Anemone în iarnă -Capitolul 6

AȘTEPTĂRI

https://youtu.be/HwVmbBgxhfo?si=SDXMb3bNunMCBSKz

Aren își ridică ușor privirea de la fulgii care cădeau dincolo de fereastră și se întoarse spre Nael.

– Copilașul tău este aici?

Nael clătină încet din cap.

– Nu. Pentru că erai bolnav.

Se apropie de sobă și își încălzi puțin palmele deasupra căldurii blânde care se ridica din lemnele aprinse.

– Doamna Daho, doctorița care te-a consultat și soția proprietarului, îl ține pe Sael la ea pentru câteva zile.

Aren repetă încet numele, de parcă îi plăcea sunetul lui.

– Sael… Așa se numește?

Chipul lui Nael se lumină imediat.

În ochii lui apăru acea căldură pe care o au oamenii atunci când vorbesc despre ființa pe care o iubesc cel mai mult.

– Da. Așa îl cheamă.

Zâmbetul îi deveni mai larg.

– Bebelușul meu este un copil foarte bun.

Aren îl privea în tăcere.

Era ciudat. În fiecare clipă în care Nael vorbea despre bebeluș, ceva din expresia lui se schimba. Oboseala dispărea și în locul ei apărea o lumină liniștită și vie.

– O să-l cunoști când nu vei mai fi bolnav.

Nael râse încet și își trecu o șuviță de păr după ureche.

– Dar sper să nu plângă.

Aren ridică o sprânceană.

– Să plângă?

– Da. Sael are un obicei ciudat.

Își mușcă ușor buza, stânjenit.

– De fiecare dată când un Alpha  străin se apropie prea mult de el, începe să plângă din toate puterile. Uneori chiar îi sperie pe bărbații Alpha.

Aren rămase câteva clipe tăcut.

Apoi un zâmbet mic îi apăru în colțul gurii.

– Atunci să sperăm că nu mă va considera un monstru.

Nael îl privi câteva clipe și râse din nou, cu aceeași blândețe caldă.

– Vom vedea. Vom vedea cum va reacționa când vă veți cunoaște. E greu pentru el. Îi lipsesc feromonii tatălui Alpha. În fiecare lună i se injectează hormoni pentru a se dezvolta normal.

Se apropie apoi de pat și îi trase pătura puțin mai sus.

– Ei, acum odihnește-te…Aren…

Arătă cu mâna spre raftul de lângă perete.

– Uite, vezi? Proprietarul mi-a dat o grămadă de cărți pentru tine. Și ai și un televizor mic.

Ridică telecomanda și o așeză lângă pernă.

– O pun aici. Dacă ai nevoie de ceva, strigă-mă și vin imediat.

Spunând acestea, Nael luă bolul gol și se îndreptă spre ușă.

Pentru câteva clipe, Aren îl urmări fără să spună nimic.

Apoi ușa se închise încet.

Camera redeveni liniștită.

Se auzea doar trosnetul lemnelor din sobă și vântul care plimba fulgii de zăpadă dincolo de geam.

Aren rămase cu privirea pierdută înainte.

Nu-i venea să creadă.

Totul părea prea cald, prea liniștit, prea frumos pentru omul care, cu puțin timp înainte, dormise printre containere și își apărase o bucată de pâine ca pe o comoară.

Își spuse că poate visa.

Poate că urma să deschidă ochii și să se trezească din nou în frigul străzii, cu stomacul gol și mâinile înghețate.

Dar până atunci…

Până atunci voia să profite încă puțin de acest vis frumos.

Închise ochii încet…și adormi zâmbind.

………….

Plantația Velaryn Thae era îngropată sub zăpadă. Arbuștii de camelie abia se mai ghiceau sub stratul alb, iar oamenii se retrăseseră de mult în casele lor, cu ușile închise și luminile joase, ca și cum întreaga moșie ar fi intrat într-o hibernare grea.

Iarna părea mai aspră decât în alți ani, aproape crudă, iar tăcerea ei se așezase peste sufletele tuturor celor care trăiau acolo.

În casa mare, Dan și Vernon stăteau la masă, în fața cinei aproape neatinsă. Alături de ei se aflau domnul și doamna Serth, veniți până la plantație ca să vadă dacă era nevoie de ceva, de provizii, de oameni, de sprijin.

Doamna Agatha, îmbrăcată ca întotdeauna în negru, plimba lingura prin supa din farfurie fără să guste. Mâncarea era caldă, bine făcută, dar ea nu mai avea poftă de nimic de luni întregi. Slăbise atât de mult, încât soțul ei o privea uneori cu o teamă mută, ca și cum fiecare zi ar fi putut să i-o ia puțin câte puțin.

Era complicat, dureros și aproape imposibil de exprimat.

Agatha era singura care încă mai avea speranța că îi vor găsi pe Kaelion și pe Aenon. Sau poate, undeva adânc, Dan și Vernon păstrau și ei o fărâmă din aceeași speranță, ascunsă sub tăceri, sub muncă și sub oboseală.

În cele din urmă, Agatha lăsă lingura în farfurie.

Sunetul mic al metalului lovind porțelanul păru să taie întreaga încăpere.

Îl privi pe Vernon drept în ochi.

– Vernon și Dan, acum este o iarnă puternică. Abia am reușit să ajungem la plantație, dar în martie, când zăpada se va topi, vom relua cercetările. Vom căuta din nou.

Domnul Serth își lăsă și el lingura în farfurie, iar chipul i se întări. Vocea îi ieși joasă, apăsată, aproape dură.

– Agatha, încă nu ai încheiat cu asta? Încă mai ai speranțe?

Femeia încremeni.

El inspiră greu, ca un om care se ura pentru ceea ce urma să spună, dar care nu mai putea purta singur adevărul.

– Au trecut aproape patru luni de când au dispărut.

-Chiar și patru ani de-ar trece, tot aș mai căuta, spuse femeia cu vorbă joasă dar fermă.

Domnul Serth oftă și reluă cina. Sorbea supa fără zgomot, fără alte cuvinte, doar gândurile continuau să i se miște haotic în creier.

Plantația Velaryn Thae părea prinsă într-un timp care refuza să înainteze, iar domnul Serth își pierduse de mult orice urmă de speranță. El  văzuse totul, refăcuse traseul nu o dată, ci de zeci de ori, aproape obsesiv, ca un om care refuză să accepte că ar fi putut să scape ceva. Cercetase fiecare drum, fiecare porțiune de pădure, fiecare sat și fiecare loc în care s-ar fi putut opri pe traseul lor, însă nu găsise nimic. Nicio urmă de mașină, niciun telefon, niciun obiect care să le fi aparținut. Nu exista nimic care să spună că trecuseră vreodată pe acolo și tocmai asta îl tulbura cel mai mult, fiindcă avea senzația că fiul lui și Aenon dispăruseră pur și simplu din lume. Pământul îi înghițise pe drumul spre Tikrit.

Nu fusese niciodată de acord cu plecarea lor spre sticlăria aceea nenorocită. Încă din ziua în care auzise unde vor merge, o neliniște apăsătoare îi atârnase în piept, iar acum acea neliniște se transformase într-o convingere întunecată de care nu mai reușea să scape. Tikritul nu era un loc liniștit și, în mintea lui, apăreau mereu aceleași imagini pe care încerca fără succes să le alunge. Își imagina un drum pustiu acoperit de întuneric, oameni fără chip ieșiți din noapte și o violență tăcută care le întrerupsese existența fără să lase nimic în urmă. Pentru el, Kaelion și Aenon erau deja morți, însă nu îndrăznea să rostească acele cuvinte cu voce tare, fiindcă de fiecare dată când își privea soția simțea că adevărul acela i-ar fi sfâșiat și ultima fărâmă de putere rămasă.

Agatha slăbea cu fiecare săptămână care trecea și părea că trăia doar din speranța aceea încăpățânată pe care nimeni nu reușea să i-o smulgă din suflet, însă acum lui îi devenise prea greu să mai suporte totul. Primăvara avea să vină abia peste trei luni și până atunci se vor apropia deja de un an de la dispariția lor. Nu primiseră nicio cerere de răscumpărare, niciun telefon și nici măcar o veste întâmplătoare care să le dea o direcție. Nimic nu venise către ei și tocmai liniștea aceea devenea din ce în ce mai înfricoșătoare.

Vernon luă încet o lingură de supă, o duse la gură fără să o guste cu adevărat, apoi își ridică privirea spre Agatha și spuse cu o blândețe tristă:

– Doamnă Agatha, bineînțeles că eu și Dan vom merge împreună cu dumneavoastră. Vom face tot posibilul să reluăm cercetările și nu vă vom lăsa singură.

Agatha îl privi câteva clipe și zâmbi ușor, însă zâmbetul acela era atât de trist încât părea să doară.

– Mulțumesc.

În sufletul ei, primăvara părea mai departe decât orice loc de pe pământ și avea senzația că până atunci mai erau ani-lumină. Dacă cineva i-ar fi spus că există chiar și cea mai mică șansă să-i găsească, s-ar fi ridicat atunci de la masă și ar fi plecat prin zăpadă fără să se gândească o clipă. Inima unei mame refuza să accepte ceea ce mintea tuturor începuse deja să accepte. Oricât ar fi încercat cineva să o convingă, ea nu putea să creadă că Aenon și Kaelion dispăruseră pentru totdeauna. În sinea ei continua să repete același lucru, ca pe o rugăciune tăcută: în martie, când zăpada se va topi, îi va căuta din nou…și îi va găsi.

…………..

După ce cina se încheie și ultimul sunet de veselă fu acoperit de liniștea grea a casei, fiecare se retrase încet în camera lui, ca și cum întreaga plantație purta în oase oboseala unei ierni care nu se mai termina. Afară continua să ningă peste Velaryn Thae, iar ferestrele mari ale conacului reflectau doar lumina palidă a lampadarelor și întinderea albă care înghițise aproape complet drumurile și grădinile. Dan rămase încă puțin la parter pentru a verifica focul și ușile, păstrând aceeași rutină pe care o repetase în fiecare seară din ultimele luni. Ordinea aceea mică și mecanică era singurul lucru care îi mai oferea impresia că poate ține lumea în picioare, însă în clipa în care urcă scările și trecu prin dreptul camerei lui Vernon, observă că ușa era întredeschisă și lumina încă aprinsă.

Bătu ușor, iar vocea lui Vernon îi răspunse aproape imediat, joasă și obosită.

-Intră.

Dan păși înăuntru și închise ușa în urma lui, iar căldura din cameră îl lovi imediat, amestecată cu mirosul discret de mosc alb și lemn ars. Vernon stătea lângă fereastră, cu mâinile sprijinite de pervaz și privirea pierdută în noaptea albă de afară, iar lumina slabă îi desena umbre adânci pe chipul slăbit de ultimele luni. Părea că nici măcar nu observase cât de mult se schimbase de la dispariția lui Kaelion și a lui Aenon, fiindcă toată energia lui fusese consumată de drumuri, căutări și speranțe pe care încerca să nu le lase să moară.

Dan îl privi câteva clipe fără să spună nimic, iar liniștea dintre ei nu era incomodă, ci plină de acea apropiere care nu mai avea nevoie de explicații.

În cele din urmă, Vernon expiră încet și își lăsă fruntea să se sprijine de geamul rece.

-Uneori am impresia că înnebunesc.

Dan se apropie încet de el.

– Nu spune asta.

Vernon zâmbi slab, însă zâmbetul acela era atât de trist încât îi strânse pieptul.

– Cum să nu o spun? Am mers pe toate drumurile posibile, Dan. Am refăcut traseul de zeci de ori, am vorbit cu oameni care nici măcar nu voiau să ne deschidă ușile, am căutat prin sate, prin păduri și prin locuri unde nici nu credeam că vom ajunge vreodată și tot ce am găsit a fost tăcerea.

Își coborî privirea și continuă mai încet:

– Nicio urmă, nicio veste, nimic care să spună că au mai existat după noaptea aceea. Atunci când mă apropiasem de Aenon și începeam să avem o relație frățească normală…a dispărut.

Dan simți cum durerea aceea veche și obositoare îi apasă din nou pieptul, fiindcă și el se trezea uneori noaptea cu senzația că totul fusese deja pierdut și că singurul lucru pe care îl mai făceau era să fugă de adevăr.

– Nu cred că ai greșit cu ceva, spuse el încet.

– Ai făcut mai mult decât ar fi făcut oricine.

Vernon își întoarse capul spre el, iar ochii îi erau umeziți de o oboseală atât de profundă încât părea să-i fi intrat direct în suflet.

– Dar dacă nu a fost suficient?

Întrebarea aceea rămase între ei ca un lucru viu, greu și imposibil de alungat.

Dan nu îi răspunse imediat, fiindcă nu voia să îl mintă și nici nu mai avea puterea să rostească promisiuni pe care nu știa dacă le poate îndeplini. În schimb, se apropie până când rămase chiar în fața lui și îi atinse încet mâna rece, iar Vernon își închise pentru o clipă ochii la atingerea aceea, ca și cum uitase cât de mult avea nevoie de căldura altcuiva.

– Mi-e frică, Dan, mărturisi el într-un târziu, iar vocea îi tremură atât de ușor încât aproape că nu se simțea.

–Mi-e frică să nu-i fi pierdut cu adevărat. Aenon și nepotul meu nenăscut…

Dan simți cum i se strânge gâtul, pentru că frica aceea trăia și în el de luni întregi și devenise atât de familiară încât uneori avea impresia că respiră împreună cu ea.

Își ridică mâna și îi cuprinse obrazul cu o delicatețe aproape dureroasă.

– Știu.

Vernon își întoarse ușor chipul spre palma lui și rămase astfel câteva secunde, cu ochii închiși, de parcă încerca să găsească liniște în simplul fapt că Dan era acolo.

Apoi vorbi din nou, fără să-l privească:

– Rămâi aici în noaptea asta.

Dan îl privi în tăcere, iar în vocea lui Vernon nu exista nicio urmă de dorință egoistă și nici vreo încercare de a cere mai mult decât putea oferi cineva atât de obosit. Era doar rugămintea unui om care nu mai suporta singurătatea și întunericul nopților petrecute cu gândurile lui.

– Nu vreau să dorm singur, adăugă el aproape în șoaptă.

Atunci Dan simți că ceva din el cedează definitiv și, fără să mai spună nimic, își sprijini fruntea de a lui.

– Bine, murmură încet.

–Rămân.

Vernon inspiră adânc, iar tensiunea din umerii lui păru să se destrame puțin câte puțin. Își ridică brațele și îl cuprinse încet pe Dan, iar acesta îl strânse imediat la piept, ținându-l aproape cu o grijă care spunea mai multe decât ar fi putut vreodată cuvintele. Afară ningea în continuare peste plantația adormită, însă în camera aceea caldă și liniștită, cei doi rămăseseră îmbrățișați de parcă încercau să se țină unul pe altul departe de prăbușirea care îi urmărea de luni întregi.

După câteva clipe, Vernon își ridică încet chipul spre el, iar Dan îi mângâie obrazul cu degetele înainte de a-l săruta delicat, fără grabă și fără pasiune violentă, ci cu tandrețea profundă și tristă a unor oameni care învățaseră să se iubească în mijlocul durerii. Vernon răspunse imediat sărutului, apropiindu-se și mai mult de el, iar căldura aceea simplă, liniștită și omenească deveni pentru câteva clipe singurul lucru care mai ținea întunericul la distanță. El dorise să facă o cerere în căsătorie acum 4 luni și căzuse nenorocirea aceea pe capul lor…Dar se apropia Crăciunul…În toată acea tristețe și deznădejde, Dan era lumina lui…Voia să-i ceară măcar o logodnă. În dulap printre haine, două inele așteptau cuminți…