Focul trosnea liniștit.
Lumina lui juca pe fețele noastre, muzica vibra în depărtare, iar pentru o clipă… totul părea normal.
Sebastian stătea relaxat, cu Anelis în brațe, privind în foc ca și cum nimic din lume nu-l putea deranja.
Eu?
Eu încercam.
Serios.
Mă concentram maxim să port o conversație normală.
– Deci… îți place… muzica? întreb eu, zâmbind ușor.
Fata din fața mea mă privește.
– Da.
Pauză.
– Și mie, spun eu rapid.
– E… muzicală.
Perfect, Eric. Genial.
– Ai un talent rar de a face conversațiile incomode, spune ea râzând ușor.
– Mulțumesc… cred.
Zâmbesc.
Dar ceva îmi atrage atenția.
Mișcare, dincolo de foc.
Îmi mut privirea și îngheț.
Aceiași băieți, cei din bibliotecă și privirea mea cade instant pe direcția în care merg….Kall.
– Oh, nu… șoptesc.
Nu mai gândesc, nu mai analizez, doar mă ridic brusc.
– Kall! urlu. Dar muzica e prea tare, prea mult zgomot.
– KALL! FII ATENT!
Nimic și apoi…un pumn, direct.
Kall cade la pământ, totul se comprimă într-o secundă.
–Hei!, strig și lerg.
Nu știu când am început, nu știu cum am ajuns, doar știu că sunt acolo.
În fața lor.
Respirația îmi e haotică, inima îmi bate în gât.
– Ce naiba…. încep eu.
Dar nu termin, pentru că văd băiatul.
Pe cel care l-a lovit și fără să gândesc,îmi încordez pumnul și lovesc.
Sau… încerc.
Pumnul meu atinge maxilarul lui.
Dar…nu se întâmplă nimic.
Absolut nimic.
El nici măcar nu clipește.
În schimb, eu simt o durere ascuțită în degete.
–Aaauu!
Îmi retrag mâna instant, strâmbându-mă.
– Dumnezeule… ce naibii ai în falcă?! metal?! spun eu scuturând mâna.
Îmi privesc degetele.
Unul… clar nu mai e unde trebuie.
– Cred că… oh nu… cred că l-am stricat… murmur panicat.
Băiatul începe să râdă.
– Serios? spune el ironic.
-Atât poți?
– Nu judeca, a fost prima mea tentativă eroică! ripostez eu, ținându-mi degetul.
Se apropie de mine, privirea lui se întunecă.
– Acum e rândul meu, spune ironic și ridică pumnul, iar pentru o secundă, chiar cred că asta e.
Că o să o încasez și o să doară.
Mult.
Dar înainte să apuce,o umbră se mișcă rapid.
Sebastian.
Apare din lateral, fără avertisment, rără cuvinte și îi aplică un singur pumn.
Curat.
Direct.
Băiatul cade la pământ instant.
Tăcere.
Pentru o fracțiune de secundă.
Apoi haos.
Eu rămân nemișcat.
Privindu-l pe Sebastian.
Respirația lui e calmă.
Privirea rece…oericuloasă.
– Nu-l atingi, spune el încet.
Tonul lui… nu lasă loc de discuții.
Restul băieților se opresc, se uită la el.
Ezită.
Kall se ridică încet de pe jos, ștergându-se la buză.
Eugen apare lângă el.
Tensiunea plutește în aer.
Eu?
Mă uit la Sebastian, apoi la mâna mea…apoi iar la Sebastian.
– Ok… spun încet. Cred că ai câștigat.
Nu reacționează, se întoarce spre mine.
Privirea lui cade pe mâna mea.
– Te-ai lovit?
–Am încercat…să lovesc…spun eu sincer.
–Dar cred că m-am lovit mai mult pe mine.
Îmi mișc degetul…regret instant.
– Aaauu! Ok, da, clar nu mai fac asta.
Se apropie de mine și îmi prinde mâna cu grijă.
Surprinzător de… grijuliu.
– Ți-ai luxat degetul, spune scurt.
– Știu, eram acolo când s-a întâmplat, încerc eu să glumesc.
Nu zâmbește, dar nici nu mă ceartă.
Ceea ce e… nou.
– Ești idiot, spune el încet.
Zâmbesc.
– Dar unul curajos.
– Nu.
–Puțin?
– Nu.
Mă uit la el iritat.
– Totuși ai venit să mă salvezi.
Privirea lui se ridică spre mine.
Pentru o secundă…e altfel.
– Evident, spune.
Zâmbetul meu se lărgește.
– Deci îți pasă.
– Eric…
– Ok, ok! tac! spun rapid.
Își dă ochii peste cap.
Dar nu îmi dă drumul la mână imediat și… nu spun nimic.
De data asta chiar nu.
Băieții se strâng în jurul nostru.
Un cerc, strâns, tensionat.
Muzica încă bubuie undeva în spate, dar aici… aici e liniște.
Genul ăla de liniște care anunță că urmează ceva urât.
Îl văd pe Kall.
Furios.
Cu maxilarul încleștat, ochii fixați pe tipul de jos.
Se ridică brusc și face un pas spre el.
– Kall….încep eu.
Dar Eugen și Matteo îl apucă imediat de brațe.
– Lasă, spune Eugen calm, dar ferm.
– Dă-mi drumul, mârâie Kall.
– Nu merită, adaugă Matteo.
Dar nu pare convins. Carl iese din rând. Privirea lui… nu e deloc calmă.
Se oprește în fața grupului celorlalți și îi măsoară din cap până-n picioare.
– Aveți o secundă să plecați, spune el rece.
–Până nu chem poliția. Și credeți-mă… continuă el, vocea coborâtă,
-…antrenorul o să afle despre asta, luni..la prima oră.
Cuvintele lui cad greu.
Apăsat.
Unul dintre băieți își dă ochii peste cap.Altul oftează, dar tipul de jos…
Cel lovit de Sebastian…se ridică încet.
Își șterge colțul gurii și își îndreaptă privirea direct spre Kall.
Furie pură.
– Nu s-a terminat, spune el printre dinți.
Kall face un pas în față, ignorând mâinile care îl țineau.
– Pentru tine nici n-a început, replică el rece.
Oh.
Ok.
Deci… e personal.
Foarte personal.
Privirea mea sare de la unul la altul.
– Ok… murmur eu încet. Aici e istorie…
Nimeni nu mă bagă în seamă.
Tipul râde scurt, fără umor.
– Ne vedem luni, spune el.
Apoi face un semn din cap celorlalți.
Și pleacă. Cercul se destramă ușor.
Dar tensiunea…rămâne.
Kall își trage brațele din strânsoarea lui Eugen și Matteo.
Respirația îi e grea.
– Ce naiba a fost asta? întreb eu, uitându-mă la el.
Nu răspunde.
Doar își trece mâna prin păr, nervos.
– Kall, insist eu.
– Nimic, spune el scurt.
Ridic o sprânceană.
– Da, clar. Pentru că oamenii vin și te lovesc din senin… de distracție.
Îmi aruncă o privire.
– Eric…
– Nu, pe bune, sunt curios acum. E o rivalitate? O poveste? O dramă? Spune-mi că e ceva interesant, pentru că am fost aproape omorât și merit context!
Eugen pufnește ușor.
– O să îți spunem altă dată, spune el.
– Asta e replica clasică pentru „nu e momentul”, spun eu.
– Exact, confirmă Matteo.
Oftez resemnat…
– Bine… dar să știți că eu țin minte lucrurile astea.
Îmi mișc mâna din nou…regret instant.
– Aaauuu! Ok, și corpul meu ține minte…
Sebastian, care fusese lângă mine tot timpul, își mută atenția spre mine.
–Hai.
– Unde?
– Să îți rezolvăm degetul.
Mă uit la el, apoi la Kall, pentru că încă mai aveam întrebări…apoi înapoi la el.
– Nu a murit nimeni, nu?
– Eric.
– Ok, mergem.
Fac un pas… apoi mă opresc.
Mă întorc spre Kall.
– Hei.
El ridică privirea spre mine.
– Data viitoare… spun eu și ridic mâna bună. Poate lovești tu primul, da?
Colțul gurii lui tresare ușor.
– Data viitoare… spune el.
Zâmbesc.
Sebastian mă apucă de braț și mă trage după el.
– Nu mai interveni în lucruri care nu te privesc.
–Dar mă privesc, spun eu rapid. E prietenul meu!
– Puteai să o încasezi.
– Puteam… spun eu și mă uit la degetul meu. Dar aparent mă înving singur mai eficient.
Nu răspunde, dar strânsoarea lui pe brațul meu…nu mai e dură.
E…caldă…și ciudat…nu mă deranjează deloc.
