Mă uitam de zece minute la hainele din fața mea.
Zece minute.
Și nu ajunsesem la nicio concluzie.
Pe partea stângă, eu: trei tricouri decente, două hanorace și o pereche de blugi care văzuseră mai multe tragedii decât mine.
Pe partea dreaptă, Ella: cămăși perfecte, sacouri, pantaloni care probabil costau cât chiria mea pe o lună… dacă aveam chirie.
Îmi pun mâinile în șolduri și oftezi dramatic.
– Deci… fie merg ca un boschetar stilat… fie ca un model scos din revistă… murmur eu.
Fac o pauză….clipesc mărunt
– Ok, clar am nevoie de ajutor.
Și, bineînțeles, creierul meu genial vine cu cea mai proastă idee posibilă.
Sebastian.
– Nu… nu… nu… spun eu făcând un pas în spate.
Dar deja mă îndreptam spre ușă.
– Ba da.
Și ies ca o furtună pe hol.
Nu bat.
Normal că nu bat.
Intru direct în camera lui și…
buf!
Mă împiedic de ceva, probabil rucsacul lui și mă întind spectaculos pe covor.
– Au…
Rămân câteva secunde acolo, privind tavanul.
– Ok… intrare memorabilă, Eric… bravo…
Dar liniștea din cameră e suspectă.
Prea suspectă.
Apoi aud apa oprindu-se.
Și îngheț.
– Oh nu…
Ușa de la baie se deschide și când îmi ridic privirea, mă ridic brusc în fund.
Sebastian stătea în prag, cu părul ud, picurând, doar cu un prosop în jurul taliei.
Și creierul meu?
A plecat….definitiv.
Mă ridic rapid în picioare, dar rămân cu gura ușor deschisă, privindu-l.
– Tu… eu… adică… wow… nu… adică nu wow… adică…
Îmi pun mâna pe frunte.
– Doamne, ajută-mă.
Încerc din nou.
– Voiam să spun că… ehm… ai… corp… adică… nu că mă uit… dar se vede… adică… nu ai cum să nu vezi… pentru că e acolo… foarte… evident…
Mă opresc…îl privesc…el mă privește.
Tăcerea este apăsătoare….
– …mușchii… termin eu în șoaptă.
Perfect.
Minunat.
Genial.
Sebastian clipește de câteva ori, apoi își duce mâna pe față și oftează lung.
– De ce… spune el încet, ca pentru sine,
-..de ce nu bați niciodată?
– Am bătut… în interiorul meu, spun eu rapid.
Privirea lui devine și mai rece.
– Ieși.
– Nu pot.
– Eric…
– Am nevoie de ajutor, spun eu repede și ridic mâinile defensiv.
– Pentru petrecere! Nu pentru… asta! Adică… nu că ar fi ceva… asta… dar nu…
– Eric.
Tac….instant.
Ridică o sprânceană.
– Ai trei secunde să explici de ce ești în camera mea.
– Haine, spun eu rapid.
-Nu știu cu ce să mă îmbrac.
Mă uit din nou la el.
Foarte greșit.
Foarte, foarte greșit.
– Și… poate și pentru că… tu… ai experiență cu… corpul ăsta… adică haine pe corpul ăsta… NU PE CORPUL TĂU….mă corectez imediat, panicat.
Își strânge maxilarul.
– Dumnezeule…
Se întoarce, ia un tricou și și-l trage pe el, salvându-mă de la moarte socială completă.
Eu expir ușurat.
– Mulțumesc, șoptesc sincer.
– Nu pentru tine, spune el sec.
Se apropie de mine și mă privește direct în ochi.
– Dacă mai intri vreodată fără să bați…
– Bat! Bat! Promit! Bat și sun și trimit și mesaj dacă vrei!
Își dă ochii peste cap.
– Du-te în cameră. Vin în cinci minute.
Îmi luminează fața instant.
– Serios?
– Nu mă face să mă răzgândesc.
– Nu! Nu! Plec! Am plecat!
Mă întorc și aproape alerg spre ușă, dar mă opresc o secundă.
Mă întorc spre el.
– Apropo…
Îl arăt cu degetul.
– E… ilegal să arăți așa...
El îngheață…eu fug.
–ERIC!
– BAT DATA VIITOARE! strig pe hol.
Și izbucnesc în râs.
Nici nu apuc să mă arunc bine pe pat că aud ușa deschizându-se.
Mă ridic instant în șezut, ca un elev prins că nu și-a făcut tema.
Sebastian intră calm, îmbrăcat acum complet, cu o expresie neutră… ceea ce la el înseamnă deja pericol.
Se oprește în mijlocul camerei și își plimbă privirea peste hainele mele împrăștiate.
– Deci… spune el sec,
-… asta e dilema existențială care nu putea aștepta?
– Exact, spun eu serios.
– Este o decizie importantă. Imaginea mea publică este în joc.
Mă privește în tăcere câteva secunde.
– Nu ai imagine publică.
– O construiesc.
Oftă adânc.
– Mută-te.
– Poftim?
– Mută-te din fața dressingului, repetă el, deja iritat.
Mă dau rapid la o parte și îl privesc curios cum intră în „teritoriul” meu.
Deschide ușile, analizează hainele cumpărate de Ella și începe să scoată piese fără ezitare.
Cămașă.
Pantaloni.
Sacou.
Le aruncă pe pat, organizat.
– Îmbracă-te.
– Atât? , întreb eu surprins.
– Fără prezentare? Fără explicații? Fără dramă?
Își închide ochii pentru o secundă.
– Eric…
– Ok, ok! mă grăbesc eu și iau hainele.
Intru în baie să mă schimb și, sincer?
Când mă privesc în oglindă…
Rămân câteva secunde nemișcat.
-…cine ești tu și ce ai făcut cu mine? șoptesc.
Arătam… bine, prea bine.
Ies din baie și mă opresc în fața lui, cu un zâmbet larg.
– Ei?
Sebastian mă privește din cap până-n picioare.
Analizează.
Judecă.
– Acceptabil, spune într-un final.
Mă prefac șocat.
–Acceptabil?! Arăt ca un model!
– Arăți ca cineva care, pentru prima dată, nu a ales hainele la întâmplare.
– Asta a fost dureros.
– A fost sincer.
Mă apropii de oglindă și mă mai privesc o dată, zâmbind.
– Totuși… mulțumesc, spun eu mai încet.
Nu răspunde imediat, dar îl văd cum dă ușor din cap.
Apoi se apropie și îmi aranjează gulerul.
Gest simplu, dar pentru el… neașteptat.
– Ascultă bine, spune el brusc, iar tonul lui devine serios.
Aoleu.
Am încurcat-o.
– La petrecerea asta… continuă el,
-…nu e locul pentru… tine.
Îmi încrunt sprâncenele.
–Adică?
– Adică oamenii de acolo nu au răbdare, Eric. Nu au simțul umorului tău… sau energia ta… sau… orice e asta.
– Personalitate, îl ajut eu.
– Exact asta e problema.
Îmi încrucișez brațele.
– Deci vrei să fiu… plictisitor?
– Vreau să fii tăcut.
Offfff…!!!!
– Să observi, nu să comentezi.
– Dar comentariile sunt specialitatea mea…
– Știu, spune el tăios. Tocmai de asta îți spun să te oprești.
Face un pas mai aproape, privirea lui devine serioasă, aproape… protectoare?
– Nu vreau să intri în probleme.
Clipesc uimit, la asta… nu mă așteptam.
– Deci… îți pasă? întreb eu încet, cu un zâmbet mic.
Își dă ochii peste cap imediat.
– Nu îți forța norocul.
Zâmbetul meu crește.
– O să încerc să fiu cuminte.
-Nu încerca. Fii.
– O să… încerc foarte serios.
– Eric.
– Ok! Ok! spun eu ridicând mâinile.
-Tăcut. Calm. Elegant. Misterios.
Îl privesc intens.
– Gen… tu.
– Nu există „gen eu”.
– Ba da, ești un tipar. Un model. Un… manual de supraviețuire socială.
Mă privește o secundă, apoi oftează.
–O să fie un dezastru.
– Hei! protestez eu. Am evoluat! Nu am mai căzut pe nimeni în ultimele… două ore!
– Record personal.
– Mulțumesc.
Mă îndrept spre ușă, dar mă opresc și mă întorc spre el.
– Serios acum… spun eu mai încet. Nu o să îți fac probleme.
Privirea lui se fixează pe mine câteva secunde. Apoi dă scurt din cap.
– Să sperăm.
Zâmbesc larg.
– Hai la petrecere, colocatare.
Își dă ochii peste cap.
– Dacă supraviețuim, spune el sec.
–Dramatic, îmi place.
Și ies primul din cameră, cu un entuziasm pe care încerc… fără succes… să îl țin sub control.
Lumini peste tot, muzică ce vibra în podea, oameni îmbrăcați impecabil și… eu.
Inspir adânc.
– Ok, Eric… fii calm… fii misterios… nu vorbi… murmur pentru mine.
Fac doi pași și văd un grup de fete lângă bar. Sunt frumoase. Foarte frumoase.
Mă opresc.
Mă întorc.
Fac un pas înapoi.
– Nu… nu… nu faci asta… îți amintești? TACERE… îmi spun eu.
Pauză…mă uit din nou spre ele.
– Dar… poate doar… un pic…
Și, evident, picioarele mele decid singure.
Mă apropii de ele, îmi îndrept umerii și încerc să par… cool.
Foarte greu.
– Bună, spun eu cu un zâmbet larg.
Se întorc toate spre mine și pentru o secundă…
Chiar pare că funcționează.
– Bună, spune una dintre ele, zâmbind ușor.
Ok.
Respir.
Totul merge bine.
– Eu sunt Eric… spun eu și apoi îngheț.
Nu mai spune nimic.
Nu mai spune nimic.
Nu…..
– Și nu sunt ciudat… adică sunt… dar într-un mod bun… cred… depinde… de standarde…
Perfect….
Minunat.
Una dintre ele începe să râdă, alta își mușcă buza să nu izbucnească.
Ok… nu e complet pierdut.
– Îmi place sinceritatea, spune o fată brunetă, zâmbind.
– Mulțumesc, spun eu imediat. Am și alte calități… probabil… încă le descopăr…
Îmi pun mâinile în buzunare.
Mă aplec ușor spre ele, conspirativ.
– De exemplu… știu să… explic fizică.
Tăcere.
– Wow… continuu eu, simțind cum mă afund.
-Nimeni nu a fost impresionat niciodată de asta… e prima dată…
Râd singur. Ele râd.
Dar nu știu dacă cu mine sau de mine.
– Și… adaug eu rapid, pot să fac și… chestia aia… cu… respirația calmă… pentru situații tensionate… dacă vă bate cineva…
– Ne bate cine? întreabă una, amuzată.
– Nu știu… oameni… sportivi… boxeri… evităm subiectul.
Râd din nou.
Simt că pierd controlul.
Dar nu mă opresc.
– Oricum… spun eu, încercând să repar. Arătați foarte bine toate… într-un mod respectuos… nu dubios… adică….
– Eric, aud și îngheț.
Vocea vine din din spatele meu.
Lent… foarte lent… mă întorc.
Sebastian.
Stătea acolo, cu mâinile în buzunare, privindu-mă fix.
Expresie? Moartă.
Ochii? Obosiți.
– Salut… spun eu slab.
El oftează, adânc.
Foarte adânc.
– Îmi cer scuze, spune el calm către fete.
-Este… prima lui petrecere într-un mediu… civilizat.
Îmi întorc capul spre el, șocat.
– Hei…
– Eric, spune el printre dinți.
Tac…instant.
– Vino.
– Dar eu vorbeam…
Mă apucă ușor de braț și mă trage un pas înapoi, nu dur.l, dar ferm.
–Vorbeai prea mult.
Fetele râd ușor iar una dintre ele ridică mâna.
– E simpatic.
Mă luminează instant.
– Vezi? spun eu mândru.
Sebastian închide ochii o secundă.
– O să mă îmbătrânești.
– Deja ai un fir alb, îi șoptesc eu.
Îmi aruncă o privire.
Mortală.
Apoi se întoarce spre fete.
– Distracție plăcută, spune politicos.
Și mă trage după el.
Ne îndepărtăm câțiva pași.
Eu îl privesc…el nu mă privește.
– Era sub control, spun eu încet.
– Nu era.
– Era puțin.
– Nu.
– Ok… poate nu.
Se oprește brusc și se întoarce spre mine.
– Ți-am spus ceva înainte să venim aici?
–Să tac… să observ… să tac.
– Și?
– Am observat… spun eu rapid. Mult. Foarte mult.
Își duce mâna la frunte.
– Eric…
Îl privesc.
Pentru o secundă, chiar încerc să fiu serios.
– Încerc… spun eu mai încet.
Se uită la mine, mai atent, mai… calm.
– Știu. Dar încearcă mai tare.
Zâmbesc ușor.
– Bine.
Mă uit înapoi spre fete…apoi la el…apoi din nou la fete.
– Pot să mă întorc?
– Nu.
– Dar…
– Nu.
– Ești un gardian social.
– Sunt realist.
– Sunt carismatic!
– Ești un dezastru.
Zâmbesc larg.
– Dar un dezastru plăcut.
Își dă ochii peste cap.
– Vino. Stai lângă mine.
Îngheț o secundă.
– Lângă tine?
– Da. Acolo faci mai puține pagube.
Zâmbetul meu devine… diferit.
Mai mic.
– Ok… spun încet.
Mă așez lângă el și pentru prima dată în seara aia…Tac…pentru aproximativ cinci secunde.
– Deci… încep eu.
– Eric.
– Tac.
Sebastian mă ținea aproape, ceea ce… încă nu eram sigur dacă e pedeapsă sau protecție.
Dar nu protestam.
Prea tare.
Ne apropiem de o masă unde Eugen și Kall erau concentrați maxim.
Pe masă , pahare, mingi mici de golf și… multă lume în jur.
– Ce faceți? întreb eu, deja curios.
– Beer pong, spune Eugen fără să-și ia ochii de la țintă.
Aruncă.
Mingea cade direct în pahar.
– Frumos, spune Kall și apucă paharul. Îl bea dintr-o înghițitură, eu rămân cu ochii mari.
– Wow…
Mă apropii și mai mult, fascinat.
– Exact, spune Eugen.
– Genial.
Mă întorc lent spre Sebastian cu un zâmbet larg.
– Vreau și eu să joc.
– Niciodată.
Răspuns instant, fără ezitare și mă încrunt.
– Poftim?
– Nu.
– Dar de ce?
– Pentru că nu.
Îmi pun mâinile în șolduri.
– Argument solid, dar insuficient.
Eugen începe să râdă.
Kall își ridică sprânceana, curios.
– Serios acum, insist eu. Vreau să încerc.
– Nu, repetă Sebastian, calm, dar ferm.
Fac un pas în fața lui.
– O singură dată.
– Nu.
– Jumătate de dată?
– Eric.
– Ok, două încercări.
– Nu.
-Una și mică?
– Nu.
– Beau doar dacă nimeresc.
– Nu.
– Nu beau! arunc eu ultima carte.
Sebastian se oprește o secundă.
Mă privește.
Analizează.
–Tu nu înțelegi, spune el încet.
Mă apropii puțin.
– Explică-mi.
Își încrucișează brațele.
– Vorbești mult treaz.
Offfff!!!
– Mulțumesc, știu.
– După ce bei…devii imposibil.
Clipesc.
– Mai imposibil decât sunt deja?
Eugen izbucnește în râs.
Kall zâmbește scurt.
Sebastian nu.
– Mult mai rău, spune el sec.
Deschid gura să mai spun ceva…
Dar mă opresc. Băutură, cuvântul ăla…îmi cade greu.
Zâmbetul mi se stinge ușor.
– Ok… spun rapid.
Prea rapid.
Privirea lui Sebastian se schimbă… mă observă.
– Eric?
– Nu vreau, continui eu și dau din cap. E ok. Nu joc.
Îmi bag mâinile în buzunare.
Privirea mea fuge spre pahare… apoi se întoarce.
– Nu vreau să beau.
Tonul meu e mai serios, mai… liniștit.
Pentru prima dată, Eugen nu mai râde,Kall mă privește atent.
Sebastian…se uită la mine mai mult decât o face de obicei.
–De ce? întreabă simplu.
Ridic din umeri și zâmbesc ușor.
– Nu e pentru mine. Deloc.
Încerc să schimb subiectul rapid.
– Dar pot să arunc fără să beau! spun eu mai energic. Doar partea distractivă!
Sebastian oftează.
Dar nu e oftatul ăla iritat, e altfel.
–Nu, spune el mai încet.
– Ok, aprob eu din cap.
Și chiar… nu mai insist.
Ceea ce probabil e mai șocant decât orice.
Se lasă o liniște ciudată pentru câteva secunde. Apoi Eugen ridică o minge.
– Vrei să încerci fără miză?
Mă uit la Sebastian, el îl privește pe Eugen, apoi pe mine.
– Doar arunc, spun eu încet.
– Fără băutură, completează Sebastian.
– Fără.
Kall împinge un pahar gol spre mine.
– Hai.
Iau mingea, o rotesc între degete.
– Ok… spun eu concentrat. Dacă nimeresc… înseamnă că am talent ascuns.
–Sau noroc, spune Kall.
– Sau destin, completez eu.
Arunc.
Mingea lovește marginea…
…și intră.
Tăcere.Mă uit în jur, ochii mei se măresc.
– AM NIMERIT?!
Eugen râde.
Kall dă din cap.
– Noroc.
–DESTIN! corectez eu entuziasmat.
Mă întorc spre Sebastian cu un zâmbet larg, copilăresc.
–Ai văzut?!
El mă privește, pentru o secundă…nu spune nimic. Dar colțul gurii lui…se mișcă ușor.
– Nu te obișnui, spune el.
Zâmbetul meu crește și mai mult.
– Prea târziu.
Și pentru prima dată în seara aia…nu simt că trebuie să impresionez pe nimeni.
Doar… să fiu acolo.
Lângă ei.
