Autopsia unui monstru (2026)-Capitolul 2

Motto:

„Lumina este ușor de iubit.
Arată-mi întunericul tău.”

Mașina diviziei înainta prin ploaia deasă, tăind străzile goale ale orașului cu luminile ei albe și reci, iar ștergătoarele se mișcau într-un ritm constant pe parbriz, ca un metronom obosit al unei dimineți care refuza să înceapă cu adevărat. În interiorul vehiculului domnea acea liniște specifică nopților lungi de muncă, o liniște grea, alcătuită din oboseală, cafea rece și miros de fum de țigară impregnat în haine, în piele, în respirații.
Ryan Mercer stătea în dreapta șoferului și răsfoia pe tabletă pozele făcute la scena crimei, oprindu-se din când în când asupra câte unui detaliu care îi strâmba discret expresia. Marcus era rezemat cu capul de geam, privind absent luminile orașului cum se prelingeau peste sticlă în dâre palide, fără să pară că le vede cu adevărat.
Iar în spate, Elian Morel părea că nici măcar nu mai era acolo.
Stătea ușor aplecat în față, cu coatele sprijinite pe genunchi și țigara stinsă între degete, în timp ce ochii lui aurii rămâneau fixați într-un punct invizibil, undeva dincolo de scaune, dincolo de ploaie, dincolo de mașină. Mintea lui lucra deja, așa cum făcea întotdeauna, luând scena crimei și desfăcând-o în bucăți mici, metodice: poziții, timp, sânge, unghiuri, greșeli, tot ce fusese acolo și tot ce nu ar fi trebuit să lipsească.
Cassian observase asta încă din primul caz lucrat împreună. Uneori părea că Elian continua să investigheze chiar și atunci când corpul lui nu se mai afla la fața locului, ca și cum scena crimei rămânea vie în mintea lui, luminată pe dinăuntru, refăcută iar și iar până când ceva, oricât de mic, începea să nu se mai potrivească.
Ploaia se înteți, iar picăturile loviră violent plafonul mașinii, acoperind pentru câteva clipe zumzetul motorului. Ryan rupse liniștea, fără să-și desprindă complet privirea de pe tabletă.
– Dacă mai prind încă un caz ca ăsta înainte de ora șase dimineața, jur că mă mut în alt oraș.
Marcus pufni scurt, cu obrazul lipit de geam.
– Și ce o să faci acolo?
– Florărie. Sau poate instructor yoga. Ceva fără intestine.
Nimeni nu răspunse, iar gluma se stinse încet în aerul îngust al mașinii, înghițită de ploaie și de oboseală. Elian continua să privească în gol, cu aceeași concentrare ciudată, aproape stranie, iar Cassian îl observa discret prin oglinda retrovizoare.
Ceva nu era în regulă.
Îl cunoștea suficient după un an încât să observe momentul exact în care mintea lui începea să lege lucruri. Nu era o schimbare mare, nu un gest evident, nu o reacție dramatică, ci doar o intensificare abia perceptibilă a privirii, o încordare mică în linia umerilor, o rupere completă de tot ce îl înconjura.
Și atunci se întâmplă.
Elian își ridică brusc capul, iar ochii i se măriră ușor, ca și cum un detaliu ascuns se aprinsese brusc în întunericul minții lui.
– Oprește.
Vocea lui tăie liniștea mașinii atât de brusc încât Ryan aproape scăpă tableta din mână.
– Ce?
Elian își întoarse privirea spre șofer, iar tonul lui nu era panicat, ci concentrat, limpede și tăios.
– Oprește mașina.
Marcus se încruntă și se întoarse spre el.
– Morel, ce dracu’…
– Întoarce mașina.
Ryan se întoarse complet spre el, uitând pentru o clipă de tabletă.
– Ce ai văzut?
Cassian însă nu întrebă nimic. Doar îl privi atent și știu imediat, cu acea certitudine rece care îi apărea de fiecare dată când Elian atingea un fir invizibil al anchetei.
Elian descoperise ceva.
Cassian făcu un semn scurt către șofer.
– Întoarce.
Agentul nu comentă, pentru că după un an toți învățaseră același lucru: când Elian Morel avea vocea aceea, îl ascultai. Mașina întoarse violent pe strada udă, iar cauciucurile alunecară ușor pe asfaltul plin de apă, în timp ce Elian își băga deja mănușile în buzunarul paltonului, nerăbdător, cu mintea mergând înaintea tuturor.
Docurile reapărură câteva minute mai târziu, mai pustii decât le lăsaseră. Zona era aproape goală acum, doar câțiva polițiști mai rămăseseră să strângă ultimele echipamente, iar banda galbenă flutura moale sub ploaia rece.
Mașina nici nu apucă să oprească complet când Elian deschise portiera și sări afară.
– Morel! strigă Marcus.
Dar tânărul alerga deja prin ploaie, cu pantofii lovind asfaltul ud în timp ce se întorcea exact spre locul unde fusese găsit corpul. Cassian coborî imediat după el, nu grăbit, nu dezordonat, ci controlat, cu privirea fixă asupra siluetei subțiri care se mișca prea repede prin lumina murdară a girofarelor rămase aprinse.
Elian încetini lângă una dintre benzile de delimitare și se opri brusc. Respirația îi era ușor accelerată, dar ochii îi urmăreau deja asfaltul, coborând peste apa murdară, peste reflexiile albastre, peste locul unde ceilalți nu mai vedeau nimic.
Acolo.
Printre ploaie și urmele aproape spălate.
Ceva rămăsese.
Foarte slab. Aproape șters complet de apă. Dar încă vizibil pentru el.
Elian se lăsă încet pe vine, iar Cassian se apropie fără să spună nimic. Nu îl întrerupea niciodată în momentele astea, pentru că învățase că atunci când Elian urmărea ceva, mintea lui construia deja răspunsul, iar orice cuvânt spus prea devreme putea rupe firul.
Ploaia îi uda părul răvășit, lipindu-i câteva șuvițe de frunte. Elian își trecu degetele peste asfalt fără să atingă complet suprafața, urmărind cu privirea o linie aproape invizibilă care mergea spre una dintre gurile de canalizare. Nu erau urme de sânge, nu exact, ci mai degrabă o substanță uleioasă amestecată cu apă, prinsă încă în micile denivelări ale asfaltului.
Marcus ajunse lângă ei gâfâind ușor.
– Ce vedem?
Elian nu răspunse imediat, pentru că ochii lui continuau să urmărească tiparul aproape invizibil. Cassian îl privea atent și, pentru o secundă, în timp ce lumina girofarelor îi lovea chipul palid și concentrat, avu din nou aceeași senzație pe care o avusese în urmă cu un an, prima dată când citise dosarul lui Elian Morel.
Își amintea perfect noaptea aceea: biroul lui, ora târzie, cafeaua rece uitată pe masă și acel dosar subțire care ajunsese pe biroul său aproape accidental.
Student. Primul an la medicină legală. Douăzeci și patru de ore.
Atât îi luase să rezolve un caz pe care divizia îl urmărea de aproape trei ani. Un criminal în serie care răpea și ucidea fetițe. Trei ani de anchetă, sute de piste, zeci de detectivi, iar băiatul acela slab și aproape bolnăvicios reușise să îl găsească dintr-un singur detaliu.
Un singur detaliu.
Cassian își amintea și acum raportul.
„Studentul a observat că nodurile folosite pentru legarea victimelor proveneau dintr-o tehnică foarte rară folosită exclusiv în restaurarea bărcilor vechi.”
Atât. Atât îi fusese suficient. Și divizia explodase.
Toți vorbeau despre el: despre mintea aceea strălucită, despre viteza lui, despre modul în care vedea lucruri pe care ceilalți nici măcar nu le observau. Unii îl admirau, alții îl urau deja, pentru că geniul deranja întotdeauna oamenii mediocri.
Iar Cassian îl adusese personal în divizia lui.
Cel mai tânăr medic legist din întreaga structură.
Uneori încă i se părea absurd cât de tânăr era. Douăzeci și cinci de ani, și totuși deja indispensabil.
Elian ridică încet privirea spre Cassian, iar ochii lui aurii păreau aproape aprinși acum.
– A fost transportat.
Marcus clipi confuz.
– Ce?
Elian se ridică încet, cu ploaia scurgându-i-se pe obrajii palizi.
– Corpul.
Își întoarse privirea spre locul unde fusese găsită victima.
– A fost adus aici cu o dubă sau o camionetă mică.
Ryan se apropie și el.
– Cum dracu’….
Elian arătă spre urmele aproape invizibile.
– Ulei industrial. Proaspăt.
Apoi indică asfaltul.
– Și urme de cauciuc diferite față de cele ale echipajelor noastre.
Marcus înjură încet, însă Cassian continua să îl privească pe Elian, calm, cu acea liniște controlată care îi acoperea aproape toate reacțiile. Totuși, undeva în spatele acelei expresii imposibil de citit exista ceva foarte apropiat de mândrie profesională, fiindcă băiatul acesta vedea lumea altfel.
Și uneori, fără să vrea, Cassian simțea nevoia să îl protejeze. Poate pentru că era prea tânăr pentru tot ce vedea, poate pentru că părea mereu obosit și singur sau poate pentru că, în tot haosul din jurul lui Elian Morel, exista ceva fragil care nu fusese încă distrus complet.
Elian Morel se mișcă încet prin ploaie, aproape absent de tot ce exista în jurul lui. Pașii îi erau lenți acum, calculați, iar degetele îi rămăseseră ușor ridicate în aer, ca și cum desena un traseu invizibil pe care doar el îl putea vedea. Apa îi curgea pe mânecile paltonului negru, iar luminile girofarelor îi colorau chipul palid în reflexii albastre și roșii.
În spatele lui, restul echipei îl urmărea fără să îl întrerupă. După un an, toți învățaseră același lucru: când Elian intra în starea asta aproape ciudată de concentrare, nu trebuia rupt din gânduri, pentru că mintea lui vedea lucruri pe care ceilalți nici măcar nu știau să le caute.
Cassian Ward îl urmărea atent de câțiva metri distanță, tăcut, cu mâinile în buzunarele paltonului ud și ochii aceia gri-albăstrui fixați asupra tânărului care părea că reconstruiește întreaga crimă direct în fața lor.
Elian făcu încă doi pași, apoi încă unul, după care se opri brusc la colțul unuia dintre depozitele vechi, acolo unde clădirea îi ascundea aproape complet de restul docurilor. Ploaia lovea metalul ruginit de deasupra lor într-un zgomot monoton, iar aerul mirosea a apă stătută, fier ud și fum vechi.
Elian privi asfaltul. Fix. Nemișcat.
Apoi își întoarse încet capul spre spațiul gol din fața lui și rămase astfel câteva secunde, cu privirea pierdută într-un punct invizibil, ca și cum vedea ceva ce ceilalți nu puteau vedea.
Ryan Mercer veni lângă el, ținându-și geaca strânsă în jurul corpului.
– Ce este? întrebă el.
Elian nu răspunse imediat, pentru că ochii lui continuau să urmărească acel punct gol. Apoi șopti aproape absent:
– Aici au oprit…
Ryan se încruntă.
– Cine?
Elian inspiră adânc aerul umed al dimineții.
– Ucigașul și victima.
Vocea lui era atât de calmă încât îl făcu pe Mercer să tacă instantaneu. Elian făcu încă un pas înainte și privi spre docurile pustii.
– A stat aici câteva minute.
Cassian se apropie fără grabă, iar Elian continuă încet:
– Și ne-a urmărit.
Ryan clipi.
–Cum adică ne-a urmărit?
Un zâmbet foarte slab apăru pe chipul lui Elian, nu amuzat, ci mai degrabă fascinat, ca și cum o piesă importantă tocmai căzuse la locul ei.
– A rămas suficient cât să vadă echipajele sosind.
Vântul rece trecu printre ei, iar Cassian îl privea acum și mai atent, pentru că îl cunoștea suficient încât să observe acel lucru periculos care apărea uneori în ochii lui Elian: obsesia. Nu față de violență, ci față de mintea criminalului.
Elian întinse absent mâna.
– Mercer… adu-mi un plic de dovezi.
Ryan încă îl privea neîncrezător.
– Pentru ce?
Elian nici măcar nu se uită la el.
– Doar adu-l.
Mercer scoase imediat unul dintre plicurile transparente din trusa criminalistică și i-l întinse. Cassian se opri lângă ei exact când Elian se lăsă pe vine, iar privirea tânărului se fixă asupra unui obiect minuscul, aproape ascuns între asfalt și bordura metalică a depozitului.
Un muc de țigară.
Aproape distrus de ploaie.
Elian îl ridică atent cu penseta și îl puse în plic.
Ryan pufni scurt.
– Te-ai întors pentru un muc de țigară?
Cassian însă nu spuse nimic, ci doar întinse mâna după plicul transparent.
– Ce ai văzut? întrebă el calm.
Elian luă plicul dintre degetele lui Cassian și îl ridică spre lumină. Apoi, spre surprinderea tuturor, îl apropie ușor de nas, inspirând foarte discret. Ochii i se îngustară aproape imperceptibil.
– Parfum.
Ryan râse scurt, neîncrezător.
– Pe bune?
– Foarte slab, murmură Elian. Dar este acolo.
Cassian îl privea fără să clipească, în timp ce Elian continua să analizeze mucul prin plasticul ud.
– Scump. Lemnos. Probabil import.
Ryan își frecă fruntea.
– Dumnezeule… tu chiar miroși gunoaie la patru dimineața.
Elian îi aruncă o privire absentă.
– Și tu încă porți aceeași colonie ieftină de trei luni, dar nu te judec.
Marcus izbucni imediat în râs din spate, iar Ryan își puse mâna dramatic pe piept.
– M-a împușcat direct.
Pentru o clipă scurtă, tensiunea se sparse, doar puțin, suficient cât ploaia, frigul și moartea să pară mai suportabile. Dar Cassian continua să îl privească pe Elian atent, analitic, pentru că știa exact ce se întâmpla acum.
Mintea lui Elian lega deja fire, conecta informații și construia un profil, iar partea cea mai impresionantă era că făcea asta instinctiv, fără efort aparent, de parcă toate lucrurile nevăzute ale lumii se aliniau singure în fața lui.
Elian închise plicul și îl întinse lui Marcus.
– Trimite-l la laborator.
Apoi își băgă mâinile în buzunarele paltonului și privi spre strada întunecată din capătul docurilor. Ploaia îi uda complet părul acum, iar chipul lui părea și mai palid în lumina murdară a dimineții.
– Acum putem să mergem.
Ryan pufni iar.
– Aaa… mulțumim că ne-ai permis.
Elian ignoră complet sarcasmul și își îngustă ușor ochii spre asfaltul ud. Apoi vorbi din nou, aproape absent:
– A luat-o spre sud.
Și porni imediat înainte, lăsându-i pe ceilalți în urmă.
Marcus îl privi câteva secunde, cu sprâncenele ridicate.
– Jur că uneori am impresia că băiatul ăsta vorbește cu fantome.
Ryan clătină din cap.
– Nu. Mai rău.
Își mută privirea spre Elian.
– Cred că le înțelege.
Cassian rămase câteva clipe pe loc, privind silueta subțire care se îndepărta prin ploaie, cu paltonul negru lipit de umerii obosiți și pașii lenți pierzându-se printre umbrele docurilor. În urma lui rămânea aceeași senzație tulburătoare pe care Cassian o simțea tot mai des în preajma lui: aceea că Elian Morel avea o minte strălucită, rară, aproape imposibil de oprit, dar că tocmai o asemenea minte putea fi, într-o zi, cea mai grea povară de dus.