Anemone în iarnă -Capitolul 14

Pericolul

Luna mai coborâse peste plantație cu o lumină tânără, catifelată, iar colinele își purtau verdele ca pe o mantie vie. Diminețile veneau limpezi, cu rouă subțire pe frunzele de ceai și cu o strălucire palidă pe geamurile laboratorului așezat la capătul rândurilor. În acel loc, unde pământul mirosea a sevă, sticlă și abur, Aenon petrecuse săptămâni întregi în slujba unei singure idei: nașterea unui parfum cum plantația încă visa.

Camelia îi dăruia inima florală, luminoasă, cu moliciunea unei petale atinse de soarele dimineții. Anemona marină aducea răsuflarea apei, răcoarea sărată, adâncul unei frumuseți albastre. Aenon îmblânzise tensiunea dintre cele două lumi cu o pricepere aproape muzicală. Formula prinsese contur, echilibrul se așezase, iar sorocul celor douăsprezece luni se vedea limpede înaintea lui. Doar stabilizarea cerea încă răbdare, timp, temperatură, vigilență.

În fiecare flacon, esența pulsa ca o promisiune.

Aenon lucra cu o concentrare gravă, liniștită. Lampa de pe masa mare îi turna aur peste tâmple, peste degete, peste caietele în care notase fiecare variație a amestecului. Din când în când ridica una dintre fiole spre lumină și privea cum lichidul capătă viață, cum se aprinde într-un reflex sidefat, aproape vegetal. În clipele acelea, chipul său purta frumusețea oamenilor care creează cu toată ființa lor.

………….

În zori, Kaelion coborî spre laborator înaintea plecării la Shaka. Drumul îi era cunoscut, însă pașii purtau o apăsare nouă, ca și cum aerul dimineții îi șoptea ceva nelămurit. Avea de iscălit documente importante la concern, iar chemarea aceea venise într-un ceas prost ales, tocmai când liniștea dintre el și Aenon înflorise deplin.

Îl găsi pe Aenon deja treaz, aplecat asupra unei tăvi cu fiole, ca și cum noaptea l-ar fi predat direct muncii. Când întoarse capul, lumina dimineții i se așeză pe obraz, iar ochii i se umplură de căldură.

Kaelion rămase o clipă în prag. Îl privea cu acea sete adâncă pe care o au cei care își recunosc patria într-o singură ființă.

– Ai coborât înaintea zorilor, spuse Aenon, cu glasul lui molcom, ușor încărcat de somn și parfum.

– Plecarea cerea întâi chipul tău, răspunse Kaelion.

Se apropie și îi luă mâinile. Degetele lui Aenon purtau mireasma cameliei și aerul rece al sticlei. Kaelion le ridică la buze, apoi își lipi fruntea de a lui. Gestul acela avea ceva din solemnitatea unui legământ străvechi.

– Mă întorc degrabă, îi spuse el cu o voce fermă.

–Poate chiar în seara aceasta.

Aenon îl privi lung. În ochii lui se strângeau tandrețea, neliniștea, dorința de a păstra clipa întreagă.

Kaelion zâmbi, iar zâmbetul lui, rar și adânc, schimbă aerul dintre ei. Își trecu palma peste obrazul lui Aenon, coborî spre gât, apoi îl trase aproape.

-Sunt soțul tău?

Aenon ridică privirea albastră și scormoni în noaptea ochilor lui Kaelion. Vocea lui ieși ca un abur parfumat :

-Ești.

Sărutul veni firesc, lent, deplin. Avea dulceața unei despărțiri scurte și gravitatea unui jurământ. Buzele lor se întâlniră cu acea recunoaștere care îmblânzește orice teamă; respirațiile se amestecară, iar dimineața, cu întreaga ei limpezime, păru să se oprească la fereastră pentru a-i privi.

Kaelion se desprinse greu.

– Păstrează-ți inima liniștită, spuse el.

Aenon îi atinse pieptul.

– Ea bate aici.

Kaelion mai zăbovi o clipă, apoi urcă spre mașină cu sufletul întors mereu spre ușa laboratorului.

În același ceas, departe de plantație, într-un birou împovărat de piele, fum și amurguri vechi, Tony Bond ridică receptorul cu o mișcare scurtă. În spatele eleganței lui lucra o înverșunare rece, scurtă la răbdare, lungă la rău. Pe chipul său frumos se strângea umbrela unei dorințe bolnave, iar vestea că Kaelion se smulsese din cercul lui aprinse o furie cu gust de metal.

La celălalt capăt al firului, Ra ascultă.

Era șeful unei bande care se mișca prin orașe și sate ca o apă neagră. Oamenii lui știau să stingă lumini, să lase urme puține, să închidă guri pentru totdeauna.

Tony vorbi rar, aproape blând, dar tocmai blândețea aceea dădea ordinului o cruzime și mai mare.

– Laboratorul de pe plantație cade în seara aceasta. Aenon cade odată cu el.

Se lăsă o clipă de tăcere, apoi vocea lui Ra veni scurtă, grea.

– Planul va merge până la capăt.

Tony puse receptorul la loc și rămase o vreme cu degetele pe marginea biroului. În privirea lui se adunase satisfacția întunecată a omului care crede că poate răsturna destine prin bani, prin frică, prin sânge.

Iar undeva, pe un drum lateral care urca spre plantație, o mașină fără însemne își începu mersul.

Drumul până la Shaka se întinse pe patru ore de asfalt, praf și lumini schimbătoare. Kaelion stătu cea mai mare parte a drumului în liniște, cu privirea dusă departe, înspre laboratorul de la capătul plantației. Orașul îl primi cu fațade reci și birouri pline de urgențe. Hârtiile îl așteptau ordonate în teancuri precise, iar semnătura lui coborî pe fiecare pagină cu aceeași fermitate cu care un om își îndeplinește datoria și își păstrează gândul într-un alt loc.

Când ultima semnătură se așeză pe ultimul document, Kaelion se ridică. Tocmai atunci uşa se deschise, iar Tony Bond intră în birou.

Purta un costum impecabil și zâmbetul mătăsos al celor deprinși să transforme orice cameră într-o capcană. Se apropie prea mult, cu pas leneș, sigur pe sine, lăsând în urmă un parfum greu, scump, construit să amețească.

– Ai plecat în grabă și nu te-am mai văzut de 4 luni,Kaelion, spuse el.

–O oră împreună ar îndrepta multe.

Kaelion îl privi drept, iar în liniștea aceea se adună toată oboseala anilor, toată limpezimea unei alegeri făcute până în străfunduri.

Tony întinse mâna și îi atinse reverul în timp ce cealaltă i se lipi direct pe șlițul pantalonilor.  Următoarea clipă explodă scurt.

Pumnul lui Kaelion îl lovi curat, cu forța unei hotărâri. Tony căzu înapoi, izbit de marginea biroului și apoi de podea. Surpriza îi șterse dintr-odată eleganța. Rămase jos, cu palma pe obraz, cu ochii plini de furie și umilință.

Kaelion stătea deasupra lui drept ca o lamă scoasă din teacă.

– Între noi s-a terminat totul, rosti el.

–Sunt căsătorit și m-am hotărât să-mi iubesc soția. Ea este aleasa mea, casa mea, răsuflarea mea.

Cuvintele lui intrară în încăpere ca un verdict.

Tony ridică privirea, iar în privirea aceea se zbăteau ura și neputința.

Kaelion întoarse spatele, ieși din birou și coborî spre mașină. Când motorul porni, ora arăta douăzeci. Seara se adunase deja peste oraș, iar pe drumurile lungi care duceau spre plantație întunericul începea să-și întindă stăpânirea.

Pe plantație, noaptea se așezase deplin. Lucrătorii dormeau, casele purtau ferestre stinse, iar peste rândurile de ceai luna curgea în fâșii palide. În biroul administrativ, Dan și Vernon încă lucrau. Actele se adunaseră multe, iar lumina lămpii cădea galbenă peste coloane de cifre și pagini ștampilate.

Dan se ridică pentru un pahar cu apă. Trecând pe lângă fereastră, zări o strălucire ciudată jos, spre capătul plantației. Se opri. Deschise fereastra. În aer urca un miros fin de ars, subțire la început, apoi tot mai limpede.

Se întoarse brusc.

– Foc la laborator!

Scaunul lui Vernon căzu în urmă. Numele lui Aenon izbucni din el ca un strigăt rupt din piept.

Ieșiră amândoi în fugă, iar pașii lor loviră pământul umed dintre rândurile de camellia. Noaptea îngreuna alergarea; frunzele ude de rouă le atingeau hainele, rădăcinile ridicate le frângeau ritmul, iar drumul până la laborator părea să se lungescă sub ei cu o cruzime vie. Cu fiecare pas, lumina focului se întețea. Când ajunseră mai aproape, văzură cum flăcările mușcau din jurul clădirii și cum geamurile securizate întorceau focul în oglinzi roșii.

Dan scoase telefonul și chemă pompierii. Vocea de la capătul firului promitea pornirea echipajului, iar distanța dintre sat și plantație căpăta în acea clipă greutatea unui blestem.

Vernon alerga și striga în același timp, cu glasul sfâșiat:

– Aenon! Frate! Aenon!

Dan întări strigătul lui cu propria disperare, chemând oamenii din case, chemând noaptea însăși să se trezească.

Ajunși în fața ușii, văzură lanțul gros, trecut prin mâner, și cele două lacăte grele așezate pe dinafară. O lucrare făcută pentru moarte. Dan smulse securea pe care o adusese din magazie și lovi. Fierul răsună, scânteile săriră, însă lacătele rămaseră întregi. Lovitura următoare veni și mai puternică. Lanțul tremură, însă ținu.

Vernon izbi geamul ușii cu umărul, apoi cu un drug de fier găsit lângă zid. Sticla securizată crăpă într-o pânză albicioasă, însă păstra încă bariera aceea oarbă. Dinăuntru cobora fum, gros și apăsător, ca o mare neagră care înghite podeaua.

Prin dârele spărturii, Vernon zări trupul lui Aenon întins pe jos. Lângă tâmplă se adunase sânge. Un reflex roșu îi aluneca peste păr și obraz. Vederea aceea îi sparse glasul.

Strigătul lui urcă peste întreaga plantație.

În clipa aceea, pe drumul care urca spre casă, farurile mașinii lui Kaelion tăiară întunericul și prinseră în față jocul uriaș al flăcărilor. Pentru o fracțiune de clipă, el rămase împietrit. Apoi tot trupul i se strânse într-o singură poruncă.

– La laborator. Acum.

Mașina se aruncă înainte, pietrișul țâșni sub roți, iar când opri, Kaelion coborî înainte ca motorul să-și domolească vibrația. Văzu ușa încătușată, văzu securea din mâna lui Dan, văzu chipul lui Vernon și înțelese totul dintr-o singură privire.

Se repezi spre intrare.

– Împreună! strigă.

Dan lovi din nou. Vernon prinse lanțul. Kaelion apucă marginea ușii și smuci cu o forță ieșită din spaimă, dragoste și furie. Lemnul trosni. Balamalele gemură. Cei trei își strânseră toată puterea în aceeași clipă și izbiră din nou. De data aceasta, partea de sus a ușii se desprinse din zid. Încă o smucitură, încă un strigăt, încă o izbire, iar ușa căzu într-o parte cu tot cu o parte din cadru.

Fumul se revărsă spre ei în valuri grele.

Kaelion intră primul.

În interior, focul mușca din mese, din rafturi, din perdelele de fum arămii. Flăcările trăiau în sticlă, în lemn, în caietele răsturnate, iar laboratorul părea o inimă deschisă peste care căzuse o sabie. Pe podea, aproape de masa mare, zăcea Aenon.

Kaelion căzu în genunchi lângă el.

– Aenon…

Glasul lui suna ca și cum însăși ființa lui se sfărâma acolo, printre jar și fum.

Îl ridică în brațe. Trupul lui Aenon era moale, cald, greu de fum și somn forțat, iar la tâmplă rana pulsa încă sub sângele închegat. Kaelion îl strânse la piept și ieși cu el din foc, pășind aproape orb, ghidat doar de glasurile drumului și de singura dorință care îi umplea lumea: să-l aducă înapoi.

Doctorul plantației sosi în goană, cu geanta deschisă și cu mâinile pregătite. Așeză imediat masca de oxigen peste chipul lui Aenon, îi curăță rana, îi legă tâmpla cu o compresă groasă, verifică respirația, pupilele, pulsul. Vernon stătea aproape, alb la față, cu degetele încleștate. Dan aducea apă, pături, ordine scurte. În jurul lor, focul răcnea încă, iar departe se auzeau, în sfârșit, sirenele pompierilor urcând spre plantație.

Kaelion păși cu Aenon în brațe până la casă și îl duse în dormitoarele sale. Trecu pragurile cu acea solemnitate a oamenilor care poartă ceva mai prețios decât propria viață.

Camera lui Kaelion avea draperii grele, lemn vechi și o lumină joasă, păstrată intenționat blândă. În patul larg, Aenon era așezat pe perne albe, curat de fum, cu tâmpla bandajată și cu respirația încă fragilă, însă liniștită. Pe noptieră ardea o lampă mică. Flacăra ei tremura ușor, ca și cum ar fi vegheat.

Kaelion stătea lângă pat, aplecat spre el, cu mâna strânsă peste mâna lui Aenon. Pe obrajii lui traseul lacrimilor lăsase urme limpezi. Plânsese în tăcere, cu acea demnitate sfâșiată pe care o au bărbații obișnuiți să poarte lumea pe umeri și care, într-o singură seară, află cât de fragilă poate fi lumea lor.

Medicul plecase abia după ce îl văzuse pe Aenon ieșind din marginea pericolului. Vernon rămăsese o vreme la ușă, cu privirea aprinsă de teamă și recunoștință, apoi se retrăsese. Casa întreagă păstra liniștea marilor încercări încheiate doar pe jumătate, fiindcă sufletul celor iubiți continuă să tremure mult după ce trupul scapă.

Spre dimineață, pleoapele lui Aenon tresăriră.

Kaelion se ridică imediat, atât de brusc încât scaunul alunecă puțin pe podea. Se aplecă asupra lui, chemându-l pe nume, o dată, încă o dată, cu un glas care mângâia și implora în același timp.

Aenon deschise ochii încet. Privirea lui pluti o clipă printre umbrele camerei, apoi se opri asupra chipului lui Kaelion. Îl recunoscu. O pace adâncă îi trecu peste trăsături, amestecată cu slăbiciunea omului revenit dintr-un hotar dureros.

Kaelion îi duse mâna la frunte, la obraz, la buze. Lacrimile porneau iar.

– Ești aici, șopti Aenon.

– Sunt aici, răspunse Kaelion, și fiecare cuvânt al lui avea greutatea unei vieți întregi.

Se aplecă și își sprijini fruntea de a lui Aenon. Umerii îi tremurau.

–Mi-a fost atât de teamă…

Ochii lui Aenon se umplură de o lumină umedă, caldă. Ridică încet mâna și îi atinse obrazul. Degetele lui, încă slăbite, urmară urmele lacrimilor, ca și cum ar fi vrut să le strângă pe toate și să le prefacă în pace.

Kaelion îi sărută palma, apoi fruntea bandajată, cu o tandrețe îndrăznită.

În afara ferestrelor, noaptea se stingea treptat, iar peste plantația încă udă de fum începea să urce prima geană de zori. Undeva, printre rândurile de camellia, răul lăsase urme negre, însă în camera aceea, lângă patul pe care Aenon respira din nou cu liniște, iubirea stătea dreaptă, vie, regală.

……………….

Primele raze de soare se ridicau încet peste Velaryn Thae, cu o lumină palidă care părea să atingă totul cu o grijă reținută. Se părea că ea știa că noaptea trecută focul își ceruse tributul. Aerul purta încă o urmă fină de fum, abia perceptibilă, iar liniștea avea o greutate nouă.

În dormitorul lui Kaelion, lumina intra filtrată prin draperii, căzând peste patul larg unde Aenon se afla între perne, palid, cu tâmpla bandajată. Respirația lui era calmă, însă trupul păstra încă oboseala unei spaime purtate în întuneric.

Pleoapele i se mișcară brusc.

Se trezi.

Ochii i se deschiseră larg, iar panica îi traversă privirea ca un fulger. Trupul încercă să se ridice, dar o durere surdă îi opri mișcarea. Respirația i se acceleră, iar degetele se încleștară în cearșaf.

În clipa următoare, brațele lui Kaelion îl cuprinseră.

Alpha îl ținea strâns, aproape, ca și cum fiecare fibră a lui refuza să-l lase să se piardă.

– Ești în siguranță.

Vocea lui era joasă, adâncă, încărcată de o oboseală care trăda o noapte fără odihnă.

Aenon clipi de câteva ori, încercând să prindă realitatea. Privirea i se opri asupra chipului lui Kaelion, iar în acea clipă, neliniștea începu să se topească.

– Kaelion…

Murmurul abia se auzea.

Kaelion își lipi fruntea de a lui, închizând pentru o clipă ochii.

– Sunt aici.

Mâna lui îi mângâie ușor părul, cu o tandrețe care tremura.

În afara camerei, pași discreți se auzeau pe coridor. Lumea se pusese deja în mișcare. Poliția sosise, iar investigația începuse.

Kaelion își ridică ușor capul și îl privi pe Aenon cu seriozitate.

– Inspectorul este aici. Dacă ai putere să vorbești, va veni la tine.

Aenon inspiră adânc, își adună voința și încuviință din cap. Încercă să se ridice, dar brațele lui Kaelion îl opriră imediat.

– Rămâi.

Tonul nu lăsa loc de împotrivire, însă în el pulsa o grijă profundă.

– El vine aici.

Câteva clipe mai târziu, ușa se deschise discret. Un bărbat înalt, cu privire atentă și mișcări măsurate, păși în încăpere. Se opri la o distanță respectuoasă de pat.

– Bună dimineața. Sunt inspectorul Toth.

Vocea lui era calmă, profesionistă.

Kaelion rămase lângă Aenon, fără să-i dea drumul mâinii.

Inspectorul făcu un pas mai aproape.

– Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat aseară?

Aenon închise ochii o clipă, căutând în amintire.

– Eram în laborator… lucram…

Respirația îi tremură ușor, dar continuă.

– Au intrat patru bărbați.

Inspectorul își notă cuvintele, atent.

– I-ați văzut clar?

– Nu prea… dar… erau hotărâți…

Își duse instinctiv mâna spre tâmplă.

– Unul dintre ei s-a apropiat… și m-a lovit.

O pauză scurtă.

– După aceea… totul s-a stins.

Inspectorul ridică privirea.

– Ați recunoscut vreunul dintre ei? Voce, siluetă, orice detaliu?

Aenon clătină ușor din cap.

– Doar graba lor… și… intenția.

Inspectorul închise carnetul.

– Este suficient pentru moment. Vă mulțumesc.

Privirea lui se mută spre Kaelion.

– Vom continua cercetările. Vom reveni dacă apar întrebări.

Kaelion încuviință scurt.

– Vreau răspunsuri rapide.

Tonul lui era rece, ferm, ca o promisiune.

Inspectorul dădu din cap și ieși.

Ușa se închise, iar liniștea se așeză din nou.

Kaelion se întoarse imediat spre Aenon, privindu-l cu o intensitate care spunea mai mult decât orice cuvânt.

– Nimeni nu te va mai atinge. Am chemat o societate de supraveghere video. Vom reface laboratorul și vor instala camere de luat vederi peste tot.

Vocea lui avea o gravitate profundă.

Aenon îl privi, iar în ochii lui se adună o lumină blândă.

Un moment de tăcere se întinse între ei, plin, cald.

Kaelion își trecu mâna peste obrazul lui, apoi coborî spre gât.

– Acum…vreau să te ajut.

Aenon îl privi întrebător.

– Să scapi de mirosul de fum… de tot ce a rămas din noapte.

În glasul lui se simțea o dorință simplă, profundă, aproape intimă.

Aenon încuviință ușor.

Kaelion se ridică și, cu o grijă infinită, îl ajută să se sprijine de el. Îl ridică încet, susținându-i fiecare mișcare, ca și cum trupul lui Aenon ar fi fost făcut din lumină fragilă.

În același timp, în afara camerei, personalul se mișca rapid și în tăcere. Intrară. Ferestrele se deschiseră larg, aerul proaspăt intră în valuri line, iar lenjeriile arse de mirosul nopții fură schimbate cu unele curate, albe, imaculate. Totul fu făcut cu o eficiență tăcută, apoi oamenii se retraseră fără zgomot, lăsând loc liniștii.

În baie, aburul începu să se ridice ușor.

Kaelion îl ajută pe Aenon să se dezbrace. Era prima dată când vedea trupul gol al soției lui. Un hematom pe șoldul stâng îl făcu să i se strângă inima. Avea cotul zgâriat și un alt hematom pe umăr. Probabil căderea fusese brutală. Trupul lui Aenon u semăna cu al nici unui Omega pe care el îi văzuse. Deși era mic de statură, Abia 178cm, era armonios dezvoltat, cu mușchi perfect conturați și o piele fermă ce bătea spre auriu. Fesele lui…Kaelion înghiți în sec  și începu să se dezbrace și el. Aenon făcu ochii mari și se bâlbâi:

-Ce…ce faci?

-Sunt obligat să mă dezbrac, te voi spăla eu , doar nu vrei să mă bag sub duș îmbrăcat, nu? spuse Kaelion cu voce domoală și zâmbind.

Aenon avu o reținere, îi era rușine de goliciunea celuilalt. Remarcă cu coada ochiului diferența de lungime a sexului. Kaelion era cu adevărat un bărbat dotat.

Intrară amândoi sub apa caldă și odihnitoare.

Kaelion îl sprijini pe Aenon cu mâinile lui ferme și blânde în același timp. Apa caldă cădea în șuvoaie liniștitoare, spălând urmele fumului, ale nopții, ale pericolului. Îi săpuni spatele și-l frecă cu un burete de baie. Atingea pielea și-și aducea aminte de noaptea nunții . Atunci, el rămăsese în baie mult timp și era enervat că trebuia să împartă camera cu un necunoscut. Îl găsise pe Aenon așezat cuminte pe marginea patului. Îi aruncase vorbe reci, urâte, îl alungase din patul conjugal…Dar la acea dată nu avusese nici o mustrare de conștiință. El fusese căsătorit cu de-a sila cu un necunoscut care venea să-i invadeze aerul . Acum, uitându-se în urmă, își dădea seama cât de crud fusese. Și seara aceea, la nuntă, când dăduse peste el și Tony Bond în baie. Alt Omega ar fi făcut un scandal monstruos. El însă…oh…câtă delicatețe. Simți o nevoie imperioasă să argumenteze. Îl întoarse pe Aenon cu fața la el și săpuni pieptul acestuia. Sfârcurile erau roz pal, indecent de frumoase. Săpunea și vorbea:

–Atunci , în seara nunții, să știi că nu aveam nici o intenție să fiu în baie cu Tony, el a fost cel care a venit după mine. Să știi că nici el, nici soțul lui nu fuseseră invitați.

Aenon se uită în ochii lui și citi adevăruri, soțul lui nu mințea, dar nu putu spune nimic. Amintirea aceea era atât de dureroasă. Ridică brațele și le propti delicat pe pieptul lui Kaelion. Verigheta strălucea și lumina parcă inimile lor. Kaelion se pierdu în albastrul limpede care reflecta inocența persoanei din fața lui. Nimeni nu-l atinsese încă pe acest Omega, nimeni nu-l avusese și se gândi ce șansă unică avea. Mama lui avusese dreptate. Aenon era pur, născut în această lume, se pare, pentru el, Kaelion Serth, un Alpha fără empatie. Tony Bond așa îl caracteriza, un Alpha fără empatie, și ajunsese și el să creadă acest lucru. Dar de ce în acest moment inima și trupul și chiar mintea îi spuneau altceva? De ce avea o durere în suflet și de ce dorea să-l  atingă pe acest Omega ?

–Tu ai venit spre mine chiar din noaptea nunții și eu te-am alungat, pentru că mi-era atât de teamă de tine, iar acum doresc să vin spre tine și ai tot dreptul să mă respingi .

Pentru o clipă, lumea se restrânse la acel spațiu, la apa care curgea, la respirațiile lor, la apropierea dintre ei, mai puternică decât focul care încercase să o frângă.

Aenon se ridică pe vârfuri și-și lipi buzele de cele ale lui Kaelion. Apa se scurgea pe cele două trupuri , împletindu-se parcă cu frumusețea momentului. Arome marine de alge, de sare, arome aspre de ambergris, arome de anemone, arome de aburi și de suflete turmentate se amestecau în spațiul intim al dușului. Kaelion se lipi complet de corpul zvelt, sidefiu, și-l înconjură complet cu brațele. Uniunea gurilor era atât de senzuală că gemete răsăreau câte unul  fortificând și mai tare sfera înaltă a sentimentelor. Alpha lăsa să respire feromoni unici de ambergris, parfumând corpul lui Omega și făcându-l la rându-i să scoată imensitatea translucidă a florilor de anemone marine, frumoase, dar atât de periculoase. Kaelion știa că nu era acum momentul ACELA, dar nu ezită să se frece de centrul vieții lui Aenon. Își plecă capul și-l odihni lângă glanda cu feromoni de pe ceafa soției lui. Îl respiră pe bărbatul acela de mai multe ori, îl respiră și-l sărută de mai multe ori. Sexul lui era tare și dureros, dar nu era încă timpul….Sărutându-l pe Aenon fără să se oprească, nu mai știu cine era sau ce era, dar simțea o fericire care îl înălța, îl învăluia, îl legăna. Ochii i se umplură de lacrimi. Se lipi cu gura de urechea lui Aenon și strângându-l cu toată forța în brațele lui puternice de Alpha dominant spuse cu voce erotică o frază pe care nimeni n-ar fi gândit-o:

–Aenon, soția mea…te iubesc…te iubesc mult….