Abis- Capitolul 169

Edmond Dantes 40

Atmosfera se strângea ca înaintea unei furtuni, iar privirea lui Luo Wenzhou devenea tot mai apăsată, încărcată de ceva ce nu izbucnea, dar amenința. Nici nu mai avea nevoie să investigheze în detaliu — din tonul lipsit de orice limită al lui Wei Lan își făcuse deja o imagine clară despre ea. Așteptă în tăcere până când se încheie apelul, apoi întrebă cu voce joasă, dar grea:

– Ce i-ai promis?

– Să am grijă de Wei Wei.

– Când ai luat legătura cu ea?

Privirea lui Fei Du clipi abia perceptibil — era una dintre acele povești care, odată începute, nu mai puteau fi oprite ușor.

– Când am ieșit din spital, răspunse el scurt, apoi, ca și cum ar fi avut nevoie de un refugiu, își scoase ochelarii și începu să-i curețe cu o atenție exagerată, schimbând subiectul cu o naturalețe studiată.

– Avem mărturia lui Su Cheng, avem fotografiile lui Zhang Donglai… dacă avem noroc, poate reușim și extrădarea celui care a intrat în contact cu el. Crezi că e suficient pentru mandatul de arestare împotriva lui Zhang Chunling?

Luo Wenzhou nu reacționă imediat, doar îl privi fix, fără expresie.

Fei Du nu se lăsă atras în joc; în schimb, îi încheie un nasture la haină, iar privirea îi alunecă pe linia taliei lui, subliniată de stofă.

– Postarea lui Zhang Donglai e de acum cinci minute. Dacă eu o văd și frații Zhang o văd. Dacă nu te miști repede… pierzi momentul.

– Lasă, ne reglăm noi după ce mă întorc, spuse Luo Wenzhou, apucând telefonul și ieșind în grabă.

Știa că nu i se spusese totul — simțea asta clar — dar nu mai avea timp pentru întrebări.

Fei Du îl urmă cu privirea până dispăru, apoi se sprijini de pervaz și expiră adânc.

După miezul nopții începea ultima zi a anului.

Iar odată cu ea, totul începea să se miște.

…………………………………..

Explozia izbucni la ora unu și jumătate.

Casa familiei Zhang fu spulberată dintr-o dată, ferestrele transformate în cioburi, iar flăcările se revărsară ca niște limbi vii peste întuneric. În câteva clipe, focul scăpă de sub control, vântul uscat îl împinse dintr-o parte în alta, iar cartierul se transformă într-un infern de sirene și strigăte.

Poliția și echipele de intervenție înconjurară zona.

Dar, când focul fu în sfârșit stins și oamenii intrară înăuntru…nu mai era nimeni.

Frații Zhang dispăruseră.

…………………………

Ceea ce urmă nu mai era o anchetă, ci o vânătoare.

Baraje, drone, alerte — întreg orașul deveni o plasă întinsă.

Un vehicul suspect fusese surprins pe camere, iar într-o altă înregistrare apărea clar Zhang Chunjiu, dezbrăcându-se de deghizare în timp ce fugea.

– E el, nu? strigă un anchetator.

– Nu greșim, nu? Urmăriți-l cu orice preț!

Ordinele curgeau.

Totul indica o singură direcție.

Prea clară.

………………………………

– Stați, interveni Luo Wenzhou, cu un fior de neîncredere.

– E prea… simplu.

Dar dovezile erau acolo — amprente, imagini, traseu.

Plasa se strânse. Capcana era pregătită.

Întrebarea rămânea doar: pentru cine?

……………………………………..

Într-un colț liniștit, departe de haos, Fei Du stătea lângă fereastră, lăsând aerul rece să-i limpezească gândurile.

Un scârțâit ușor îl făcu să vorbească fără să se întoarcă:

– De ce nu doarme pacientul?

– Nu poate, răspunse Tao Ran, apropiindu-se încet cu scaunul cu rotile.

Fei Du îi închise geamul și îi puse haina pe umeri.

Tăcerea căzu între ei, grea.

– Când mi-a dat doamna profesoară scrisoarea lui… am citit-o toată noaptea, murmură Tao Ran.

– Fiecare virgulă. Credeam că sunt pregătit. Dar… nu eram.

Ridică privirea, vocea lui devenind aspră:

– De ce? Ce îi lipsea lui Zhang? Bani? Putere?

Fei Du nu răspunse imediat.

Scoase telefonul și îi întinse o fotografie veche.

Alb-negru. Copii aliniați, fețe fără expresie.

Doi bărbați în față — unul rigid, altul unsuros, amândoi ținând o pancartă.

„Donație din partea Grupului Zhou”.

În colț: Orfelinatul Heng’an, Yancheng. Acum peste patruzeci de ani.

Diferența dintre zâmbetul fals al adulților și liniștea apăsătoare a copiilor era aproape insuportabilă.

– Cred că răspunsul e aici, spuse Fei Du încet.

Aerul părea să înghețe între ei.

Bătrânul Zhou Chao nu voise la început să coopereze, dar când cei care îl urmăreau îi tăiaseră orice cale de scăpare și înțelesese că fusese deja descoperit, frica de moarte îi spulberă orice împotrivire; deși trecut de vârstă, instinctul de supraviețuire era încă viu în el, astfel că, fără prea multe insistențe, spusese tot — iar în fotografia veche, cel care apărea în numele Grupului Zhou pentru a dona bani era chiar el.

Tao Ran privi atent imaginea sub lumina lămpii.

– Orfelinatul Heng’an… este acela în care a stat Su Hui, nu? Parcă o văd aici.

Fei Du înclină ușor capul.

– Uită-te mai atent, sunt și alte fețe cunoscute, băiețelul din colț și adolescentul de lângă director.

Băiatul nu părea să aibă mai mult de cinci sau șase ani, slab ca un fir de trestie, strângând cu înverșunare colțul hainei adolescentului; privirea lui întunecată răzbătea din fotografie, iar pumnul mic, lăsat pe lângă corp, era încleștat. La prima vedere, Tao Ran simți că îl recunoaște, dar abia după câteva clipe de concentrare, detaliile începură să se lege.

Ridică brusc capul.

– Nu se poate… acesta este…

Trăsăturile copilului, atât de subțiri încât păreau sculptate doar pentru a susține acei ochi mari, păstrau încă umbrele celui care avea să devină mai târziu; imaginea îi aduse în minte fotografia veche de pe biroul lui Lu — una pe care o văzuse de nenumărate ori.

– Nu poate fi… Zhang Chunling?

Fei Du căută rapid pe telefon și găsi o fotografie mai recentă a lui Zhang Chunling, pe care o așeză lângă imaginea băiatului din orfelinat.

– Seamănă?

Tao Ran își schimbă poziția, tulburat.

– Asta înseamnă că Zhang Chunjiu și Zhang Chunling au crescut la orfelinat? Dar… dacă acel loc era, de fapt, un centru de trafic de persoane…

Fei Du continuă calm:

– Lu Jia a spus că directorul care a primit donațiile se numea Hao Zhenhua, originar din Yan City, cu date complete de identificare; crezi că putem afla ce s-a întâmplat cu el?

– Așteaptă puțin.

Tao Ran, de parcă ar fi fost trezit brusc dintr-o amorțeală, îi făcu semn lui Fei Du să-l ducă în birou și începu să sune; cu datele precise, căutarea deveni rapidă, iar după câteva apeluri, reuși să dea de un caz care se potrivea.

– Există un dosar — victima Hao Zhenhua, patruzeci și șase de ani, ucis prin înjunghiere; agresorul a intrat în casă, i-a aplicat trei lovituri în zona pieptului și abdomenului, provocând hemoragie masivă; victima a încercat să fugă în interior, lăsând o dâră de sânge până în dormitor, unde atacatorul l-a ajuns și l-a lovit repetat cu o vază de bronz, zdrobindu-i capul… scena era devastată, iar bunurile de valoare dispăruseră; cazul a fost clasificat drept jaf urmat de omor.

– Și după aceea? întrebă Fei Du, pregătind în liniște o cană de lapte praf, în care adăugă generos zahăr.

– A rămas nerezolvat; ulterior au fost arestate mai multe grupări violente, iar unii dintre infractori au recunoscut diverse fapte fără să mai știe exact ce făcuseră… crima a avut loc la un an după moartea lui Zhou Yahou, deci orfelinatul nu s-a închis din cauza lui.

Tao Ran luă o înghițitură și aproape se înecă.

– E… incredibil de dulce… ai turnat tot zahărul în el?

Fei Du ridică din sprâncene.

– Prea dulce? Dă-mi-l mie.

Tao Ran refuză, forțându-se să mai bea.

– Asta ar însemna că directorul a fost prima victimă, iar copiii de atunci s-au răzbunat, mascând totul ca jaf; metodele de anchetă erau limitate, iar familia nu a insistat, așa că dosarul s-a închis superficial.

– Familia probabil știa cu ce se ocupa Hao Zhenhua, spuse Fei Du.

– Chiar dacă ar fi bănuit adevărul, nu aveau interes să-l dezvăluie; un jaf atrage compasiune, adevărul ar fi însemnat ruină.

Vocea lui deveni mai joasă.

– Iar de acolo, probabil au prins gustul… și au continuat.

Se opri o clipă, apoi adăugă:

– Ți-e somn?

Tao Ran clipi, surprins de propria oboseală.

– Nu… spune mai departe.

Fei Du dădu volumul mai tare și porni un mesaj audio de la Lu Jia.

– Majoritatea copiilor erau fete, se auzi vocea.

– În fiecare an, de Crăciun, Zhou Yahou primea fotografii ale fetelor între doisprezece și cincisprezece ani din mai multe orfelinate, le alegea și le trimitea în străinătate, plătind sub forma donațiilor; unele erau ținute în vila lui și folosite pentru a distra oameni ca el.

O scurtă pauză.

– Celelalte fete erau vândute mai târziu traficanților. În privința băieților… erau mai ușor adoptați, așa că rămâneau puțini; iar cei rămași erau supuși unui tratament mult mai dur — muncă forțată, furturi, orice, iar dacă nu aduceau bani, erau bătuți fără milă…

Mesajul se întrerupse brusc, apoi contiuă după câteva momente:

– Iar fetele trebuiau să fie „intacte”… băieții nu aveau această „protecție”, așa că… știți și dumneavoastră.

În birou, liniștea deveni apăsătoare.

Pentru prima dată, trecutul începea să capete contur nu ca o poveste fragmentată, ci ca o rană veche, sistematic ascunsă, una care explică nu doar crimele, ci și oamenii care le-au săvârșit.