pierdut, tată?

De data asta, răspunsul nu veni imediat, tatăl lui își coborî capul, respirația i se adânci ușor.

– Nu e vorba doar că a pierdut.

Camera deveni mai mică.

– A luat bani… din fonduri care nu îi aparțineau.

Aenon încremeni, privirea lui se mută lent spre Vernon.

De data asta îl privea direct în față.

Și în liniștea care se așternu, pentru prima dată de când ajunsese acasă, aerul nu mai era doar tensionat, el devenea periculos.

Aenon nu-și mută privirea de pe Vernon.

Tăcerea devenise prea densă ca să mai fie ignorată.

– De la cine?

Vocea lui era joasă, dar clară. Tatăl lui nu ridică imediat capul. Pentru o clipă păru că ar vrea să evite răspunsul, ca și cum rostirea lui ar fi făcut lucrurile mai reale.

– De la patronul lui.

Cuvintele căzură greu. Aenon clipi lent, doar atât, în rest, rămase complet nemișcat.

– Adică… începu mama lui, vocea ușor tremurată,

– …nu e doar o datorie obișnuită.

Vernon își turnă încă un deget de whisky, fără să se grăbească.

– Nu mai dramatiza, mamă.

– Nu dramatizez! izbucni ea, apoi își coborî imediat vocea.

–Știi foarte bine ce înseamnă asta.

Aenon își lăsă ceașca pe masă, cu un gest controlat.

– Ce fel de patron?

Tatăl lui ridică în sfârșit privirea.

– Genul cu care nu negociezi ușor.

Fusese un răspuns incomplet, dar suficient. Aenon înțelesese, nu era vorba doar de bani.

Vernon râse scurt, sprijinindu-se de spătar.

– Hai, nu e chiar așa.

Privirea lui se mută spre Aenon, pentru prima dată directă.

– Se rezolvă.

Aenon nu reacționă.

– Cum?

Scosese un singur cuvânt, în cap haosul se ridica amestecând toate celelalte cuvinte pe care ar fi dorit să le spună.

Vernon ridică din umeri.

– Găsim noi o soluție.

– Noi?

Vernon își strânse maxilarul.

– Suntem o familie, nu?

Aenon îl privi câteva secunde în liniște.

– Nu, nici vorbă.

Răspunsul veni calm.

– Tu ai făcut asta. Tu o rezolvi.

Aerul se tăie brusc. Mama lui își duse mâna la gură.

– Aenon…

Dar el nu se opri.

– Spune exact ce ai de spus.

Privirea i se întoarse spre tatăl lui.

– Cât.

De data asta, nu mai era loc de ocol, tatăl lui expiră lent.

– Suficient cât să nu putem acoperi.

Aenon închise ochii pentru o fracțiune de secundă și când îi deschise, nu mai era nici urmă de ezitare.

– Și dacă nu plătim?

Vernon răspunse în locul tatălui.

– Plătim.

Zâmbetul lui era strâmb.

– Într-un fel sau altul.

Aenon îl privi din nou, de data asta… fără niciun filtru și pentru prima dată, liniștea lui nu mai era doar calm, era o răceală groaznică.

Vernon își sprijini cotul pe masă și rânji ușor, ca și cum totul ar fi fost o glumă pe care doar el o înțelegea.

– Frate… spuse, cu o relaxare care nu se potrivea deloc situației,

-…se pare că valorezi exact suma pe care am pierdut-o.

Pentru o clipă, nimeni nu răspunse.

Aenon nu reacționă imediat. Își mută privirea lent de la el spre tatăl lor.

Acesta își frământa mâinile, degetele strângându-se unul în altul într-un gest pe care nu îl mai văzuse de ani.

– Tată… vocea lui Aenon rămase joasă, controlată,

-… despre ce sumă vorbim?

Tăcerea care urmă fu mai grea decât orice răspuns, mama lui își coborî privirea.

Vernon își mai turnă un deget de whisky. Tatăl lui inspiră adânc.

– Cinci sute de milioane de lire sterline.

Cuvintele căzuseră ca o sentință. Aenon nu se mișcă.

Pentru prima dată, chiar și pentru el, mintea păru să se oprească pentru o fracțiune de secundă, ca și cum ar fi refuzat să proceseze dimensiunea reală a numărului.

Cinci sute de milioane…Doamne…asta nu era o datorie, era o condamnare.

Privirea lui reveni încet spre Vernon.

– Ai pierdut… sau ai împrumutat?

Vernon ridică din umeri.

– Contează?

– Contează.

Vocea lui Aenon nu se schimbase, dar aerul, da.

Vernon îl privi pentru câteva secunde, apoi zâmbetul i se șterse ușor.

– Am pierdut…și… am acoperit pierderea.

Aenon înțelese imediat.

– Cu bani care nu erau ai tăi.

Vernon nu mai răspunse, nu era nevoie.

Mama lui își duse mâna la piept.

– Aenon, fiule,nu știam că e atât de grav…

Dar nimeni nu o asculta cu adevărat. Aenon se lăsă ușor pe spate, șocat.

Rămase un moment  foarte tăcut, apoi reveni cu întrebări.

– De la cine ai furat? întrebă în cele din urmă.

Tatăl lui ridică privirea, ezitând.

— De la cineva pe care sigur nu vrei să-l ai împotrivă.

Aenon înclină ușor capul.

– Numele, chiar trebuie să-l scot cu cleștele din gura voastră?

Vernon expiră scurt, ca și cum ar fi cedat.

– Kaelion Sereth.

Liniștea care căzu peste cameră nu mai avea nimic familial în ea.

Aenon se albi la față în clipa în care numele fu rostit. Nu fu un gest dramatic, nu se clătină, nu ridică vocea, dar ceva din el se retrase brusc, ca și cum mintea refuza pentru o fracțiune de secundă să accepte realitatea.

– Magnatul Sereth? întrebă încet, privirea fixată asupra tatălui său.

–Cel cu ceaiurile și parfumurile? E o glumă, tată spune-mi că e o farsă.

Însă în aer plutea deja răspunsul.

– Lucrai pentru el?

Privirea i se mută spre Vernon, tăioasă, fără grabă.

– Ai delapidat? Ai pus mâna pe banii altcuiva?

Tăcerea care urmă nu mai avea nimic ezitant în ea. Era apăsată, densă, iar în acel spațiu îngust dintre cuvinte, Aenon începuse deja să înțeleagă mai mult decât i se spusese.

– Cum vom rambursa o asemenea sumă?

Vernon nu părea să simtă greutatea momentului. Își ridică paharul, îl dădu peste cap și își lăsă capul ușor într-o parte, cu acel rânjet care părea să sfideze orice logică.

– Se pare că mult mai ușor decât ne gândeam, spuse el, aproape amuzat.

– Ți-am zis… valorezi suma asta.

Pentru o clipă, aerul se schimbă și o străfulgerare rece trecu prin mintea lui Aenon, iar controlul pe care îl menținea atât de atent asupra propriei naturi cedă pentru o secundă. Feromonii lui izbucniră, instabili, dezordonați, răspândindu-se în cameră ca un val rece, aproape tăios, transformând liniștea într-o presiune greu de ignorat.

Tatăl lui ridică imediat capul.

– Aenon! Retrage-ți feromonii.

Vocea îi deveni brusc mai dură.

–Sunt prea puternici. Nu e nevoie de agresiune.

Aenon inspiră adânc, încercând să-și recapete controlul. Își închise ochii pentru o clipă, iar când îi deschise, valul se retrăsese, dar nu complet. O urmă rămase în aer, ca o tensiune care nu voia să dispară.

— Spune-mi, rosti el, mai încet acum, dar mult mai clar.

– Cum v-ați gândit să rambursați?

Tatăl lui ezită, iar acea ezitare spuse mai mult decât orice cuvinte.

– Nu e vorba doar de rambursare, începu el, cu o voce mai joasă.

–Familia Sereth… domnul Sereth senior… m-a făcut să înțeleg că dacă nu plătim în condițiile lor… eu și Vernon ajungem în închisoare.

Se opri o clipă, apoi adăugă, apăsat:

– Știi care e pedeapsa pentru delapidare.

Aenon nu se mișcă. Doar îl privea printre gene, liniștea lui devenind din ce în ce mai rece.

Știa foarte bine, pedeapsa capitală.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare.

Vernon izbucni în râs, un sunet strident, nepotrivit, care părea să taie în două atmosfera.

– Ești un Omega, spuse el, cu o batjocură fără efort.

– Se pare că fundul tău e foarte dorit.

Râsul lui continuă, greu și lipsit de orice reținere.

– Ești slab de mori… ce naiba au văzut la tine?

Pentru prima dată, Aenon nu reacționă imediat. Nu pentru că nu avea răspuns, ci pentru că în acel moment înțelesese exact unde ducea totul. Drumul era cu sens unic…

Tatăl lui își drese vocea, încercând să readucă discuția într-un cadru controlat, dar tonul îi trăda deja oboseala.

– Domnul și doamna Sereth sunt dispuși să șteargă datoria.

Cuvintele căzură lent, fiecare cu greutatea lui.

– Vor trece peste gestul lui Vernon, continuă el.

– Îl vor păstra în funcție…și pe mine… cu o mărire de salariu.

Aenon nu spuse nimic, doar aștepta lama ghilotinei să cadă peste gâtul lui.

– În schimb…

O pauză.

– …doresc ca tu să devii soția fiului lor.

Tăcerea care urmă nu mai era liniște. Lama ghilotinei căzuse.

– Ce?!

Aenon se ridică brusc, scaunul împingându-se în spate cu un sunet sec.

– A lui Kaelion Sereth?

Un râs scurt, incredul, îi scăpă printre dinți.

– Tată… asta da, e o glumă.

Își trecu mâna prin păr, respirația devenind mai rapidă.

– Bărbatul ăla e rece ca gheața. Nu degeaba îi spun Yeti, nu… nu pot…chiar nu pot face așa ceva.

– Aenon… încercă tatăl lui.

Dar el nu se opri.

– Nu. Mă condamnați la o viață nefericită.

Atunci mama lui se mișcă.

Gestul ei fu atât de brusc încât timpul păru să se fractureze pentru o clipă. Se lăsă în genunchi în fața lui, iar imaginea aceea îl lovi mai puternic decât orice cuvinte. Mama lui se umilea în așa hal?

Aenon rămase nemișcat o secundă, apoi se aplecă imediat, încercând să o ridice.

– Mamă… ce faci? vocea îi tremură ușor, pentru prima dată.

–Nu… nu se poate. Te rog, ridică-te.

Dar ea nu se mișcă.

— Aenon… te rog… șopti, cu vocea frântă.

Mâinile îi tremurau.

– Ajută-ne.

Maxilarul lui se încordă.

– Tată… spuse, ridicând privirea spre el, iar vocea îi deveni mai ascuțită.

– M-ai trimis la studii, am devenit cineva, îmi câștig singur viața. Mi-ai dat libertate.

Respirația i se adânci.

– Am crezut că nu ești ca ceilalți tați.

Făcu o pauză, nu mai avea aer, nu mai avea cuvinte, era sufocat.

–Credeam că nu o să mă vinzi.

Privirea i se întunecă.

– Credeam că o să mă respecți.

Și apoi, brusc, izbucni:

– De ce nu se căsătorește el cu…cu…

Arătă spre Vernon, fără ezitare.

—… cu… Yeti al vostru?!

Vernon râse din nou, ridicând paharul.

— Nu, spuse, dându-l peste cap.

– Eu sunt un  Alpha.

Un zâmbet batjocoritor îi apăru pe buze.

– Nu merge.

Își șterse gura cu dosul palmei.

– Și cică vor și o ploaie de plozi…

Râsul lui umplu încăperea, dar nimeni nu i se alătură.

Aenon nu mai spuse nimic, doar îi privi pe toți.

Și în liniștea care se așternu, casa aceea nu mai era locul în care crescuse, era doar locul în care fusese… adus înapoi…în stadiul crud de Omega.