Înainte să mă pierzi- Capitolul 23

Pentru o vreme, doar foșnetul valurilor își făcu loc între ei, domol și egal, ca o respirație a mării. Nici Chase, nici Josh nu rosteau vreun cuvânt. Se priveau. Și totuși, în liniștea aceea, doar unul dintre ei părea cu adevărat tulburat.

Inima lui Josh bătea cu o forță aproape dureroasă, atât de puternic încât îi fura orice gând limpede. Își simțea pulsul în tâmple, în gât, în fiecare colț al trupului. Privirea îi coborî fără voie, trădându-l, iar obrajii i se încălziră. Când își ridică din nou ochii, fu ca și cum ar fi fost lovit de o prezență prea intensă: Chase era acolo, privindu-l direct, cu acea liniște greu de descifrat.

Tăcerea se adânci. Valurile continuau să cadă pe țărm, dar respirația lui Josh le acoperea aproape tot sunetul. Când, în cele din urmă, își găsi glasul, cuvintele îi ieșiră mai fragile decât ar fi vrut.

– Îmi pare rău că am întârziat… ți-am ascultat mesajul.

Își aminti brusc de tot. De avertismente, de pericol, de motivul pentru care ar fi trebuit să fie mai atent. Dar gândurile i se destrămară înainte de a prinde formă. Voia doar să plece de acolo, să rupă acea tensiune care îl sufoca.

Însă Chase îl opri.

O mână i se așeză pe umăr, ferm, fără grabă. Un singur pas îl despărțea de plecare, dar Josh nu mai putu înainta. Când se întoarse, îl văzu pe Chase apropiindu-se, încet, ca și cum distanța dintre ei ar fi fost ceva ce trebuia recuperat, nu parcurs.

Pentru o clipă, Josh avu senzația stranie că nu-l mai văzuse de mult. Trei zile deveniseră o absență mult prea lungă.

În momentul în care o bucurie în suflet și o stare de spirit necunoscută se întâlniră, Chase îl privi drept în ochi. Josh așteptă în tăcere să vorbească dar el nu avea de gând să o facă. Doar dacă nu era o situație în care fața ta se va înroși fără îndoială, indiferent unde s-ar uita. Chase, privindu-l, strânse brusc ochii.

… Ce?

Privirile lor se întâlniră din nou, mai grele, mai adânci. Chase nu spuse nimic la început. Doar îl privi, atent, până când ridică ușor mâna și îi atinse brațul. Când trasă o linie în zig-zag cu un deget lung, Josh se strâmbă din cauza strânsorii pe care o simțea peste bandaj.

– Ah.

Inconștient, privirea lui Chase se îndreptă în jos în timp ce scăpă un mic strigăt. Ochii coborâți se fixară pe brațul lui Josh. O față peste care cădea întunericul, era greu de înțeles. Josh voia să știe ce naiba pune la cale, dar, desigur, era imposibil.

Va veni oare ziua în care îi va cunoaște gândurile acestui om?

Josh respinse repede ideea care îi venise brusc în minte. Mai mult decât atât, se întreba de ce îl ținea acest om de braț și când îi va da drumul. Deși nu-l ținea atât de strâns, începu să simtă că-I amorțește.

Josh așteptă, pentru că Chase deschise gura de parcă ar fi vrut să spună ceva.

Dar în curând tăcu din nou. Privirea îi era încă fixată pe brațul lui Josh. În cele din urmă, când își pierdu răbdarea, Chase spuse.

– Te doare? întrebă el, în cele din urmă.

– Desigur, răspunse Josh, prea repede, mai mult ca să scape.

Dar în loc să-l lase, Chase îl prinse mai bine, ca și cum răspunsul nu fusese suficient. Josh își retrase instinctiv brațul, însă privirea lui Chase rămase fixată, tăcută, asupra lui.

– …Joshua, rosti el, după o pauză.

Numele îi căzu peste Josh ca ceva neașteptat, aproape intim. Nu o poreclă, nu o distanță ironică, ci numele întreg, rostit clar, aproape apăsat.

Josh rămase nemișcat.

Apoi, fără avertisment, Chase îl trase mai aproape. Spațiul dintre ei se destrămă într-o clipă. Apa de mare, rece pe hainele lor, nu mai conta. Nici nisipul, nici vântul, nici gândurile care se loveau haotic în mintea lui Josh.

Totul se condensă într-un singur moment.

Respirația lui Chase aproape de a lui. Privirea lui care nu ceda. Și apoi, inevitabilul.

Când buzele li se întâlniră, timpul își pierdu direcția. Pentru o clipă, Josh rămase nemișcat, surprins de intensitatea gestului, de apropierea bruscă, de căldura care îi cuprinse tot corpul fără să-i ceară voie.

Valurile continuau să se spargă undeva departe, dar lumea lor devenise tăcută.

– Ah… ah.

Curând respirația îi deveni greoaie și ochii i se încețoșară. Asta nu era din cauza feromonilor lui Chase. Corpul gol și ud se lipi strâns de corpul lui Josh, se lipi și își împletiră limbile. Josh ezită pentru o clipă, neștiind ce să facă cu brațele sale.

Când se desprinseră ușor, doar pentru a se privi din nou, aerul dintre ei părea încărcat, greu de respirat.

– Cum să știu dacă te doare sau nu, dacă nu-mi spui? șopti Chase.

Josh nu găsi imediat un răspuns.

– Spune-mi, continuă el, aproape imperceptibil.

– Așa e corect, nu?

– …Da, răspunse Josh, mai încet decât și-ar fi dorit.

– Cine s-a comportat greșit? întrebă Chase, tot în șoaptă.

Strânsoarea deveni din ce în ce mai puternică. Josh nu mai putu suporta fața lui distorsionată în mod natural și reuși să răspundă.

– … Eu?

El ridică sprâncenele Chase, care îl privi pe Josh pentru o clipă fără să spună un cuvânt, rosti.

– Joshua.

Pentru o clipă, Josh tresări și uită pentru o clipă că era bolnav. Era prima dată când îi spunea pe nume. În plus, nu era o poreclă, ci „Joshua”. Chase zâmbi în timp ce îl privea pe Josh clipind cu ochii albi, de parcă ar fi fost amuzant.

– Te culci cu mine?

Și, pentru o clipă, în acea apropiere care nu lăsa loc de fugă, Josh înțelese că nu mai era vorba doar despre întrebări sau răspunsuri.

Ci despre faptul că, oricât ar fi încercat, nu mai putea ignora prezența lui Chase.

În clipa următoare, buzele se suprapuseră din nou și aroma lor pătrunse în gura lui Josh. O aroma de feromoni care se răspândi adânc, însoțită de dorința sexuală.

—Sfârșitul Vol. 2—