Arome care trezesc
Vernon a înțeles ceva de necrezut, într-o dimineață limpede, după 5 luni de la venirea lui pe plantație, sub lumina palid-aurie a lui aprilie. Dan trecea pe lângă masa de sortare cu o ladă de nuiele în brațe și tot trupul lui Vernon tresări la atingerea unei coarde ascunse din piept. Tremurul porni din încheieturi, urcă prin brațe, apoi se strânse în stomac, acolo unde foamea și dorul locuiesc mereu aproape una de alta. Vernon rămase o clipă lipit de marginea mesei, cu palmele apăsate în lemn, privind doar spatele lui Dan, linia umerilor, ceafa arsă ușor de soare și mersul acela sigur care părea să dea pământului un alt fel de greutate. Fusese dintr-odată îngropat sub milioane de flori de salcâm.
Din ziua aceea, feromonii lui Dan îl loveau de fiecare dată cu o forță cumplită și vie, întâi brută, de piatră proaspăt spartă și scoarță încălzită de lumină, apoi florală, neașteptat de florală, cu aroma dulce și tulburătoare a florilor de salcâm. Era și un miros cu miez de miere crudă și pulbere albă, iar amestecul acela îi intra lui Vernon în sânge cu o iuțeală care îl lăsa uimit. Ani întregi își purtase dorința într-o tăcere adâncă și așezată, cu seninătatea obosită a unui om care din cauza trădării încuiase simțurile într-o cameră mucegăită și lăsase cheia undeva, uitând-o. Lângă Dan, ușa aceea se deschisese dintr-odată, iar trupul lui ieșise la lumină cu o foame tânără, cu o căldură care îi aprindea ceafa, gura, pieptul și gândurile.
În acea dimineață devreme, lucrau împreună. Dan ridică capul dintre lăzi și îi prinse privirea, iar Vernon simți iar febra aceea curată și primejdioasă.
– Te uiți la mine de parcă ai căuta răspunsul la numărătoarea florilor pe o cracă de salcâm, spuse Dan, cu glas grav și cu zâmbetul acela care îi lumina toată fața.
–Poate chiar asta fac, rosti el cu voce joasă.
– În jurul tău, aerul are altă numărătoare.
– Atunci stai pe aproape și învață să numeri aerul de lângă mine.
Cerul se îngrămădea amenințător deasupra mugurilor de camellia.
Mugurii de ceai ajunseseră tocmai în ceasul lor bun, strânși la capătul lăstarilor tineri, fragezi, vii, cu puf argintiu pe vârf și cu primele două frunzulițe încă moi, pline de sevă, gata pentru palmele culegătorilor și pentru drumul scurt către șopronul unde frunza urma să intre la ofilire. Furtuna care urca dinspre dealuri putea să ude tot acest aur verde, să-i încetinească uscarea și să apese asupra calității întregii săptămâni de lucru.
Pașii alergau pe pietriș, roțile mici hurducau de la magazie spre poartă, ușile se deschideau larg, pânzele pentru umbrit coșurile erau scoase din lăzi, iar peste tot se vedeau palme pregătite pentru cules. Unii își strângeau la brâu șorțurile late, alții încercau împletitura coșurilor cu degetul mare, alții porneau deja spre terasele de ceai cu curelele pe umăr și cu ochii ridicați spre norii tot mai grei. Până și copiii mai mari primiseră coșuri mici și o porniră pe cărări cu obrajii aprinși și cu acea seriozitate luminoasă pe care o aduce primejdia împărțită de toți.
Vernon privi mulțimea aceea și simți cum i se strânge pieptul. Acolo se afla plata unei luni întregi, pâinea din casele oamenilor, lumina serilor de vară, sticlele cu untdelemn, hainele copiilor și mândria acestei plantații care își purta munca drept pe umeri. Fiecare mugure conta, fiecare vârf tânăr avea prețul lui, iar teama de a pierde recolta dădea tuturor o iuțeală curată. Oamenii vorbeau repede, se mișcau și mai repede, iar pe chipurile lor se așezase aceeași hotărâre liniștită, aceeași dorință de a smulge cât mai mult rod dinaintea furtunii.
Dan își răsuci mânecile până la coate și ridică două coșuri deodată, unul pentru el și unul pentru Vernon. Mușchii i se încordară sub piele, iar mirosul lui coborî prin aer în valuri scurte, amestecând asprimea frunzei proaspăt zdrobite, lemnul cald și dulceața fină a florii albe de salcâm.
– Vino cu mine, a spus el.
–Parcela dinspre pârâu cere degete iuți și ochi buni, te voi învăța.
Vernon apucă coșul întins de el, iar la atingerea degetelor lui Dan simți o căldură dreaptă trecându-i prin palmă.
– Vin, răspunse el, iar acel singur cuvânt îi atârnă pe limbă mai greu decât o mărturisire.
Pe drumul către terase, vântul începu să răstoarne mirosurile câmpului. Iarba se făcea când argintie, când verde-închis sub fugile repezi ale norilor, lumina cobora spre pământ și tot văzduhul părea strâns într-o palmă uriașă. Vernon mergea puțin în urma lui Dan și îi privea spatele lat, felul hotărât în care călca, felul firesc în care se întorcea din când în când să vadă dacă șirul oamenilor rămâne întreg. În acea grabă, puterea lui Dan strălucea limpede, iar Vernon înțelese că dorința lui se hrănea și din respect, și din tandrețe, și dintr-o uimire care îi făcea inima mai tânără cu fiecare clipă.
Rândurile de ceai fremătau sub vânt, tufe joase, dese, tăiate aproape la aceeași înălțime. Fiecare purta pe marginea verde mugurii și frunzulițele cele mai tinere, acele vârfuri pe care mâna pricepută le alege dintr-o singură mișcare. Sub lumina tulbure a norilor, puful fin de pe muguri prindea o licărire de argint, iar aerul purta miros de frunză vie și de ploaie care se pregătea în depărtare.
Dan așeză coșurile la marginea rândului și ales un lăstar fraged, ridicându-l puțin între degete.
– Uită-te bine, spuse el.
-Prinzi lăstarul aici, chiar sub mugure, între degetul mare și arătător. Simți locul moale, răsucești scurt și iei mugurele cu cele două frunzulițe tinere. Mișcarea asta păstrează vârful curat și lasă tufa vie, gata pentru alt val de creștere.
– Pare o meserie pentru vrăjitori, murmură Vernon.
– Pentru oameni răbdători și pentru mâini care ascultă. Hai, încearcă.
Vernon apucă lăstarul prea jos, cu solemnitatea unui magistrat care iscălește un verdict, iar în locul desprinderii fine îi rămase în palmă o bucată prea lungă de vârf, cu frunze deja trecute de dulcea tinerețe în vârsta cea serioasă a tufei. Din rândul vecin se auzi un râs scurt, apoi încă unul, iar două femei își întoarseră fețele spre el cu zâmbete largi.
Vernon ridică lăstarul cules greșit cu aerul unui om lovit direct în orgoliu.
– Demnitatea mea zace între rânduri, printre frunze prea mature.
– O ridicăm și pe ea, dar grăbește-te, furtuna va sosi în curând și va face ravagii. a răspuns Dan.
Lecția merse mai departe, iar umorul înmuie graba dimineții. Dan îl aduse pe Vernon mai aproape de umărul său, îi întoarse încheietura cu o atingere scurtă, îi ghidă degetul mare la baza lăstarului și îi șopti aproape de ureche:
– Aici stă taina. Ține ferm, răsucește fin, apoi lasă mugurele să-ți cadă în palmă.
Apropierea aceea îl ameți pe Vernon până în adâncul oaselor. Mirosul lui Dan se ridica atât de cald și de viu, atât de aspru și de floral, cu floarea albă de salcâm plutind peste pielea lui, iar Vernon uită pentru o clipă furtuna, coșul, rândurile, tot rostul dimineții. Părea că e ridicat într-un vârtej de armonie florală. Se simțea atins, bătut ușor de milioane de ciorchini de flori albe, parfumate. Își simțea sufletul înecat într-o mare dulce, odihnitoare, o mare cu spume unduitoare, îmbietoare și s-ar fi lăsat fără nicio teamă să fie legănat de acele valuri cu arome de tandrețe. Daner era un salcâm înflorit și își dorea să-i înconjoare trunchiul și să nu-l mai lase niciodată. Și lipit de el așa să devină una dintre ramurile lui parfumate.
Dar fraza era ambiguă și Dan alese varianta care nu trebuia.
-Da, florile de camellia poartă în ele magia aromelor de pe coline și îți pot intra în piele.
Râsul din ochii lui se topi într-o lumină mai adâncă, iar Vernon nu îndrăzni să-i spună despre florile de salcâm și despre cum acestea începeau să se lipească ca niște timbre colorate pe sufletul lui. Nu mai fusese demult timp atât de tulburat. Ar fi băut un whisky ca să-și facă un anumit curaj și să se dezvăluie acestui Omega atât de puternic.
Vernon încercă din nou. Primul vârf se desprinse strâmb, al doilea se ascunse între degete, al treilea ajunse în coș, iar al patrulea îi aduse un curaj neașteptat. Din când în când Dan îl corecta, iar din când în când Vernon reușea singur, cu o bucurie de copil pe care o purta pe chip cu toată deschiderea lui. La un moment dat se ridică prea repede din mijlocul tufelor, o ramură elastică îi atinse tâmpla, iar el rămas pe loc cu un mugur argintiu prins într-o șuviță aurie.
Dan veni spre el râzând și îi culese mugurele dintre firele de păr cu delicatețea cu care ai lua o bijuterie de pe catifea.
– Splendid, spuse el.
–Ai inventat moda podoabelor de ceai.
– Se poartă în orașele mari, răspunse Vernon, iar lucrătorii din jur râseră bucuroși de mica lor comedie în mijlocul grabei.
Dan îi așeză apoi mugurele în palmă și îi strânse degetele peste el.
– Păstrează-l. Primul tău mugur cules cu onoare.
Sub glumă, cuvintele acelea purtau o tandrețe atât de simplă și curată, încât Vernon simți o căldură urcându-i spre ochi. În miezul norilor și al vântului, omul acesta găsea loc pentru joc, pentru blândețe, pentru o privire care încălzea.
Pe măsură ce timpul trecea, terasele de ceai deveniră un trup viu. Coșurile se umpleau și se goleau, cărucioarele porneau spre șopronul de primire, vocile chemau apă, pânze, brațe libere, iar sub toate se auzea foșnetul mărunt al lăstarilor tineri care cădeau în împletitură. Femeile culegeau cu mișcări scurte și sigure, degetele lor dansau pe marginea tufelor cu o iuțeală minunată, bărbații purtau coșurile mari și împingeau sarcinile către șopron. Copiii alergau cu coșuri mici, mândri de greutatea lor, iar cei mai vârstnici stăteau la mesele lungi din margine și alegeau cu buricul degetelor vârfurile bune, mugurele și frunzele cele mai fragede. Astfel pregăteau totul pentru drumul rapid al frunzei proaspete, fiindcă pe o plantați de ceai timpul însuși intra în prețul recoltei.
Teama de a pierde culesul se citea pe fețele tuturor, în felul în care fiecare trup rămânea prins în lucrare, în felul în care pâinea de la amiază fu mâncată rapid în picioare, cu ochii ridicați spre norii care coborau tot mai jos. Ploile grele răpeau mereu zile de cules și loveau direct munca plantațiilor de ceai, iar fiecare om de acolo simțea povara acestui adevăr în umeri și în graba palmelor. Vernon simți pentru întâia oară grandoarea muncii de obște. Acolo, pe terasele verzi, plantația își arăta inima. Când fiecare om ținea într-o mână un mugur, ținea în cealaltă o parte din viața întregului domeniu.
Dan se mișca printre rânduri cu o vigoare uriașă. Culegea, ridica coșuri, ducea sarcini către cărucioare, împărțea apă, glumea cu femeile mai în vârstă, îi încuraja pe băieții osteniți și se întorcea mereu la Vernon, mereu cu aceeași privire caldă, atentă, de om care vede și cea mai mică schimbare de pe chipul altuia. De câteva ori îi șterse lui Vernon fruntea cu colțul unei pânze ude, atingerea aceea simplă lăsând în acesta un val de dulceață aproape dureroasă.
Pe la mijlocul după-amiezii, vântul se întări și primele tunete începură să se rostogolească peste dealuri. Atunci graba se prefăcu în avânt. Oamenii se răspândiră mai larg, fiecare parcelă primi alte brațe, iar Vernon și Dan ajunseseră la terasa cea mai joasă dinspre apă, unde tufele de ceai se îndeseau pe marginea unui taluz moale. Mugurii erau buni, plini, strălucitori, iar aerul avea acea răceală densă care vestește ploaia mare.
– Încă două rânduri și golim parcela, strigă Dan.
– Mă doare spatele, când ne oprim? întrebă Vernon, care nu era obișnuit cu muncile fizice.
Dan întoarse capul spre el.
– N-avem timp să ne plângem, crezi că ești singurul cu spatele deșelat?
Vernon oftă și se întoarse a cules, dar degetele îi mergeau tot mai sigur. Într-o clipă de neatenție, însă, pământul umed de pe marginea terasei îi fugi de sub talpă și simți cum îi alunecă centrul trupului spre vale. Dan coborî cu o repeziciune uimitoare, îi prinse mijlocul cu ambele brațe și îl așeză iar pe pământul tare. Furtuna fremăta deasupra lor, iar respirațiile lor se întâlniră foarte aproape.
– Stai lângă mine pe panta asta, spuse Dan, cu voce joasă.
Cuvintele îi sunară lui Vernon în trup mai adânc decât tunetul.
Dan zâmbea într-un fel care lumina întreaga lume, chiar sub cerul acela aproape negru.
Culeseră mai departe aproape unul de altul, într-un acord nou, născut între grabă și atingere. Vernon simțea fiecare trecere a lui Dan prin aer, fiecare undă de parfum aspru și floral, fiecare umbră de piele încălzită și muncită, iar trupul îi răspundea cu o sinceritate pe care mintea lui o privea acum cu uimire și cu recunoștință. Acolo, între tufele de ceai, el înțelese că trezirea aceasta venise să-i arate o viață pe care încă o mai putea primi.
Ultimele coșuri ajunseră sub șopron cu numai câteva clipe înainte de ruperea cerului. Frunza tânără era salvată și putea merge mai departe, repede, spre lucrarea ei. Ploaia căzu grea și dreaptă peste domeniu, spălând praful, bătând acoperișurile și cărările cu o putere care îi făcu pe toți să izbucnească în strigăte de izbândă. În lumina gălbuie a felinarelor, chipurile lucrătorilor luceau de apă, de sudoare și de bucurie. Careva împărți pâine neagră și mere, altcineva aduse o carafă mare cu ceai fierbinte, iar râsetele se ridicau prin șopron precum aburul cald al unei recolte scăpate din gheara furtunii.
Vernon rămăsese puțin în margine, sprijinit de un stâlp, cu cămașa lipită de piept și cu primul lui mugure păstrat încă în buzunar. Afară ploua atât de tare, încât lumea de dincolo de prag părea făcută doar din apă și lumină tremurată. Dan veni la el cu două căni și îi întinse una.
– Pentru un ucenic care a trăit prima lui zi printre muguri, spuse el.
Vernon primi cana și zâmbi.
– După socoteala mea, am salvat câteva rânduri, am adunat frunze prea mature cu multă demnitate și am purtat un mugur în păr cu mare eleganță.
– După socoteala mea, ai rămas până la capăt, spuse Dan.
–Asta cântărește mai mult decât orice stângăcie.
Tunetul se rostogoli larg peste șopron, iar între ei se așeză o clipă densă, plină de căldura ceaiului și de mirosul ploii. Vernon își simțea inima bătând cu forța unui adevăr ajuns la coacere. Privi spre mâinile lui Dan, mari, zgâriate, calde pe cana de lut, apoi spre fața lui, unde oboseala și blândețea se întâlneau într-o frumusețe limpede.
– Dan, a spus el, iar glasul i-a ieșit grav și cald.
-Începuturile între noi doi nu au fost prea ortodoxe…Poate am spus prostii atunci când eram beat, poate am fost foarte rău și violent în perioada de după sosirea mea aici. Nu sunt chiar așa și chiar m-am străduit. M-am schimbat, nu? De zile întregi încerc să pun schimbarea asta în cuvinte, iar azi, printre rândurile de ceai, am priceput doar atât: în jurul tău, eu trăiesc altfel.
–Da, au trecut cinci luni de când ești aici și…sincer…nu credeam că vei rezista. Erai prea îmbibat de alcool și de ranchiune. Nu știu ce fel de Omega ai întâlnit tu în viața ta, dar cred că ai fost rănit cândva, atât de rănit încât îi bagi pe toți în aceeași oală, spuse Dan.
-Da, cândva am iubit un Omega…și acesta m-a trădat…
Dan rămase tăcut. Era un pic tulburat că acest bărbat Alpha se dezvăluia dintr-o dată. Ce trebuia să creadă? Că îl ia drept confident? Sau ceva mai subtil…?
Vernon ridică brusc mâna și îi cuprinse palma. În jurul lor, șopronul forfotea de glasuri și bucurie, iar clipa aceea avea totuși liniștea ei întreagă. Dan, deși surprins, nu o retrase, iar Vernon simți din nou floarea albă de salcâm peste asprimea aceea bărbătească și frumoasă. În miezul ploii, în miros de muguri salvați și de lemn ud, el știu că trupul lui se trezise de-a binelea și că inima lui găsise un drum nou.
Peste plantație, furtuna își vărsa toate apele, iar în șopron două palme rămaseră împreunate, cu o căldură simplă și deplină, din care putea începe,poate, o poveste nouă.
