Anemone în iarnă -Capitolul 11 vol 2

Cadouri

Noaptea de Crăciun venise cu o atmosferă de sărbătoare cum rar se întâlnea. Fațada casei era împodobită cu ghirlande luminoase și globuri strălucitoare care sclipeau în întunericul iernii. În ultimele zile căzuseră ninsori abundente, iar zăpada ajunsese pe alocuri la aproape un metru înălțime. Cu toate acestea, bărbații familiei se ocupaseră de fiecare alee și de fiecare intrare, astfel încât totul să fie curat și ușor de străbătut.

În fața casei se ridica un om de zăpadă uriaș, construit cu entuziasm de copii și întregul loc părea desprins dintr-o poveste.

Înăuntru era cald.

Șemineul duduia cu toată puterea, iar lumina focului se amesteca cu strălucirea beculețelor care împodobeau marele brad din sufragerie. Era un brad adevărat, înalt și bogat, nu unul artificial, iar în vârful lui strălucea o steluță aurie. Sub ramurile încărcate de podoabe se adunaseră deja numeroase cadouri, împachetate în hârtii colorate și legate cu panglici elegante.

Masa fusese desfăcută la maximum și putea găzdui fără probleme douăzeci de persoane.

Și era nevoie de fiecare loc.

Toată familia era prezentă.

Ramanan și Chao Fah stăteau alături de Tara și Taro Daho. Luly, Rian, Lior, Adam, Rak și soțul ei erau și ei acolo, împreună cu copiii lor. Familia devenise atât de numeroasă încât uneori era greu să urmărești toate conversațiile care se desfășurau în același timp.

Cu toate acestea, se înțelegeau remarcabil de bine.

Singurii care nu încetaseră să se certe și să se tachineze toată seara erau gemenii lui Taro și Tara. Cei doi găseau motive de dispută în absolut orice și reușeau să provoace râsul întregii familii cu fiecare schimb de replici.

Mâncarea era excelentă.

Platourile circulau continuu de la unul la altul și fiecare preparat era întâmpinat cu exclamații admirative.

La un moment dat, Tara Daho ridică paharul și privi spre Aren.

– Să știți că persoana care m-a ajutat cel mai mult anul acesta este Aren. Haideți să-l felicităm! Pentru un bucătar începător s-a descurcat extraordinar de bine.

Aren lăsă imediat capul în jos.

Se înroșise până la urechi.

Toată lumea începu să aplaude, iar câțiva dintre copii bătură din palme atât de energic încât aproape răsturnară paharele de pe masă.

Aren nu știa unde să se uite.

În cele din urmă zâmbi stânjenit și murmură un mulțumesc aproape neauzit.

Masa continuă apoi într-o atmosferă veselă și gălăgioasă. Toată lumea lăuda mâncarea, platourile treceau din mână în mână, iar timpul se scurse atât de repede încât nimeni nu observă când se apropie miezul nopții.

În cele din urmă veni și momentul desertului.

În mijlocul mesei fu adus un tort impresionant, o adevărată piesă montată. Era decorat cu macarons, pricomigdale și ornamente delicate din caramel. Alături se afla frișcă bătută perfect și simpla apariție a desertului stârni exclamații de admirație din toate părțile.

Chiar înainte ca tortul să fie servit, Tara Daho se ridică și adoptă o expresie solemnă.

– Cred că Moș Crăciun a trecut pe la fereastră.

Copiii întoarseră imediat capetele spre geam.

– Unde?

– Unde este?

– L-a văzut cineva?

Tara privi teatral spre fereastră.

– A plecat deja. Dar cred că a lăsat ceva în urmă.

Toate privirile se îndreptară spre brad.

Cadourile păreau mai multe decât înainte.

În clipa următoare copiii se repeziră într-acolo cu chiote de bucurie.

Fiecare părinte își luă odrasla în brațe sau de mână și începu să caute pachetele care îi erau destinate. Hârtiile colorate fură desfăcute cu nerăbdare, fundele zburară pe covor, iar râsetele și exclamațiile de bucurie umplură încăperea.

Moș Crăciun venise, aparent, pe fereastră și plecase tot pe fereastră.

Într-un colț al sufrageriei, puțin mai departe de agitația generală, Aren și Nael stăteau unul lângă celălalt și priveau spectacolul din jurul lor.

Copiii alergau, adulții râdeau.

Vocile se amestecau într-un zgomot plăcut și cald.

Între ei se afla Sael.

Aren îl ținea în brațe, iar copilul urmărea curios toată agitația din jur, întorcând capul când într-o parte, când în cealaltă.

Pentru câteva clipe, cei doi bărbați nu spuseră nimic.

Priveau doar.

Priveau fericirea aceea simplă și sinceră care umplea casa.

În cele din urmă, Aren se întoarse spre Nael.

– Te rog… vrei să-l ții puțin pe Sael?

Nael zâmbi și întinse imediat brațele.

– Da.

Îl luă pe copil în brațe și Sael se cuibări liniștit la pieptul lui, în timp ce în jurul lor sărbătoarea continua cu aceeași căldură și veselie.

După ce îi zâmbi copilului și îl privi câteva clipe cum se cuibărea liniștit în brațele lui Nael, Aren își adună curajul. Toată seara purtase asupra lui micul pachet și simțise greutatea lui în buzunar de parcă ar fi fost mult mai greu decât era în realitate. Acum, când sosise în sfârșit momentul, își băgă mâna în buzunarul pantalonilor și scoase de acolo o cutiuță mică, împachetată cu grijă într-o hârtie elegantă.

I-o întinse lui Nael și zâmbi.

– Crăciun fericit. Sper să-ți placă.

Vocea îi era ușor nesigură, iar emoția pe care încerca să o ascundă îi trăda fiecare cuvânt.

Nael clipi surprins. Pentru câteva clipe rămase nemișcat, apoi luă pachetul cu ambele mâini. În timp ce începea să dezlege panglica, un zâmbet cald îi lumină chipul.

– Să știi că și tu ai un cadou sub brad.

Aren ridică imediat privirea.

– Serios?

– Eu nu puteam să-l bag în buzunar, așa că a trebuit să-l las acolo. Și sper, la rândul meu, că o să-ți placă.

Sub ambalajul atent legat apăru o cutie îmbrăcată în mătase de culoarea ochilor lui Nael, acel albastru-turcoaz care amintea de mare într-o zi senină. Mâinile lui Omega tremurau ușor. Nu din cauza obiectului, ci din cauza gestului.

Nu se așteptase niciodată să primească un cadou de la Aren.

– După cutie, cred că te-a costat o avere, spuse el încercând să glumească.

– De unde ai luat banii? Sper că nu i-ai furat.

Aren izbucni în râs.

– Nu. I-am împrumutat de la tata Blade. Apoi îți povestesc. Dar deschide-o. Sunt curios dacă îți va plăcea.

Nael ridică încet capacul și respirația i se opri.

Pe mătasea albă și lucioasă se odihnea un pandantiv din aur alb, prins de un lănțișor fin și elegant. Era delicat, rafinat și frumos într-un mod care nu avea nevoie de ostentație pentru a impresiona.

Cu degetele ușor tremurânde, Nael îl ridică și observă imediat că pandantivul se putea deschide. Apăsă cu grijă încuietoarea, iar în interior, gravate cu litere fine, stăteau cuvintele:

Nael- Semper Fidelis

Pentru o clipă, lumea din jur păru să se estompeze. Vocile, râsetele, strigătele copiilor și agitația sărbătorii deveniră îndepărtate. Tot ce mai vedea era mica bijuterie pe care o ținea în palmă.

Pe fața pandantivului fusese gravată o anemonă marină atât de minuțios realizată încât părea vie. Tentaculele delicate se desfășurau în aurul alb asemenea unor brațe protectoare, ca și cum floarea marină ar fi fost gata să îl îmbrățișeze.

Nael înghiți în sec, apoi, fără să ezite, își puse pandantivul la gât.

Metalul rece se așeză pe pieptul lui de parcă îi aparținuse dintotdeauna.

Ridică privirea și îl privi pe Aren drept în ochi.

– Îți mulțumesc. Este foarte frumos și voi avea grijă de el. Îmi place foarte mult.

Zâmbetul care apăru pe chipul lui Aren făcu să merite fiecare bănuț împrumutat.

Nael îi atinse ușor umărul.

– Acum du-te și caută-ți cadoul.

Aren i-l dădu pe Sael, se ridică imediat și se îndreptă spre bradul sub care majoritatea pachetelor fuseseră deja desfăcute. Începu să citească numele scrise pe etichete, iar într-un colț, aproape ascuns între două cutii mai mari, descoperi un pachet de dimensiuni medii.

Îl luă cu grijă.

Pe etichetă, scris cu litere frumoase de mână, stătea numele lui:

Aren Rawen

Rămase câteva clipe privind acele litere. Degetele îi mângâiară hârtia, iar gestul simplu îi provocă o emoție greu de explicat. Parcă atingea ceva mult mai prețios decât o etichetă. Parcă, prin scrisul acela, Nael îl atinsese peste timp. Veni cu cadoul înapoi pe scaun, lângă Nael.

Desfăcu ambalajul cu grijă, fără să rupă hârtia, apoi deschise cutia elegantă din piele care se afla înăuntru și rămase nemișcat.

În interior se afla un ceas…

Brățara era din piele fină, iar cadranul dezvăluia mecanismul interior. Roțile dințate se mișcau necontenit într-un dans precis și fascinant, iar printre componente străluceau mici rubine. Întregul mecanism părea un univers în miniatură, alcătuit din sori și stele care nu încetau niciodată să se rotească.

Aren îl privi hipnotizat.

Nu văzuse niciodată ceva atât de frumos.

Îl întoarse încet și atunci observă gravura de pe spate.

Aren- Semper Fidelis

Ochii i se umeziră.

Ridică privirea spre Nael și pentru o clipă niciunul dintre ei nu spuse nimic.

Nu era nevoie pentru că uneori cele mai importante lucruri nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Viața ia.

Viața dă.

Uneori lovește cu cruzime.

Alteori oferă daruri pe care nimeni nu îndrăznește să le viseze.

În seara aceea, sub lumina blândă a bradului de Crăciun, două suflete care se iubiseră cândva sub alte nume, în alte vremuri, se regăsiseră din nou.

Aenon și Kaelion.

Nael și Aren.

Două povești.

O singură iubire.

Și aceeași promisiune care traversase timpul:

Semper Fidelis.

…………

După ce ultimii invitați se retraseră spre camerele lor și zgomotul vesel al petrecerii începu să se stingă încet prin coridoarele conacului, Dan și Vernon urcară împreună scările către etaj. În urma lor rămânea căldura sălii de mese, mirosul de scorțișoară și vin fiert, lumina bradului și râsetele copiilor care încă nu voiau să accepte că seara de Crăciun se apropia de sfârșit.

Afară ningea liniștit.

Fulgi mari și grei coborau peste plantație, acoperind câmpurile și aleile într-o liniște aproape ireală. Lumina felinarelor se reflecta în zăpada neatinsă și întregul domeniu părea adormit sub o pătură albă.

Ajunși în fața camerei lui Dan, cei doi se opriră.

Dan deschise ușa și făcu un pas înăuntru, însă înainte să poată aprinde lumina, Vernon îi atinse brațul.

Când se întoarse, administratorul îl sărută.

Nu era un sărut grăbit și nici unul pasional.

Era un sărut plin de tandrețe, de recunoștință și de iubirea aceea profundă care se construise în ani de zile. Dan îi simți imediat emoția. O simțea nu doar în felul în care îl ținea, ci și în feromonii care pluteau în jurul lui. De obicei Vernon era calm, echilibrat și greu de tulburat, însă în seara aceea aroma lui era mai intensă decât de obicei, trădând o neliniște pe care încerca să o ascundă.

Când se despărțiră, Vernon își băgă mâna în buzunarul hainei și scoase un pachet mic, împachetat cu grijă.

– Crăciun fericit, Dan.

Dan îl privi surprins.

Primise multe cadouri de-a lungul vieții lui, însă niciunul nu reușea să-l emoționeze așa cum o făcea un dar oferit de omul pe care îl iubea.

Luă pachetul și zâmbi.

– Crăciun fericit și ție.

Vernon îi răspunse cu un zâmbet ușor și făcu instinctiv un pas înapoi.

Dan observă imediat.

Observă felul în care evita să îl privească direct în ochi și felul în care își strângea mâinile.

Observă și faptul că se pregătea să plece.

Iar asta îl făcu să zâmbească.

Îl cunoștea prea bine.

– Unde vrei să te duci?

Vernon clipi.

– Eu… mă gândeam că poate vrei să te odihnești.

Dan îl apucă de braț și îl trase ușor în cameră.

– Nu fi prost.

Ușa se închise în urma lor.

– Am și eu un cadou pentru tine.

Pentru o clipă, emoția care îi traversă chipul lui Vernon fu atât de evidentă încât Dan simți un nod în gât.

Se așezară lângă șemineu, iar focul aruncă reflexe aurii peste încăpere.

Dan desfăcu primul cadoul primit.

Cutia era elegantă, grea și lucrată cu atenție.

Când ridică capacul, rămase nemișcat.

În interior se afla un set de inele.

Pentru câteva secunde nu înțelese, apoi privirea îi coborî asupra lor. Nu , nu erau inele simple.

Erau inele de logodnă, simple și elegante din aur alb.

În clipa aceea lumea parcă se opri.

Respirația i se tăie.

Nu mai auzea trosnetul focului, nu mai auzea vântul de afară, nu mai simțea nimic în afară de bătăile propriei inimi.

Ridică încet privirea.

Vernon îl privea.

Feromonii lui umpleau întreaga încăpere, nu mai încerca să îi controleze.

Ani întregi își reprimase emoțiile, își măsurase cuvintele și își ascunsese vulnerabilitatea în spatele calmului său obișnuit.

Acum nu mai putea.

Ochii îi erau umezi.

Mâinile îi tremurau.

Dan avu impresia că îl vede pentru prima dată cu adevărat lipsit de apărare.

– Vernon…

Alpha zâmbi.

Era un zâmbet fragil, unul care ascundea ani întregi de speranță.

– Nu sunt foarte bun la discursuri, Dan.

Vocea îi tremura.

– N-am fost niciodată.

Râse încet, apoi își trecu o mână peste ochi.

– Dar m-am gândit că, dacă mai aștept mult, o să ajung bătrân și o să mor înainte să apuc să te întreb.

Dan simți cum îl strânge inima.

– Vernon…

– Lasă-mă să termin.

Ochii lor nu se mai desprindeau unul de celălalt.

– Te iubesc de atât de mult timp încât nici nu mai știu când a început. Cred că am uitat momentul exact. Știu doar că într-o zi mi-am dat seama că orice viitor îmi imaginam îl avea pe Dan… Dan Palo în el.

Lacrimile îi umeziră ochii.

– Și m-am gândit că dacă am fost suficient de norocos să te întâlnesc, poate pot fi și mai norocos.

Vocea îi deveni aproape o șoaptă.

– Vrei să te căsătorești cu mine?

Pentru câteva clipe Dan nu putu răspunde…pur și simplu nu putu.

Pentru că omul din fața lui îi oferea exact ceea ce își dorise în secret de la un timp încoace.

Își șterse ochii cu dosul palmei și râse printre lacrimi.

– Ești un idiot.

Vernon râse și el.

– Știu.

– Un idiot absolut.

– Știu și asta.

Dan se ridică, se duse la noptieră și scoase de acolo o cutie din lemn lustruit.

Când o așeză în mâinile lui Vernon, administratorul îl privi nedumerit.

– Deschide.

Vernon ridică încet capacul.

Și rămase fără cuvinte.

În interior se afla o busolă superbă din alamă aurie.

Capacul era gravat cu flori de salcâm…flori de salcâm peste tot, florile care deveniseră fără să știe simbolul lor.

Vernon trecu degetele peste gravură.

Mâinile îi tremurau atât de tare încât abia reușea să atingă metalul.

Deschise busola.

În interior era gravat un singur rând:

„Pentru omul pe care îl voi urma întotdeauna.”

Lacrimile pe care încercase să le stăpânească începură să curgă.

Dan îl privi și zâmbi.

– Credeai că ești singurul care se gândește la viitor?

Vernon râse printre lacrimi.

Câteva clipe mai târziu, în lumina blândă a șemineului, cu feromonii amestecându-se liber în jurul lor și cu ninsoarea căzând liniștit dincolo de ferestre, cei doi își puseră inelele pe degete și rămaseră îmbrățișați mult timp, fără să mai spună nimic.

Uneori iubirea cea mai mare nu are nevoie de cuvinte, are nevoie doar de un om care să rămână și de un altul care să îi spună că va rămâne pentru totdeauna. 💙