Anemone în iarnă -Capitolul 10 vol 2

Sărbători

Înainte ca oamenii să-l cunoască drept vechilul Dan Palo, înainte ca muncitorii să-i ceară sfatul pentru fiecare problemă și înainte ca doamna Agatha să ajungă să se sprijine pe el în cele mai grele momente ale vieții sale, Dan fusese doar un copil abandonat într-un coș de răchită la ușa conacului Velaryn Thae, într-o dimineață rece de iarnă în care zăpada acoperise întreaga plantație cu un strat gros și strălucitor.

Nimeni nu știa cine îl adusese.

Nimeni nu știa de unde venea.

Nu exista niciun nume scris pe vreo hârtie și niciun semn care să poată conduce către familia lui.

Existase doar acel copil mic, învelit într-o pătură uzată, care plângea atât de slab încât femeia care îl găsise povestise ani dea rândul că se temuse că nu va supraviețui până la prânz.

Dar supraviețuise, iar plantația îl adoptase fără să-și dea seama.

Crescuse printre câmpurile de ceai, printre magazii, ateliere și casele muncitorilor și fiecare om de pe domeniu contribuise într-un fel sau altul la educația lui. Învățase să citească în biblioteca conacului, să muncească în câmp alături de culegători și să administreze recoltele urmărindu-i pe vechii administratori care trecuseră prin Velaryn Thae înaintea lui.

Poate că tocmai de aceea nu se simțise niciodată străin.

Plantația nu era locul în care trăia.

Plantația era locul din care se născuse pentru a doua oară.

Anii trecuseră, iar copilul firav găsit într-un coș devenise unul dintre cei mai respectați oameni ai domeniului. Feromonii lui purtau aroma delicată a florilor de salcâm înflorite la început de primăvară, o mireasmă blândă și luminoasă. Ea liniștea fără efort pe oricine se afla în apropierea lui și părea să reflecte perfect caracterul său răbdător și generos.

Mulți oameni se așteptau ca un Omega cu asemenea feromoni să fie delicat, fragil, protejat.

Dan însă fusese crescut de muncă.

Corpul lui se formase sub soarele câmpurilor și sub greutatea anilor petrecuți printre recolte, astfel încât umerii îi deveniseră largi, brațele puternice, iar palmele aspre de la atâta muncă fizică. Nu de puține ori străinii îl confundau cu un Alpha și rămâneau surprinși atunci când simțeau parfumul de salcâm care îi însoțea prezența.

În realitate, Dan reprezenta exact echilibrul pe care natura îl creează uneori între forță și blândețe.

Avea puterea unui om obișnuit să ducă poveri grele și sufletul unui om incapabil să întoarcă spatele celor aflați în nevoie.

Poate că tocmai această parte a lui îl făcuse să se apropie de Vernon Vale.

Nimeni de pe plantație nu reușise să înțeleagă cu adevărat ce văzuse Dan în Alpha acela blond care sosise îmbibat de alcool și care în perioada de dezalcoolizare înjurase pe toată lumea.

La început nici măcar Vernon nu înțelesese.

Se obișnuise să privească neîncrederea în ochii oamenilor, se obișnuise să fie judecat, se obișnuise să fie abandonat.

Dan fusese însă diferit.

Se introdusese în viața lui spulberând toate sticlele de alcool, fără să-i țină discursuri pedagogice, fără să-l amenințe.

Pur și simplu rămăsese lângă el zi după zi, lună după lună până când Vernon începuse să înțeleagă că exista cineva care îi vedea toate defectele și continua să creadă că merita salvat.

Pentru Dan, iubirea nu venise asemenea unui fulger, chiar nu fusese pasiune sau fascinație.

Fusese ceva mai liniștit și mai profund.

Fusese alegerea repetată de a rămâne lângă același om chiar și atunci când acesta făcea tot posibilul să se autodistrugă.

Iar Vernon, fără să își dea seama, devenise centrul gândurilor lui.

Cu toate acestea, relația lor rămăsese castă chiar dacă se doreau și chiar dacă simțeau atracție unul față de celălalt.

Între ei se construise mai întâi ceva mult mai rar: încrederea.

Dan refuzase întotdeauna să grăbească lucrurile, iar Vernon, care își petrecuse mare parte din viață fugind de responsabilități, descoperise că lângă acest Omega nu mai simțea nevoia să fugă nicăieri.

Apoi venise nenorocirea.

Dispariția lui Kaelion și a lui Aenon lovise plantația asemenea unei furtuni care smulsese din rădăcini tot ceea ce părea stabil.

În doar câteva zile, Velaryn Thae se transformase dintr-un loc al muncii și al liniștii într-un loc al așteptării și al durerii.

Doamna Agatha încerca să rămână puternică, încerca să zâmbească, încerca să conducă domeniul, încerca să creadă, dar Dan vedea fiecare fisură.

Vedea nopțile nedormite ascunse sub machiaj, vedea mesele rămase neterminate, vedea privirile care se opreau prea mult asupra fotografiilor, vedea speranța care refuza să moară și durerea care refuza să plece.

Atunci își asumase și mai multe responsabilități decât înainte.

Preluase administrarea aproape completă a plantației, coordonase muncitorii, verificase contractele, gestionase transporturile și recoltele, rezolvase problemele financiare și continuase să mențină funcțional un domeniu întreg în timp ce ceilalți încercau să supraviețuiască emoțional. Administratorului nu-i plăcuse aceste gesturi, dar cum doamna Agatha  ținea cu el, se dăduse bătut.

Dan adormea la birou.

Alteori era găsit înainte de răsărit deja printre câmpuri.

În multe zile abia dacă își amintea să mănânce.

Dar nu se plângea niciodată pentru că Velaryn Thae nu îi oferise doar un loc de muncă, îi oferise un nume, o familie, o viață.

În serile liniștite, de când zăpada acoperise dealurile și lumina conacului strălucea în depărtare asemenea unui far în mijlocul întunericului, Dan obișnuia să rămână câteva clipe pe verandă și să privească plantația care îl crescuse. Atunci parfumul discret al florilor de salcâm se ridica în aerul rece al nopții și se amesteca cu mirosul zăpezii și gândurile lui se îndreptau întotdeauna către aceiași oameni: către doamna Agatha, care continua să lupte împotriva disperării, către Kaelion și Aenon, pe care refuza să îi considere pierduți și către Vernon Vale, acel Alpha care intrase în viața lui asemenea unei probleme imposibile și devenise pentru el,  fără să vrea, cel mai important om din lume.

Dan nu ceruse niciodată bogăție.

Nu ceruse putere.

Nu ceruse privilegii.

Tot ceea ce își dorea era ca familia pe care o găsise pe treptele conacului în urmă cu atât de mulți ani să fie din nou întreagă și ca bărbatul pe care ajunsese să îl iubească să găsească în sfârșit drumul spre liniște. În adâncul sufletului său continua să creadă că oamenii răniți nu trebuie abandonați, ci ținuți de mână până când găsesc puterea să meargă mai departe.

…………

Crăciunul bătea la ușă. Doamna Agatha, în ciuda faptului că era în doliu, dăduse ordin ca un brad mare să fie adus pe plantație și ca toată lumea să participe la împodobirea lui. Copiii plantației țipaseră excitați la sosirea lui și toată lumea se activase pentru împodobirea lui. În acea dimineață doamna Agatha se pregătea să plece pentru câteva ore la Shaka și fu foarte mirată să-l găsească la ușa casei pe Dan, îmbrăcat cu haine de oraș.

-Bună dimineața doamna Agatha, e o zi frumoasă.

-Bună dimineața Dan , dar ce e cu ținuta asta de oraș? întrebă femeia cu un zâmbet luminos, deși cam bănuia ce voia Dan.

-Doamna Agatha, îndrăznesc să vă rog să mă luați cu dumneavoastră. Aș dori să caut un cadou pentru Vernon. Îndrăznesc prea mult?

Vocea lui era joasă, dar rezona blând în urechile Agathei. Ea râse scurt.

–Ce vorbă mai e și asta, nu ești și tu copilul meu? Hai urcă în mașină.

………………….

Shaka strălucea sub luminile Crăciunului și fulgii care cădeau leneș peste străzile elegante ale orașului transformau totul într-o imagine desprinsă dintr-o carte veche de povești. Dan rămase câteva clipe nemișcat pe trotuarul acoperit de zăpadă, privind clădirea discretă din fața lui. Atelierul maestrului Valerius nu avea vitrine impunătoare și nici firme aurite care să atragă privirile trecătorilor, deoarece reputația sa era atât de mare încât nu mai avea nevoie de reclamă. Oamenii care îi căutau serviciile știau deja unde să îl găsească.

Dan își scutură paltonul de zăpadă și intră.

Un clopoțel delicat anunță sosirea lui și căldura atelierului îl învălui imediat. Lumina lampadarelor se reflecta în suprafețele aurului și ale argintului expuse în vitrine, iar aerul păstra acel miros aparte de lemn lustruit, metal prețios și foc de șemineu pe care îl au toate atelierele în care oamenii creează lucruri menite să supraviețuiască generațiilor.

Maestrul Valerius ridică privirea de la masa sa de lucru și zâmbi imediat ce îl recunoscu.

– Domnule Palo, mă bucur să vă revăd. Începusem să mă întreb dacă voi rezista mai mult decât dumneavoastră și nu voi ceda tentației de a vă trimite un mesaj.

Dan râse încet.

– A fost atât de grea așteptarea?

– A fost și mai greu să termin piesa fără să mă opresc din cinci în cinci minute doar ca să o admir.

Orfevrul se ridică și îl invită să îl urmeze într-un salon privat aflat în spatele atelierului. Acolo nu exista zgomotul străzii și nici agitația clienților. Încăperea era liniștită și elegantă și în centrul ei se afla o masă rotundă din lemn de nuc.

Pe acea masă îl aștepta o cutie.

Inima lui Dan începu să bată mai repede.

Timp de aproape două luni își imaginase momentul acesta. Își amintise de zeci de ori schița pe care i-o prezentase maestrului, de discuțiile despre dimensiuni, despre gravuri și despre mecanismul special pe care îl dorise în interior. Acum însă, când cadoul se afla la doar câțiva pași de el, descoperi că avea emoții mai mari decât în ziua în care negociase cel mai important contract al plantației.

Valerius observă expresia de pe chipul lui și zâmbi cu satisfacția unui artist care știe că opera sa urmează să fie descoperită.

– Înainte să deschideți cutia, permiteți-mi să vă spun că aceasta este una dintre cele mai frumoase piese pe care le-am realizat în ultimii ani.

– Atât de bună a ieșit?

– Nu obișnuiesc să mă laud singur, însă de data aceasta sunt dispus să fac o excepție.

Dan își lăsă palma pe capacul cutiei și îl ridică încet.

Respirația i se opri.

Pentru câteva clipe nu reuși să spună nimic.

Busola era exact așa cum o visase și, în același timp, infinit mai frumoasă decât fusese capabil să își imagineze.

Aurul alb avea o strălucire discretă și elegantă și pe capac se desfășura ramura de salcâm pe care o ceruse, însă gravura nu semăna cu un simplu ornament. Florile coborau în ciorchini fini și delicat sculptați și fiecare petală fusese lucrată cu o precizie atât de mare încât părea că orfevrul surprinsese în metal fragilitatea unei flori adevărate.

Dan întinse mâna și atinse gravura cu vârful degetelor.

– Este extraordinară…

– Nu este doar extraordinară, spuse Valerius cu mândrie.

–Este unică. Nu există o a doua piesă asemănătoare nicăieri în lume și nici nu va exista vreodată, deoarece după finalizarea unei lucrări de acest fel distrug toate matrițele și toate schițele tehnice.

Dan ridică privirea.

– Ați distrus schițele?

– Imediat ce am terminat. Omul care va primi această busolă trebuie să știe că nimeni nu va purta vreodată una identică.

Pentru o clipă, Dan simți un nod în gât.

Vernon avea să fie încântat, nu exista nicio îndoială.

Orfevrul luă piesa și deschise capacul.

În interior apăru mecanismul fin al busolei și acul începu imediat să se miște cu o precizie perfectă.

– Mecanismul este realizat manual și calibrat individual. Dacă proprietarul va avea grijă de ea, această busolă va funcționa și peste o sută de ani.

Apoi apăsă discret pe marginea ramei.

Se auzi un clic fin și sub mecanism se deschise un compartiment ascuns.

Dan clipi surprins.

– Ce ingenios este…

– Compartimentul este etanș și protejat împotriva umezelii, explică Valerius.

–Acolo poate fi păstrată o fotografie, o scrisoare, un fir de păr sau orice amintire suficient de importantă pentru a merita să fie purtată aproape de inimă.

Valerius închise compartimentul și întoarse capacul interior către lumină.

Inscripția apăru clară și elegantă.

„Pentru omul pe care îl voi urma întotdeauna.”

Dan simți că pieptul i se strânge.

– Este exact cum mi-am imaginat, șopti el.

– Nu, domnule Palo, îl corectă blând orfevrul.

–Este exact cum ați simțit-o.

Valerius îi întinse apoi factura.

Suma era astronomică.

Orfevrul îl urmări câteva secunde.

– Sunt foarte puțini clienți care nu negociază.

– Nu am de ce să negociez.

– Vorbim despre o sumă enormă.

– Știu.

– Și totuși nu vă pare rău?

Dan coborî ochii spre busola care strălucea în cutia de catifea și se gândi la Vernon.

– Nu, răspunse el în cele din urmă.

– Dacă ar fi costat de zece ori mai mult, tot aș fi cumpărat-o.

Valerius îl privi câteva clipe fără să spună nimic.

– Trebuie să îl iubiți foarte mult.

Dan își așeză palma peste capacul cutiei și zâmbi atât de blând încât până și bătrânul orfevru înțelese răspunsul înainte să îl audă.

– Da, maestre Valerius. Îl iubesc atât de mult încât, atunci când mă gândesc la el, nici aurul și nici banii nu mai au vreo valoare, fiindcă există oameni pentru care orice preț pare mic, iar Vernon Vale este unul dintre acei oameni.

………….

Zăpada cădea liniștit peste Velaryn Thae și întreaga plantație părea scăldată într-o lumină caldă și aurie care transforma noaptea de Crăciun într-un tablou desprins dintr-un vis. Ferestrele caselor străluceau în întuneric asemenea unor stele coborâte pe pământ, iar de-a lungul aleilor principale fuseseră agățate ghirlande luminoase care șerpuiau printre copacii încărcați de nea și se reflectau în cristalele de gheață asemenea unor râuri de lumină.

Casa mare devenise centrul întregii sărbători.

Încă de la lăsarea serii, oamenii plantației începuseră să se adune acolo împreună cu familiile lor și fiecare aducea câte ceva în semn de respect și afecțiune pentru doamna Agatha. Unii lăsau coșuri cu dulceață pregătită în casă, alții aduceau șaluri țesute manual, figurine sculptate în lemn sau mici decorațiuni lucrate de copii. Nu erau daruri costisitoare, însă fiecare purta în el recunoștința sinceră a oamenilor care își petrecuseră viața pe acele pământuri.

Agatha primea fiecare cadou cu aceeași căldură și aceeași eleganță care o caracterizaseră întotdeauna și, pentru prima dată după multe luni chipul ei părea luminat de ceva ce semăna cu bucuria.

Pe treptele largi din fața conacului se aflau domnul Serth, Dan, Vernon și administratorul Maeron, care priveau grupurile de copii ce mergeau din casă în casă cântând colinde.

Vocile lor cristaline răsunau peste câmpurile acoperite de zăpadă și se ridicau spre cerul întunecat asemenea unor rugăciuni.

Un băiețel cu obrajii îmbujorați de frig greși câteva versuri, iar ceilalți copii izbucniră imediat în râs.

Vernon zâmbi.

Era un zâmbet rar în ultimele luni.

Un zâmbet adevărat.

–Cred că micuțul Arlen a uitat jumătate din colind, spuse el.

– A uitat-o încă de anul trecut, răspunse Maeron râzând.

– Și probabil o va uita și anul viitor.

Domnul Serth își încrucișă brațele și privi copiii.

– Nu-mi amintesc să fi fost atâta zăpadă de Crăciun când era Kaelion mic.

La auzul numelui, liniștea coborî pentru o clipă între ei.

Durerea era încă acolo.

Nu dispăruse.

Poate că nu avea să dispară niciodată.

Dar în seara aceea nu mai domina totul.

Dan observă că Agatha ieșise pe verandă însoțită de două servitoare care împingeau cărucioare pline cu pachete colorate.

În următoarea clipă, copiii izbucniră într-un cor de strigăte entuziaste.

Femeia începu să împartă darurile unul câte unul și fiecare copil primea nu doar un cadou, ci și o mângâiere pe creștet, câteva cuvinte calde și un zâmbet.

Dan o privi îndelung.

Poate că suferea, poate că în fiecare noapte plângea atunci când rămânea singură, dar în acea seară continua să ofere bucurie altora.

Și poate tocmai aceasta era una dintre cele mai frumoase forme ale iubirii.

După terminarea colindelor și împărțirea cadourilor, oamenii se îndreptară spre sala de mese a plantației care fusese complet transformată.

Ghirlande luminoase coborau de pe grinzi asemenea unor cascade aurii și ramuri de brad împodobite cu panglici roșii și globuri din sticlă decorau fiecare colț al încăperii. În mijlocul tavanului atârna un candelabru uriaș în jurul căruia fusese împletită iederă verde și crenguțe de brad, astfel încât întreaga sală părea desprinsă dintr-un basm de iarnă.

Peste o sută cincizeci de oameni ocupau mesele, muncitorii plantației, familiile lor, supraveghetorii, contabilul, șoferii, grădinarii, toți cei care făceau parte din Velaryn Thae.

Iar pentru Agatha, priveliștea aceea valora mai mult decât orice bijuterie sau avere.

În timp ce bucătăresele începeau să aducă primele feluri de mâncare, conversațiile și râsetele umpleau sala cu o căldură care făcea uitată iarna de afară.

Masa principală fusese așezată în capătul încăperii.

Acolo stăteau domnul și doamna Serth.

Lângă ei se aflau Dan, Vernon și administratorul Maeron.

Aroma preparatelor proaspăt gătite se răspândea peste tot.

Supa festivă fu urmată de fripturi fragede, legume aromate, plăcinte, pâine caldă și deserturi pregătite special pentru sărbătoare.

Oamenii vorbeau, râdeau, își povesteau întâmplările din timpul anului și pentru câteva ore, grijile păreau să fi rămas afară, îngropate sub zăpadă.

Dan încerca să participe la conversații, însă atenția îi era atrasă constant de mâna lui Vernon.

Sub masă, degetele acelui Alpha îi găsiseră mâna încă de la începutul cinei.

Nu spusese nimic, nu îl privise, pur și simplu îi prinsese mâna și o ținea într-a lui.

Dan simțea că îi arde fața.

De câte ori încerca să își retragă degetele, Vernon le strângea puțin mai tare.

– Ești emoționat? întrebă acesta fără să întoarcă măcar capul.

Dan aproape că se înecă cu vin.

– Nu.

– Minți foarte prost.

–Vernon…

– Îmi place când roșești. Te iubesc așa cum ești.

Dan își coborî imediat privirea în farfurie.

Maeron observă expresia lui și începu să râdă.

– Dan, ești roșu ca panglicile din brad.

– Nu sunt.

– Ba da, ești, interveni Vernon cu o satisfacție evidentă.

Domnul Serth îi privi pe amândoi peste marginea paharului.

Pentru prima dată după multe luni, zâmbi.

Agatha, care observase întreaga scenă, își lăsă privirea să alunece peste sala plină de oameni.

Vedea copiii care își arătau cadourile.

Vedea familiile adunate în jurul meselor.

Vedea muncitorii care râdeau și ridicau paharele.

Vedea lumina caldă care se reflecta în ferestre.

Vedea viața.

Pentru prima dată după foarte mult timp, nu se concentră asupra scaunelor goale lăsate de Kaelion și Aenon.

În schimb, privi oamenii care erau încă acolo.

Oamenii pe care îi iubea.

Oamenii care continuau să formeze familia Velaryn Thae.

Și în timp ce zgomotul vesel al sărbătorii umplea sala și fulgii continuau să danseze dincolo de ferestre, Agatha își permise să creadă că poate, măcar pentru această noapte de Crăciun, fericirea nu părăsise cu totul plantația.