Anemone în iarnă -Capitolul 3

Cererea în căsătorie

Casa părea mai mare în dimineața aceea, părea că holul își lungise pașii dintre ușă și salon numai ca să-i ofere lui Aenon mai mult timp să-și simtă inima bătând în gât.

Își trecu degetele peste manșeta cămășii, așezând-o pentru a nu știu câta oară. Nu era vorba de vanitate. Era vorba de felul în care ziua aceasta se încăpățâna să fie… serioasă, oficială și irevocabilă.

De afară, prin perdelele trase pe jumătate, se vedeau umbre mișcătoare, scurte sclipiri și forme compacte care se adunau ca un nor neliniștit: oameni cu aparate, microfoane, telefoane ridicate deasupra capetelor. Erau paparazzi, mulți, prea mulți, ca și cum zvonul crescuse peste noapte dintr-o șoaptă într-un titlu. Nu era speriat, dar simțea o anumită îngrijorare.

– Nu te mai uita, îi spuse mama, cu o blândețe care trăda exact cât de tare încerca și ea să pară calmă.

– Hai, respiră, familia Serth e pe drum. Ești foarte frumos, semeni cu mine, costumul de tweed îți vine ca turnat. Întotdeauna te-au avantajat aceste carouri englezești, continuă femeia zâmbind plăcut.

Tatăl trecu o dată prin hol, drept, cu o solemnitate pe care Aenon nu i-o mai văzuse decât la ocazii rare. Vernon, în schimb, se sprijinea de tocul ușii cu aerul unui om care jurase că nu se emoționează pentru nimeni, și tocmai de aceea era suspect.

– Dacă intră cu aroganță, îi tai elanul, mormăi Vernon.

– Civilizat, desigur.

Aenon nu răspunse. Își simțea palma umedă. În minte îi alergau gânduri scurte, ca niște păsări speriate:

Ce dacă…? Ce dacă nu…? Ce dacă eu nu sunt…?

Soneria sună o singură dată precum o atingere calculată și, fără să vrea, Aenon își ținu respirația.

Majordomul deschise ușa, iar aerul de afară intră cu un miros de primăvară tăioasă și de metal încălzit, cu flashuri, cu camere și agitație.

Kaelion păși înăuntru împreună cu părinții săi.

Aenon îl văzu și…respirația i se opri. Nu metaforic, nu poetic, ci chiar i se opri.

Tot ce era în el, gând, frică, întrebări, se retrase instantaneu, ca apa trasă dintr-un țărm, lăsând în urmă un gol în care rămase o singură certitudine:

Oh… acesta e El?

Frumos nu era un cuvânt suficient. Kaelion purta o eleganță care nu părea împrumutată din haine, ci din felul în care stătea în propria piele. Înalt, zvelt, cu umerii drepți, nu răspândea nici o agresivitate. Avea o privire limpede, atentă, ca și cum ar fi observat dintr-o dată nu doar încăperea, ci și oamenii din ea, și le-ar fi acordat fiecăruia aceeași importanță.

Costumul era impecabil, așezat, sobru, într-o cromatică ce nu cerea atenție, dar o primea. Părul, aranjat simplu, fără ostentație, doar într-un fel de rafinament care avea bunul-simț să fie tăcut.

Aenon simți efectiv lovitura aceea de fulger: o căldură bruscă în piept, o slăbiciune în genunchi, împreună cu o rușine absurdă că inima lui se trădase atât de repede. Acest bărbat era doar un străin, de ce se înfierbântase dintr-o dată?

Kaelion făcu un pas înainte și, înainte să vorbească, își înclină capul într-un gest de respect.

– Domnule… doamnă… mulțumim că ne primiți, spuse el, iar vocea lui sună politicoasă.

Apoi privirea lui se opri pe Aenon.

Se oprise, ca și cum Aenon ar fi fost, dintr-o dată, centrul discret al camerei.

Pentru o secundă, Aenon avu impresia că restul lumii își diminuase volumul.

Fața lui Kaelion era rece, dar vocea vibră bărbătească cu tonalități grave.

– Aenon.

Numele lui, spus astfel, simplu, fără titluri, fără ceremonie, îi făcu stomacul să se strângă.

Doamne, dacă el mă privește așa acum, ce o să fac eu când…? gândi Aenon, cu un soi de panică tandră.

Părinții lui Kaelion pășiră și ei înăuntru, purtând aceeași ținută demnă: tatăl lui, un bărbat cu privire calmă, care părea să aibă răbdare până și cu furtunile; mama lui, elegantă, cu o frumusețe matură, aproape regală, dar cu un zâmbet care dezarma.

– Este o onoare, spuse mama lui Kaelion, adresându-se părinților lui Aenon.

– Ne bucurăm să vă cunoaștem.

Tatăl lui Aenon își drese glasul, își întinse mâna.

– Bine ați venit.

Și, în timp ce mâinile se strânseră, Aenon simți că scena era mai mult decât o întâlnire. Era o punte.

Kaelion făcu un gest discret, iar oamenii care îl însoțiseră până la ușă aduseră cutii, pungi elegante, ambalaje care nu strigau lux, ci îl șopteau.

– Am venit cu respect și cu un gând simplu: dacă cer, trebuie să ofer nu doar cuvinte, spuse Kaelion.

Aenon își mușcă interiorul obrazului.

Comportamentul lui e impecabil și respectă protocolul unei cereri în căsătorie, își spuse, în timp ce se simțea căzând, fără zgomot, din propria lui apărare.

Kaelion se întoarse întâi spre tatăl lui Aenon. Îi înmână o cutie alungită, grea, într-un ambalaj sobru.

– Pentru dumneavoastră, un ceas. Nu pentru a măsura timpul… ci pentru a-l respecta.

Tatăl lui Aenon desfăcu încet cutia. În interior, metalul scânteia discret, cu acea lumină caldă pe care o are aurul când e lucrat cu bun gust. Nu era strident, era clasic.

O clipă, bărbatul nu spuse nimic, și tocmai tăcerea lui avea greutate.

– E… prea mult, rosti în cele din urmă, dar îl trăda vocea: era impresionat, poate chiar atins.

Kaelion zâmbi cu aceeași măsură.

– E exact cât trebuie, domnule. Sunteți tatăl viitoarei mele soții.

Apoi se întoarse spre mama lui Aenon și îi oferì o cutie mai mare, cu închidere fină.

– Pentru dumneavoastră.

Mama lui Aenon desfăcu și, pentru prima dată în dimineața aceea, își duse mâna la gură fără să se controleze. Ametiste strânse pe aur aveau un violet profund, cu reflexe care se schimbau când întorceai bijuteria în lumină. Arătau ca o noapte prinsă în piatră.

– Sunt… superbe, șopti ea.

– Am ales o culoare care să nu domine, spuse Kaelion.

Aenon observă ceva mic, dar esențial: Kaelion nu se uita la bijuterii când spunea asta. Se uita la mama lui Aenon ca și cum darul fusese gândit pentru ea, nu pentru efect.

Vernon, care până atunci își ținuse sarcasmul pregătit ca un cuțit într-un buzunar, primi următorul pachet: o sticlă într-o cutie de lemn.

– Vernon, spuse Kaelion, fără să pară familiar, dar nici distant.

-O sticlă de whisky vechi de cincizeci de ani. Știu că nu te impresionează ușor nimic. M-am gândit să încerc ceva care cere răbdare, la fel ca tine.

Vernon ridică sprâncenele.

-Cincizeci…?

Deschise cutia și văzu eticheta. Pentru o secundă, masca lui de om dur se crăpă.

– Ei, asta… recunosc, e lovitură sub centură, mormăi el, apoi își drese glasul.

-Mulțumesc.

Kaelion înclină capul.

– Mă bucur că nu m-am înșelat.

Apoi veni momentul lui Aenon.

Kaelion se întoarse încet spre el și, pentru prima dată de când intrase, păru că își îngăduie un gest mai puțin oficial: își coborî ușor vocea, ca și cum ar fi vrut ca restul lumii să dispară pentru două secunde.

– Pentru tine, spuse el.

În mâna lui era o cutie mică, atent aleasă, fără logo-uri evidente. Aenon o luă și simți că îi tremură degetele.

– Domnule Kaelion… nu trebuia…

-Te rog, spune-mi Kaelion. Ba trebuia, pentru că nu vin să cer ceva ce mi se cuvine. Vin să cer ceva ce nu mi se poate refuza.

Aenon deschise cutia.

În interior era un medalion subțire, din aur alb, lucrat simplu, aproape minimalist, dar cu o finețe care trăda ore de mâini pricepute. Era un unicat. La exterior, o gravură mică: o linie delicată, o floare de camellia sinensis, blazonul familiei Serth.

Kaelion atinse ușor marginea medalionului.

– Se deschide.

Aenon îl deschise. Înăuntru, o altă gravură minusculă, clară, într-o scriere elegantă: numele lui Aenon și, dedesubt, o frază scurtă pe care Aenon nu o citi cu voce tare. Nu putea. Îi urcau lacrimi în ochi și îl îngrozea ideea că lumea le va vedea. Era emoționat.

Aenon-Semper fidelis(1)Kaelion îl privi, serios acum, și pentru prima dată Aenon simți că frumusețea lui nu era doar estetică. Era morală. Era în felul în care stătea acolo, fără grabă, fără presiune, lăsându-i spațiu să simtă.

– E foarte personal, șopti Aenon.

– Am auzit că-ți plac lucrurile care nu sunt pentru public, lucrurile care spun ceva.

Aenon își coborî privirea spre medalion, apoi o ridică iar spre Kaelion, aproape speriat de cât de repede îl voia aproape. Nu așa văzuse el lucrurile. Yeti nu mai părea atât de… Yeti.

Și în clipa aceea, cu familia în jur și cu lumea de afară bătând în geam ca ploaia, Aenon înțelese că pierduse deja, fără luptă, cea mai importantă bătălie: aceea de a nu se îndrăgosti.

Căzuse fulgerat și nici măcar nu-și dorea să se ridice.

Se așezară în salon, așa cum se fac lucrurile serioase și protocolare: cu ceai sau cafea, cu tăceri scurte așezate între replici, cu politețuri care, în spatele lor, ascundeau emoții grele.

Kaelion nu se grăbea. Nu aruncă fraza cererii ca pe o provocare. Își așeză palma pe genunchi, își înălță privirea spre părinții lui Aenon și declară, simplu, fraza tipică unei cereri în căsătorie:

– Am venit împreună cu părinții mei ca să vă cer permisiunea și binecuvântarea. Îl cer pe Aenon să-mi fie soție până când moartea ne va despărți.

Tatăl lui Aenon se uită lung la el. Nu avea alura unui adversar și chiar părea un om pe care trebuie să-l măsoare nu după haine, ci după caracter.

Tatăl puse și el întrebarea tipică răspunsului cererii în căsătorie din lumea Shaka:

– Și ce îi oferi fiului meu?

Kaelion nu clipi. Fraza următorului răspuns tipic ieși din gura lui ca una scoasă din inimă.

– Ofer viitoarei mele soții un loc sigur lângă mine. O viață în care să nu fie nevoită să se micșoreze ca să-mi facă mie loc. Îi ofer respectul și libertatea de a-mi spune „nu” ori de câte ori ar avea nevoie.

Mamei lui Aenon i se umeziră ochii, dar nu interveni. Vernon își încrucișă brațele, interesat fără să vrea.

Aenon se simți de parcă ar fi fost privit și, în același timp, protejat. Într-un fel ciudat, Kaelion nu îl expunea ci îl înălța.

– Sunt de acord și ți-l cedez ca parte întreagă din viața ta, spuse în cele din urmă tatăl lui Aenon, cu gravitate.

– Acum să vorbim concret despre petrecere, spuse el direct.

Discuția se mută firesc spre logistică, un teren pe care familiile îl folosesc uneori ca să-și ascundă emoțiile. Petrecerea de logodnă trebuia să fie suficient de mare cât să fie un mesaj, dar suficient de controlată cât să nu fie un circ.

– Nu vreau să fie o expoziție, spuse mama lui Aenon.

– Vreau să fie… o sărbătoare.

Kaelion aprobă.

– Exact. O seară în care să fim noi, chiar dacă lumea va încerca să transforme totul în altceva. Va fi foarte multă mass media, vom fi sub lumina reflectoarelor, e mai mult ca sigur.

– Și data? întrebă Vernon, ridicând sticla de whisky ca pe un argument.

–Ca să știu dacă beau de supărare sau de bucurie.

Aenon, care până atunci stătuse mai mult tăcut, surprins de propriile bătăi ale inimii, își găsi vocea, și își dădu seama că Kaelion îl ascultă cum asculți ceva important.

– Cât de repede… vrei? întrebă Aenon.

Kaelion nu răspunse imediat. Își lăsă privirea pe el, ca și cum ar fi vrut să-i spună: nu trebuie să te grăbești pentru mine.

– Atât de repede cât te simți tu pregătit, spuse în cele din urmă.

–Dar… dacă îmi dai voie să fiu sincer: eu sunt pregătit.

Cuvintele acestea deși nu păreau agresive,  erau totuși o presiune.

Stabiliră, în cele din urmă, o zi pentru petrecerea de logodnă, aproape, în ciuda haosului de afară, și, odată ce acea decizie fu luată, următoarea veni ca o ușă deschisă:

– Nunta, spuse tatăl lui Kaelion, calm, ca și cum ar fi vorbit despre un lucru deja hotărât în inimă.

– Dacă sunteți de acord… două săptămâni după logodnă.

În salon se făcu liniște.

Două săptămâni era puțin. Era o nebunie pentru lumea care își planifică fericirea pe ani. Dar Aenon simți că, în cazul lor, timpul se comporta altfel, ca și cum ar fi așteptat prea mult deja.

Mama lui Aenon îl privi întrebându-l fără cuvinte:

Tu ce simți?

Aenon își îndreptă spatele. Își strânse medalionul în palmă, încă ascuns în cutie și îl privi pe Kaelion.

În ochii acestuia nu se citea nimic.

– Da, spuse Aenon, iar vocea lui nu tremură.

– Două săptămâni după logodnă.

Kaelion își plecă ușor capul, ca și cum ar fi primit ceva sacru.

– Mulțumesc.

Atunci tatăl lui Aenon inspiră adânc, își fixă privirea pe Kaelion și rosti cu o gravitate care închise cercul:

– Dacă asta e dorința lui Aenon… atunci ai binecuvântarea mea.

Aenon simți că îl ia cu amețeală. Nu de la emoție simplă, ci de la suma tuturor emoțiilor: ușurare, fericire, frică, speranță.

Iar Kaelion, în loc să sărbătorească zgomotos, făcu ceva și mai impresionant:

se ridică și mulțumi din nou cu respect, cu discreție, cu politețe.

Când se făcu timpul să plece, agitația de afară crescuse. Se auzeau strigăte, întrebări aruncate peste gard, aparate se declanșau în rafale.

Aenon se apropie instinctiv de fereastră și văzu cât de mulți erau. Un val compact, nerăbdător, flămând de imagine și scandal.

– Să nu ieșiți, spuse mama lui Aenon, îngrijorată.

– O să fie urât.

Kaelion își puse haina, își așeză manșetele cu același calm cu care își alesese cuvintele în salon. Apoi se întoarse spre ei.

– O să iasă urât dacă le dăm voie să inventeze, spuse el, încet.

Părinții lui Kaelion făcură un pas spre ușă, pregătiți să meargă direct la mașină, fără contact.

Dar Kaelion se opri în prag. Aenon îl privi încă o dată.

– Kaelion…

Kaelion îi zâmbi, scurt.

– Ai încredere.

El și părinții ieșiră.

Flashurile izbucniră imediat, ca o furtună de lumină. Întrebările se izbiră unele de altele:

– Kaelion Serth! E adevărat?

-Ați venit să faceți o cerere în căsătorie?

– Aenon e înăuntru?

– Când e nunta?

– E o alianță politică? Un contract?

– Cine a decis?

Și atunci se întâmplă exact ce nimeni nu se aștepta.

Kaelion se opri.

Paparazzi, obișnuiți cu fugă, cu uși trântite, cu bodyguarzi și tăceri, înghețară o secundă. Ca și cum li se stricase scenariul.

Kaelion ridică o mână, nu ca să-i oprească agresiv, ci ca să ceară o clipă de ordine. Și, ciudat, chiar o obținu.

– Bună seara, spuse el, clar. Înțeleg interesul. Da, am venit împreună cu părinții mei să cer binecuvântarea pentru logodna mea cu Aenon Vale. E o chestiune de familie și de respect.

Câteva microfoane se împinseră mai aproape.

– Confirmați nunta?

Kaelion își păstră calmul.

– Confirm că l-am ales pe Aenon. Restul detaliilor le vom anunța la timpul potrivit. Vă rog să respectați casa aceasta și oamenii din ea.

– Domnul Vale ce părere are despre relația intimă pe care o aveți cu domnul Tony de mai bine de 15 ani? strigă cineva.

O liniște de moarte se lăsă peste mulțimea de paparazzi, dar Kaelion nici nu clipi. Privirea și vocea lui deveniră reci și o notă de feromoni opresivi metalici se răspândi în aer. Reporterii făcură un pas înapoi.

– Orice informație falsă va fi adusă în fața tribunalului, nu știu despre ce domn Tony vorbiți.

Deși spusese asta fără agresivitate, fără dispreț, cuvintele căzură greu.

Apoi Kaelion făcu un pas spre mașină, dar se opri încă o dată, suficient cât să lase ceva clar în urmă:

– Data și locul petrecerii logodnei vă vor fi confirmate mâine.  Vă mulțumesc.

Se urcă în mașină împreună cu părinții lui. Portiera se închise, motorul porni.

Zarurile fuseseră aruncate.

Notă

(1)Semper fidelis-Mereu fidel(latină)