Capitolul 36 – Florile înfloresc, florile se ofilesc. Rămas-bun unei persoane dragi
PARTEA 1
Spre sfârșitul primăverii, Fang Feng Yi Yang se îmbolnăvi. Capul familiei Fang Feng se grăbi la Qing Qiu pentru a-și vedea fiica și, două zile mai târziu conducătorul clanului Tu Shan și capul familiei Fang Feng anunțară împreună că doamna murise.
Toate clanurile și familiile din vasta Sălbăticie trimiseră mesaje de condoleanțe, însă puțini erau cei care o plângeau cu adevărat pe Fang Feng Yi Yang. Aproape toți erau preocupați de o singură întrebare: cine avea să devină viitoarea soție a conducătorului clanului Tu Shan?
Potrivit obiceiurilor din Câmpiile Centrale, un bărbat trebuia să aștepte un an după moartea soției înainte de a se recăsători. Cu toate acestea, conducătorii clanurilor deveniseră deja nerăbdători și trimiteau discret întrebări către clanul Tu Shan, încercând să afle ce fel de femeie îi era pe plac lui Jing.
După funeralii, Jing părăsi Qing Qiu și continuă să locuiască în Castelul Zhi Yi.
Cu aprobarea Împăratului Galben, el venea zilnic la Vârful Xiao Yue. Nu pentru a petrece timpul cu Xiao Yao, ci pentru a-i îndeplini dorința Împăratului și a juca Go cu acesta.
Tabla de Go pe care o foloseau era un artefact divin creat special pentru asemenea partide. Întreaga lume era reprezentată pe ea și fiecare mutare avea implicații vaste, asemenea unei campanii militare desfășurate peste mări și munți. O singură partidă putea dura luni întregi.
Xiao Yao stătea de obicei lângă ei, citind tratate medicale sau dormind.
Într-o seară, o partidă ajunse în sfârșit la final. Împăratul Galben privi îndelung tabla și oftă.
– Ce păcat că scopul vieții tale nu se află pe această tablă… și ce bine că scopul vieții tale nu se află pe această tablă!
Xiao Yao aduse supă rece de prune și privi pozițiile de pe tablă fără să înțeleagă nimic.
– Cine a câștigat?
Jing zâmbi.
– Desigur, eu am pierdut.
Xiao Yao îi zâmbi dulce și le întinse bolurile.
Împăratul Galben bombăni:
– Obiceiurile din Câmpiile Centrale sunt cele mai absurde. Ce rost are perioada de doliu? Dacă inima încă tânjește după cel plecat, atunci doliul durează toată viața. Dacă inima a mers deja mai departe, atunci nu contează cât timp impune tradiția. Noi, triburile din nord-vest, vedem lucrurile mult mai limpede. Un văduv sau o văduvă poate participa dimineața la o înmormântare și după-amiaza la propria nuntă. Sunt multe triburi care merg la funeralii și la nunți în aceeași zi.
Xiao Yao izbucni în râs și scuipă supa de prune.
– Bunicule, vorbești din ce în ce mai copilărește! Se spune că bătrânii redevin copii odată cu vârsta și acum chiar încep să cred asta!
Împăratul Galben clătină din cap.
– Tu! Eu îmi fac griji pentru tine!
Xiao Yao roși.
– Eu nu mă grăbesc să mă mărit.
– Tu nu te grăbești, dar altcineva se grăbește. Altfel de ce ar fi organizat atât de repede funeraliile, când Fang Feng Yi Yang este în mod evident încă în viață?
Xiao Yao îi aruncă o privire lui Jing.
– Îi este milă de Fang Feng Yi Yang. A găsit această soluție pentru ca ea să moară în ochii lumii și să nu mai fie sacrificată zeilor. Astfel își poate vedea fiul crescând.
Jing recunoscu fără ocoluri:
– Să o ajut pe Fang Feng Yi Yang a fost doar un motiv secundar. Scopul meu principal a fost să mă căsătoresc cu Xiao Yao mai repede.
Xiao Yao ar fi vrut să-l privească aspru, însă în clipa în care ochii lor se întâlniră, inima începu să-i bată mai repede.
Era supărată. Era emoționată. Era impresionată. Coborî privirea și se prefăcu absorbită de supa de prune, însă obrajii îi rămaseră aprinși.
Jing se întoarse către Împăratul Galben.
– Maiestate, am o rugăminte.
– Vorbește.
– Aș dori să o duc pe Xiao Yao într-o călătorie.
Împăratul Galben nu răspunse imediat.
Jing continuă:
– Știu că Maiestatea Voastră este îngrijorată pentru siguranța ei, însă Xiao Yao nu poate rămâne ascunsă aici pentru totdeauna. În ultimele luni și-a reluat antrenamentele cu arcul și și-a perfecționat otrăvurile. Este capabilă să se protejeze.
Împăratul Galben oftă.
– Știu că puii de vultur trebuie lăsați să zboare când cresc. Dar acum, că am îmbătrânit, mă îngrijorez mai mult decât înainte.
– Dacă Maiestatea Voastră este îngrijorată, poate trimite gărzi secrete să ne protejeze.
Xiao Yao protestă imediat:
– Bunicule, ai uitat că am rătăcit singură prin lume sute de ani? M-am crescut singură!
În cele din urmă, Împăratul Galben luă o decizie.
– Xiao Yao chiar are nevoie să iasă și să-și limpezească mintea. Mergeți!
Jing se ridică și se înclină.
– Vă mulțumesc, Maiestate!
Când Zhuan Xu află că Xiao Yao urma să călătorească împreună cu Jing, se împotrivi categoric. Totuși, Împăratul Galben își dăduse deja acordul și, după numeroase rugăminți din partea lui Xiao Yao, cedă în cele din urmă.
Singura lui condiție era ca Xiao Xiao și Miao Pu să îi însoțească.
La începutul verii, Jing porni la drum împreună cu Xiao Yao. Lor li se alăturară Jing Ye, Hu Zhen, Hu Ya, Xiao Xiao și Miao Pu. Călătoriră până la Chi Sui, unde se îmbarcară pe o corabie și intrară în teritoriile Gao Xing.
Xiao Yao îl privi nedumerită.
– Te ocupi de afaceri sau ai alt plan?
Jing zâmbi.
– Desigur că afaceri. Dar am și alte planuri.
– Ce fel de planuri?
– Unul dintre ele este să admirăm peisajele.
Xiao Yao se duse la prova corăbiei și privi peisajele familiare.
– Există atât de multe locuri frumoase în lume. De ce m-ai adus tocmai în Gao Xing? Nu știi că împăratul și oamenii de aici nu mă primesc cu brațele deschise?
Jing îi întinse un ulcior cu vin de prune și îi cuprinse talia.
– În anul Turnirului de Toamnă de la Chi Sui, când ai plecat, mi-am dorit foarte mult să te conduc. Am ajuns în port, însă nu am putut ieși din trăsură și am trimis doar un servitor să-ți aducă gustările pregătite pentru drum.
Vocea lui deveni mai joasă.
– Voiam să te văd. Dar i-am văzut doar pe Zhuan Xu, Ah Nian, Feng Long și Xing Yue discutând pe punte. Până când corabia a dispărut la orizont, tot nu te-am văzut.
Xiao Yao rămase tăcută.
– Știam că urma să-ți recapeți identitatea de prințesă și mă temeam că poate nu eram meniți să fim împreună. Mă durea inima. Atunci mi-am spus mereu că într-o zi voi străbate din nou acest drum alături de tine și îți voi spune că în ziua aceea am venit personal să-mi iau rămas-bun.
Ochii lui Xiao Yao se umeziră. Se rezemă de pieptul lui Jing și sorbi încet din vinul de prune, privind peisajele care se scurgeau pe lângă corabie asemenea unui vis vechi și drag.
Pe tot parcursul călătoriei, Jing chiar nu se grăbea nicăieri. Totul era făcut pentru plăcerea drumului. Deseori oprea corabia la țărm și o lua pe Xiao Yao să exploreze împrejurimile.
Deși Xiao Yao rătăcise prin lume timp de sute de ani, o făcuse mai ales prin Câmpiile Centrale și nu cunoscuse niciodată cu adevărat Gao Xing. Jing era diferit. Crescut ca viitor conducător al clanului Tu Shan, călătorise încă din copilărie prin întreaga Sălbăticie pentru afaceri. Fie că era vorba despre temutul și primejdiosul Jiu Li sau despre oceanul capricios și imprevizibil, nu exista loc unde să nu fi fost.
De această dată știa exact unde se găseau cele mai frumoase priveliști, cele mai bune hanuri și cele mai gustoase mâncăruri. Organizase totul cu o grijă desăvârșită, astfel încât Xiao Yao să nu aibă de purtat nicio grijă.
De la moartea mamei sale, era pentru prima dată când simțea că poate fi din nou un copil. Nu trebuia să planifice nimic. Nu trebuia să fie vigilentă, nu trebuia să supraviețuiască, trebuia doar să se bucure.
Într-o noapte, cei doi rămaseră să înnopteze pe vârful unui munte.
Xiao Yao zâmbi larg.
– Lasă-mă să-ți arăt ceva!
Și, asemenea unei maimuțe agile, se cățără într-un copac și se așeză pe o creangă.
Jing scoase un recipient de jad și eliberă câțiva păianjeni care porniră imediat la lucru printre ramuri.
Xiao Yao îi privi curioasă.
– Ai de gând să țeși dantelă din pânză de păianjen?
Jing sări lângă ea și o cuprinse în brațe, ferind-o de vântul rece al nopții.
– Cresc acești păianjeni încă din copilărie. Ei țes fire extrem de ușoare și moi, dar imposibil de rupt.
Xiao Yao îi urmări fascinată. Păianjenii lucrau neobosit și, treptat între ramuri apăru un hamac uriaș din pânză. Când terminară, se întoarseră la Jing. El îi hrăni cu esență de oase, iar micile creaturi se retraseră mulțumite în recipientul de jad.
Xiao Yao nu știa cum îi crescuse, însă firele produse de ei aveau o culoare albastru-celest și străluceau în lumina lunii.
– Vrei să duci pânza acasă și să faci haine din ea?
Jing zâmbi, apoi o prinse în brațe și sări din copac. Aterizară direct pe hamacul de pânză. Era atât de moale încât părea că plutesc pe nori.
Xiao Yao rămase uimită. Mai mult decât atât, pânza părea că păstrează căldura.
Ea izbucni în râs.
– Jing, chiar ai fost un copil extraordinar de isteț. Să te gândești la o asemenea metodă pentru a campa în sălbăticie! Desigur, doar clanul Tu Shan și-ar putea permite așa ceva.
Un zâmbet nostalgic apăru pe chipul lui Jing.
– Mama și fratele meu m-au răsfățat foarte mult.
Xiao Yao se întinse pe hamac și privi cerul înstelat. De când rătăcea prin lume, dormise afară de nenumărate ori dar niciodată nu considerase asta ceva plăcut.
Nu dormea sub cerul liber pentru că îi plăcea, o făcea pentru că nu avea un cămin, pentru că era obligată, pentru că în fiecare noapte trebuia să fie atentă la orice zgomot și pregătită să fugă.
Însă în noaptea aceea totul era diferit. Dormitul sub cerul liber devenise ceva frumos.
Xiao Yao vorbi încet:
– Jing… în ultima vreme simt că sunt din nou copil. Și atunci când sunt cu tine este ca și cum mama ar fi din nou lângă mine.
Jing tuși de câteva ori.
– Nu sunt sigur că ăsta este un compliment.
Xiao Yao se întoarse spre el și zâmbi.
– Nu spun că ești ca mama mea. Este doar… sentimentul acela din copilărie. Sentimentul că nu trebuie să mă gândesc la nimic și să nu-mi fac griji pentru nimic. Că fiecare zi este fericită.
Zâmbetul ei se stinse încet.
– Totul pare un vis. Și mă tem că mă voi trezi din el, așa cum s-a întâmplat când eram mică.
Jing îi sărută ușor fruntea.
– Acesta nu este un vis. Vom merge împreună pe același drum pentru tot restul vieții.
Xiao Yao zâmbi.
– Da.
Vântul legăna încet hamacul suspendat printre ramuri, iar cei doi rămaseră culcați unul lângă celălalt, privind stelele care sclipeau deasupra lor.
Continuară astfel să călătorească, oprindu-se oriunde le plăcea, până când, după o lună, ajunseră la marea din apropierea Gao Xing. Până atunci, vara se apropia de sfârșit.
Xiao Xiao îi spuse lui Jing:
– Stăpâne, dacă doriți să admirați marea, de ce să nu mergem spre nord? Marea de Est are peisaje minunate și este un loc potrivit unde domnița poate să vă aștepte cât timp vă ocupați de afaceri.
Jing încuviință.
– Este o idee bună.
Schimbară direcția și porniră spre nord, către Marea de Est.
Jing îi luă cu el pe Jing Ye și Hu Ya și plecă spre Muntele Celor Cinci Zei pentru a discuta anumite afaceri. După aceea urma să se întâlnească din nou cu Xiao Yao pe coasta Mării de Est.
Xiao Yao privi corabia lui până când aceasta dispăru la orizont înainte să se întoarcă în cabină. Când vasul lui Jing intră în teritoriile Gao Xing, Ru Suo veni cu o navă mare pentru a-l întâmpina, iar Jing urcă la bord.
…………………………..
– Te rog să-i transmiți Maiestății Sale că Tu Shan Jing și Xi Ling Jiu Yao solicită o audiență. Dacă este dispus să ne primească, vom urca pe munte. Dacă nu, vom pleca imediat.
Ru Suo rămase uluit. În acel moment, Jing Ye, care stătea în spatele lui Jing, făcu un pas înainte și își scoase masca țesută din pânză de păianjen.
Zâmbi.
– Lord Ru Suo, a trecut mult timp. Sper că ați fost bine.
Ru Suo tăcu o clipă.
– Mă voi duce imediat să-l văd pe Maiestatea Sa.
Fără alte formalități, încălecă pe fiara sa înaripată și dispăru. Xiao Yao stătea lângă Jing cu inima strânsă de emoție dar Jing îi mângâie ușor mâna. Era suficient pentru a-i transmite că nu avea de ce să se teamă. Nu după mult timp, Ru Suo se întoarse zâmbind.
– Maiestatea Sa vă invită pe amândoi să urcați pe munte.
Xiao Yao răsuflă ușurată, însă, pe măsură ce trăsura de nori urca spre vârf, devenea tot mai neliniștită. În cele din urmă, aceasta se opri în fața Palatului Cheng En.
Ru Suo spuse:
– Maiestatea Sa se află înăuntru.
Jing se întoarse către Xiao Yao.
– Așteaptă-mă aici.
Ea încuviință. Jing intră în palat și observă că Marele Împărat privea dincolo de el, ca și cum ar fi căutat pe altcineva.
Jing se înclină.
– Xiao Yao așteaptă afară. Dar înainte de a o chema, aș dori să discut în particular cu Maiestatea Voastră.
Chipul Marelui Împărat rămase complet impasibil.
Jing continuă:
– În ultimele luni am făcut tot posibilul să aflu adevărul despre Maiestatea Voastră și Chi You. Atât Maiestatea Voastră, cât și Chi You erați oameni excepțional de inteligenți, extrem de precauți și mereu vigilenți. Dacă mama lui Xiao Yao ar fi vrut să păcălească lumea, nu ar fi fost greu. Dar să vă păcălească pe dumneavoastră sau pe Chi You… ar fi fost imposibil.
Privirea Marelui Împărat rămase la fel de calmă.
Jing continuă:
– Singura explicație este că cineva a ajutat-o. Presupun că încă de la nașterea lui Xiao Yao știați că este fiica lui Chi You. Pentru că dumneavoastră ați ajutat-o pe Ah Heng să sigileze Floarea Schimbării Chipului în corpul lui Xiao Yao, de aceea ea vă semăna atât de mult când era copil.
În sfârșit, Marele Împărat vorbi. Vocea lui era calmă și rece.
– Concluzia ta este corectă. Ah Heng și cu mine am fost cei care au sigilat Floarea Schimbării Chipului în trupul lui Xiao Yao.
Ah Heng trebuia să fie numele pe care familia apropiată îl folosea pentru Prințesa Xuanyuan.
Jing continuă:
– Întreaga lume crede că Maiestatea Voastră nu cunoaște adevărul și că de aceea ați tratat-o pe Xiao Yao ca pe propria fiică. Ei nu știu că ați cunoscut adevărul încă de la început și tot ați ales să o tratați ca pe fiica dumneavoastră. Pot să ghicesc că Împăratul Negru este cel care a răspândit acest zvon în toate ținuturile. Iar Maiestatea Voastră este suficient de înțeleaptă încât să fi înțeles asta de mult. Cred că știu de ce a făcut-o. Și cred că și Maiestatea Voastră știe.
Jing îngenunche și își plecă fruntea până la podea.
– Jing îi mulțumește Maiestății Sale pentru dragostea și protecția oferite lui Xiao Yao.
În calitate de conducător al clanului Tu Shan, atunci când se întâlnea cu Împăratul Galben sau cu Marele Împărat era suficient să se încline din talie.
Însă acum făcea o plecăciune completă, cu fruntea lipită de podea.
Marele Împărat rămase impasibil și îi făcu semn să se ridice.
– A venit conducătorul clanului Tu Shan până aici doar pentru a-mi spune asemenea lucruri fără rost?
Jing se așeză și continuă:
– După ce Xiao Yao a aflat că este fiica lui Chi You, a fost devastată. Acum pare că a acceptat adevărul, însă nu este decât o mască sub care își ascunde durerea. Maiestatea Voastră îi cunoaște firea. Xiao Yao nu este tulburată pentru că tatăl ei este împărat sau demon. Nu îi pasă de asemenea lucruri. Este rănită pentru că atât mama, cât și tatăl ei au părăsit-o și nu i-au lăsat decât minciuni.
Jing tăcu o clipă.
– Și suferă pentru Chi You. Tot ce știe despre el sunt poveștile lumii întregi. Pentru ea este doar un demon sângeros și crud care a ucis fără discernământ. În această lume, numai Maiestatea Voastră cunoaște adevărul despre părinții lui Xiao Yao. De aceea vă implor să îi povestiți trecutul.
Mâna dreaptă a Marelui Împărat mângâie fără voie inelul alb din os pe care îl purta la mâna stângă. Privirea îi rămase pierdută undeva dincolo de Jing.
Expresia feței nu i se schimbă, însă în adâncul ochilor apăru o urmă de nedumerire amestecată cu melancolie.
Murmură:
– Ah Heng chiar își dorește ca Xiao Yao să afle adevărul? Eu am crezut întotdeauna că Ah Heng voia ca Xiao Yao să trăiască liberă și fără griji.
Jing răspunse:
– Din clipa în care s-a născut, viața lui Xiao Yao a fost diferită de a lui Ah Nian. Nu a avut niciodată posibilitatea să crească în siguranță. Acum este adultă. Oricât de dureros sau de crud ar fi adevărul, vă rog să îi spuneți totul. Numai adevărul îi poate deschide inima și îi poate permite într-o zi să trăiască fără povara trecutului.
Marele Împărat repetă încet:
– A crescut?
Când Ah Heng o născuse pe Xiao Yao, nașterea fusese atât de periculoasă încât ea rămăsese în comă mai bine de un an. În acel an, el fusese cel care dormise alături de micuța Xiao Yao. El fusese cel care o hrănise.
Ah Heng…
De ce simțea încă faptul că Xiao Yao era o copilă care trebuia protejată cu orice preț?
Și totuși…
Era într-adevăr adultă acum. Jing era pe punctul să vorbească atunci când îl auzi pe Marele Împărat spunând cu voce tare:
– Ah Heng, fiica noastră a crescut.
Abia atunci Jing își dădu seama că aceste cuvinte nu îi erau adresate lui.
Marele Împărat se întoarse spre el.
– Poți pleca acum.
Jing încercă totuși să întrebe:
– Să o aduc pe Xiao Yao înaintea Maiestății Voastre?
Marele Împărat făcu un gest scurt cu mâna.
– Coborâți de pe munte. O corabie vă va duce la Chi Sui.
După aceea se întoarse și părăsi încăperea. Când îl văzu pe Jing ieșind, Xiao Yao alergă imediat spre el.
– Da… Maiestatea Sa a discutat afaceri cu tine? Cum de a durat atât de mult? El… trebuie să intru acum?
Jing îi răspunse cu regret:
– Maiestatea Sa ne-a cerut să coborâm de pe munte. O corabie ne va duce la Chi Sui.
Inima lui Xiao Yao se strânse dureros. Totuși, își forță chipul să rămână indiferent.
– Ți-am spus deja. Nimeni din Gao Xing nu mă dorește aici. Nu contează. Nu este nevoie să ne întâlnim. Să plecăm.
După ce coborâră cu trăsura de nori, Xiao Yao observă o navă Gao Xing așteptând pe apă. Ru Suo formă un pod de apă pentru ca ei să poată urca la bord iar Xiao Yao păși grăbită pe punte, de parcă abia aștepta să plece.
În schimb, Jing mergea încet, cufundat în gânduri. Nu înțelegea ce spusese greșit. Cum de Marele Împărat își schimbase brusc părerea și îi trimisese pe amândoi departe? Imediat după ce urcară la bord, nava ridică ancora și porni spre nord-vest.
Xiao Yao îi spuse lui Ru Suo:
– Putem călători singuri. Doar scoateți-ne din apropierea Muntelui Celor Cinci Zei.
Ru Suo răspunse:
– Ordinul Maiestății Sale este să vă conduc până la Chi Sui.
Xiao Yao se înfurie.
– Jing!
Jing o trase deoparte.
– Mai vrei să mergi la Marea de Est?
Xiao Yao clătină din cap.
– Atunci profită de această corabie. Cu un zeu la cârmă, viteza ei este extraordinară. Vom ajunge în trei sau patru zile.
Xiao Yao bombăni:
– Pur și simplu simt că nici măcar o secundă în plus nu mă vor în Gao Xing și că se grăbesc să mă escorteze personal până la Chi Sui.
Jing tăcu, apoi ridică mâna și arătă spre cer.
– Privește.
Xiao Yao urmă direcția indicată. În depărtare, prin ceața mării, se vedeau valurile albastre și silueta Muntelui Celor Cinci Zei. Priveliștea era atât de frumoasă încât îi tăie răsuflarea. Și poate că era ultima dată când o vedea, așa că rămase tăcută și o întipări în memorie.
Patru zile mai târziu, nava intră în apele Chi Sui. Xiao Yao crezuse că vor acosta și îi vor lăsa să coboare, însă Ru Suo nu dădu niciun ordin de încetinire și nu părea să aibă vreo intenție de a opri. Corabia continuă să înainteze direct către Castelul Chi Sui.
Cu mulți ani în urmă, tot Ru Suo fusese cel care o escortase acolo în alaiul de nuntă. Rezemandu-se de balustradă, Xiao Yao îl întrebă:
– Ru Suo, încă ești supărat pentru că am fugit de la nuntă?
Ea zâmbi amar.
– Vrei să mă livrezi personal familiei Chi Sui pentru a mă pedepsi?
– În momentul de față toată lumea mă urăște. Clanul Chi Sui este probabil fericit și recunoscător că am fugit de la nuntă și că nu au fost nevoiți să mă primească în familie.
Ru Suo discuta cu Jing și se purta de parcă nici măcar nu auzise întrebarea lui Xiao Yao. În schimb, Jing îi zâmbi ușor. Xiao Yao se rezemă de balustradă și privi peisajul.
Câmpuri verzi, păduri nesfârșite, apoi, fără niciun avertisment, totul se schimbă.
Verdele dispăru, pământul deveni sterp și cenușiu.
Xiao Yao își aminti că văzuse această întindere pustie cu mulți ani în urmă, când venise împreună cu Zhuan Xu la Turnirul de Toamnă.
– Știți de ce locul acesta este un deșert atât de sterp?
Jing răspunse:
– Se spune că în adâncul lui trăiește un monstru.
Ochii lui Xiao Yao se măriră brusc. Jing îi urmă privirea.
Pe puntea corăbiei stătea Marele Împărat. Privea tăcut spre ținutul pustiu. Purta o simplă robă albă, fără niciun simbol al rangului imperial. Nu arăta ca un împărat, arăta ca un războinic rătăcitor care străbătuse lumea întreagă.
Jing se înclină.
– Maiestate.
Marele Împărat se apropie de Xiao Yao, îi apucă mâna și se înălță în aer împreună cu ea către pământul sterp de pe țărm.
Jing îi urmă imediat. După ce cei trei ajunseră la sol, Jing privi înapoi. Corabia continua să înainteze ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oamenii de pe docuri se pregăteau deja să descarce mărfurile când nava avea să ajungă în port.
Xiao Yao încercă să-și retragă mâna dar Marele Împărat nu îi dădu drumul.
– Nu mă mai consideri fiica ta. Atunci de ce mă ții de mână?
Fără să răspundă, el o trase după sine și porni în deșertul pustiu. Xiao Yao nu avu de ales decât să-l urmeze. La început mai existau câțiva cactuși răzleți dar, pe măsură ce înaintau însă, orice urmă de viață dispăru.
Xiao Yao aruncă în aer o batistă și aceasta luă foc instantaneu și se transformă în cenușă.
Rămase șocată. Abia atunci înțelese de ce Marele Împărat îi ținea mâna.
Dacă nu ar fi fost puterea spirituală care o proteja, ar fi ars de mult.
– Tată… unde mergem?
Cuvintele îi scăpară fără voie. Imediat după aceea își dădu seama că nu mai avea dreptul să-i spună astfel dar era prea târziu să-și retragă cuvintele.
Tăcu.
Marele Împărat se întoarse și o privi cu blândețe. Nu răspunse însă întrebării.
– M-am născut ca Primul Prinț al Gao Xingului. Mama mea a fost prima soție și împărăteasă a tatălui meu. Se spune că cei doi s-au iubit foarte mult, ea a murit însă în timp ce mă aducea pe lume.
Vocea lui răsuna calm în pustietate.
– Curând după aceea, două surori din tribul Chang Yi au intrat în palat și tatăl meu și-a găsit noi iubiri. Din copilărie am fost victima unor accidente fără sfârșit. De mai multe ori am fost foarte aproape de moarte dar, în cele din urmă unchiul meu m-a ajutat să părăsesc Muntele Celor Cinci Zei și am început să cutreier lumea. M-am stabilit într-un mic oraș și am deschis o fierărie.
Un zâmbet slab îi apăru pe chip.
– Într-o zi, unchiul tău cel mare a venit să-și repare sabia. Niciunul dintre noi nu știa adevărata identitate a celuilalt. Eu eram Primul Prinț al Gao Xingului, el era Primul Prinț al Xuanyuanului și am devenit cei mai buni prieteni.
Xiao Yao asculta fascinată.
– Mama ta era singura prințesă a Regatului Xuanyuan și era cu aproape o mie de ani mai tânără decât mine. Când s-a născut, unchiul tău cel mare mi-a spus în glumă: „Poți deveni cumnatul meu.” Ani mai târziu, din cauza Marii Împărătese și a numeroșilor mei frați vitregi, am fost din nou la un pas de moarte. După acea tentativă de asasinat, unchiul tău a venit la mine și mi-a propus oficial logodna cu mama ta.
– Mi-a explicat că eu puteam folosi alianța cu Prințesa Xuanyuan pentru a-mi salva viața, iar el putea folosi statutul meu de Prim Prinț al Gao Xingului pentru a-și proteja mama și frații mai mici. Am acceptat.
Marele Împărat zâmbi amar.
– Dar adevărul este că nu a fost o logodnă. Au fost doi prinți aflați în primejdie care au anunțat lumii o alianță pentru propria supraviețuire. În acel moment mama ta abia învățase să meargă, nici măcar nu putea vorbi. Sincer, nu mi-am imaginat niciodată că mă voi căsători cu ea. Nu am considerat niciodată logodna reală.
În timp ce vorbea, imaginile trecutului păreau să prindă viață în mintea lui Xiao Yao. Unchiul Qing Yang. Unchiul Yun Zhe. Unchiul Chang Yi. Bunica Lei Zhu. Și Ah Heng, plină de viață, veselă și neastâmpărată.
Nu știa cât timp trecuse. La un moment dat simți miros de ars.
Întoarse capul. Roba albă a Marelui Împărat devenise galbenă și carbonizată.
Buzele îi erau crăpate ca și cum nu ar fi băut apă de zile întregi.
– Tată!
Privi speriată către Jing cu fața lui era roșie ca focul. Mergea cu dificultate, ca și cum ar fi călcat pe lavă încinsă. Xiao Yao uită complet de poveste.
– Tată! Oprește-te! Dacă mergem mai departe vom muri cu toții!
Marele Împărat îl privi pe Jing.
– Mai poți continua?
Jing forță un zâmbet. Nu mai avea putere să vorbească. Doar încuviință. O mică vulpe astrală albă apăru pe umărul lui și imediat expresia îi deveni mai puțin chinuită.
Marele Împărat își reluă mersul dar Xiao Yao era îngrozită.
– Tată! Va deveni tot mai fierbinte!
Părea că nici măcar nu o auzea. Îi strânse mâna și continuă să povestească despre Ah Heng în timp ce o trăgea după el.
În fața lor se întindea un deșert fără sfârșit. Căldura era atât de mare încât până și cerul își pierduse culoarea albastră.
Totul devenise roșu. Roșu ca sângele. Roșu ca sfârșitul lumii.
Vulpea de pe umărul lui Jing devenea tot mai mică. Tot mai mică, până dispăru.
Jing scuipă sânge și în aceeași clipă unul dintre picioarele lui luă foc.
Marele Împărat îl apucă și stinse flăcările, apoi îi prinse pe amândoi. Pe Xiao Yao cu o mână., pe Jing cu cealaltă și continuă să înainteze.
Xiao Yao văzu roba lui arzând. Văzu pielea brațelor lui uscându-se și crăpând asemenea pământului din deșert. Sângele începu să se scurgă prin acele crăpături și îi păta veșmântul.
Xiao Yao izbucni în lacrimi.
– Tată! Ești conducătorul unui regat! Cum poți să-ți abandonezi poporul și să mori aici?
Pentru o clipă pașii lui se opriră. Doar pentru o clipă. Apoi porni din nou.
Xiao Yao privi mâna care o ținea. Nu mai era o mână. Carnea dispăruse aproape complet. Rămăseseră doar oasele negre și uscate.
– Tată! Tată! Te rog, oprește-te! Te implor!
Marele Împărat continuă.
Disperată, Xiao Yao începu să țipe.
– Nici măcar nu ești tatăl meu! Nu am nicio legătură cu tine! Dă-mi drumul! Nu ai dreptul să mă ții! Lasă-mă să plec!
Puterile Marelui Împărat aproape că se epuizaseră. Pașii îi deveniseră grei și nesiguri dar continua să-i țină strâns pe amândoi.
Pentru prima dată, chipul lui nu mai era calm și impasibil. Părea un om care își căuta cu disperare cea mai prețioasă comoară pierdută.
În acel moment, Xiao Yao înțelese. Nu mai exista cale de întoarcere. Chiar dacă voiau, nu ar mai fi putut ieși vii din acel loc. Renunță să se mai împotrivească și îl urmă în tăcere. Nu avea însă nicio idee ce anume căuta.
După un timp care păru nesfârșit, Marele Împărat se prăbuși în cele din urmă la pământ. Odată cu el căzură și Xiao Yao și Jing.
Jing își recăpătase puțin din putere și o cuprinse imediat pe Xiao Yao pentru a o feri de căldura ucigătoare. În schimb, unul dintre picioarele Marelui Împărat era atât de grav ars încât nu mai rămăsese aproape nimic din el în afară de os.
Xiao Yao scoase în grabă cel mai prețios elixir pe care îl avea asupra ei. Însă în clipa în care medicamentul părăsi recipientul, se evaporă în aer.
Nici măcar nu avu timp să atingă pielea. Xiao Yao ridică privirea spre cer și izbucni:
– Ce loc blestemat de zei este acesta?!
Marele Împărat încercă să se ridice dar nu reuși. În ochii lui se citea o disperare atât de profundă încât Xiao Yao nu o mai văzuse niciodată.
Privi spre cerul roșu.
– De ce?
Vocea lui era răgușită.
– Eu voiam doar să aflu dacă este cu adevărat aici. De ce nu mă lași să aflu dacă este moartă sau vie?
Deodată, Jing strigă:
– Maiestate! Priviți! Priviți!
Arăta spre stânga. Sub cerul sângeriu se întindea o pădure de piersici.
Perfectă, imaculată, ca un tărâm al nemuritorilor, ca și cum focul și căldura infernală din jur nici nu ar fi existat.
Xiao Yao își frecă ochii.
Nu-i venea să creadă.
În mijlocul acelui pustiu arzător exista o pădure de piersici neatinsă de foc.
În ochii Marelui Împărat reapăru o urmă de speranță și cu ajutorul lui Jing se ridică.
Cei trei porniră în grabă spre pădure. În clipa în care intrară printre copaci, atât Jing cât și Marele Împărat se prăbușiră la pământ, aproape fără viață.
Doar Xiao Yao rămase în picioare. Părul și hainele îi erau puțin arse pe margini, însă altfel era complet nevătămată.
Jing încă simțea căldura cumplită, însă aici exista energie a apei și a lemnului.
Putu să o folosească pentru a construi o barieră de apă care să țină căldura la distanță.
În deșert nu existase nimic. Acolo fusese obligat să se bazeze doar pe propria putere.
Ridică imediat labirintul de apă și se pregăti să o tragă pe Xiao Yao în interior. Dar când ridică privirea, încremeni.
Xiao Yao se plimba liniștită prin pădure ca și cum s-ar fi aflat într-o excursie de primăvară.
Jing rămase cu gura întredeschisă. Dacă nu ar fi știut cât de slabe erau puterile ei spirituale, ar fi crezut că se află în fața uneia dintre cele mai puternice zeițe ale lumii.
– Xiao Yao… nu îți este cald?
Ea îl privi nedumerită.
– Cald?
– Nu.
– Din clipa în care am intrat aici mă simt de parcă ar fi o zi răcoroasă de primăvară pe Muntele Sheng Nong.
În timp ce vorbea, petalele de piersic începură să cadă în jurul ei ca o ninsoare roz.
O învăluiau blând. Xiao Yao întinse mâna și prinse una dintre ele.
Jing clipi. Era el cel care își pierduse mințile? Se uită spre Marele Împărat.
Acesta stătea în interiorul labirintului de apă și era evident că încă simțea căldura devastatoare. Și totuși nu părea deloc surprins de reacția lui Xiao Yao.
O privea în tăcere. În ochii lui se amestecau bucuria și durerea.
– Vreți să vă vindecați mai întâi rănile? întrebă Xiao Yao.
– După aceea putem continua.
Jing schiță un zâmbet amar. Să se vindece? Abia dacă reușea să rămână în viață.
Marele Împărat zâmbi.
– Xiao Yao, noi nu ne vindecăm. Aici nu este cu nimic mai puțin fierbinte decât în deșert.
– Dar eu nu simt nimic, protestă ea.
Privi în jur.
– Piersicii aceștia înfloresc atât de frumos… Chiar mai frumos decât cei de pe Muntele Sheng Nong.
Marele Împărat privi pădurea și nu spuse nimic, însă tristețea din ochii lui deveni aproape insuportabilă.
Jing începu să studieze cu atenție împrejurimile. Cu cât privea mai mult, cu atât devenea mai impresionat. Întreaga pădure era cel mai puternic labirint spiritual pe care îl văzuse vreodată. Cineva folosise piersicii pentru a crea o oază de viață în mijlocul morții și pentru a sigila o putere monstruoasă.
Însă exista ceva ciudat. Labirintul nu doar sigila monstrul. Îl și proteja.
Dacă Jing încerca să pătrundă mai adânc, pădurea îi refuza energia apei și îl trata ca pe un dușman. Hotărî să testeze această teorie și făcu câțiva pași înainte. Imediat energia apei se retrase ca un avertisment.
Mai făcu câțiva pași. În clipa următoare, întreaga pădure păru să se înfurie.
Mii și mii de petale de piersic se transformară în lame ascuțite și se repeziră spre el.
– Jing!
Xiao Yao se aruncă înainte fără să ezite și îl împinse la pământ. Petalele ajunseră la doar câțiva centimetri de ea.
Apoi…
Se opriră.
Lamele redeveniră petale moi. Se așezară blând peste Xiao Yao și Jing.
Jing înțelese atunci. Petalele nu începuseră să cadă din cauza lui. Nu activase el nimic. Ele cădeau încă din clipa în care Xiao Yao intrase în pădure.
Totul era pentru ea și atunci înțelese de ce Xiao Yao nu simțea căldura.
Se întoarse spre Marele Împărat.
– Maiestate…
Vocea îi tremură.
– Pădurea de piersici… o protejează pe Xiao Yao.
Exact așa cum Marele Împărat o protejase în deșert cu propria sa putere spirituală.
Xiao Yao îi privi pe amândoi.
– Tată… Ce loc este acesta?
Marele Împărat o privi. Pentru prima dată părea nesigur.
– Xiao Yao…
Tăcu o clipă apoi rosti:
– Cred că mama ta este încă în viață.
Xiao Yao încremeni.
– Ce?
– Mama ta este încă în viață.
Lumea deveni tăcută. Atât de tăcută încât părea că sfârșitul lumii sosise.
Inima lui Xiao Yao se prăbuși într-un abis fără fund și nu mai putea respira.
Auzea doar petalele căzând și propria voce, îndepărtată, străină.
– Ce ai spus?
– Mama ta este încă în viață.
Inima îi bătea atât de tare încât îi răsuna în urechi.
Era fericire? Era durere? Era furie? Nu știa.
Se întrebă calm de ce era furioasă.
Nu ar fi trebuit să fie fericită? Și totuși se auzi țipând:
– Nu te cred! Dacă era vie, de ce nu a venit după mine?! Minți! Minți! Minți!
Marele Împărat o privi cu tristețe. În adâncul sufletului, Xiao Yao știa că spune adevărul și tocmai de aceea ar fi preferat ca mama ei să fie moartă, pentru că atunci ar fi avut un motiv să o ierte.
Lacrimile îi curgeau necontrolat.
– Dacă era vie, de ce nu a venit să mă ia? De ce m-a abandonat? Știe măcar cum am crescut? Am fost numită bastardă! Am fost alungată! Vânată! Nu aveam nici măcar un chip al meu! Mă băteam cu animalele pentru resturi de mâncare!
Vocea îi devenea tot mai ascuțită, tot mai disperată.
– Timp de treizeci de ani am fost ținută într-o cușcă! Nu eram mai presus decât un animal! Puterile pe care le-am câștigat cu atâta greu mi-au fost smulse! Am fost obligată să înghit cele mai cumplite lucruri!
Xiao Yao își strânse pumnii până când unghiile îi intrară în carne.
– Nu era ea mama mea? Nu eram copilul ei? Atunci când eram torturată… Atunci când eram umilită… Atunci când plângeam și strigam după ea… Unde era?
Vocea i se frânse.
— De ce m-a adus pe lume? Doar pentru ca eu să îndur atâta durere? Doar pentru ca eu să trăiesc o viață de chin? De ce?
Mulțumesc!❤️